Cuvinte în căutarea Cuvântului/P. Ciprian Negreanu

Semnalez o nouă apariția editorială -,,Cuvinte în căutarea Cuvântului” la Editura “Pietrele vor vorbi”, o culegere sintetică de cuvinte, predici, cateheze, cuvântări adresate tinerilor în taberele studențești de vară de către Pr. Ciprian Negreanu.

CUVÂNT-ÎNAINTE

Mi-a fost greu să citesc, în toți anii, de când mă știu, cărțile de predici. Le-am socotit printre cele mai plicticoase, și așa cred și acum. Poate că încă a rămas adânc întipărită în mintea mea plictiseala și lipsa de folos pe care o simțeam, încă de mic, atunci când, sprijinindu-mă de pe un picior pe altul, trebuia să ascult și predica, ca mai apoi să pot pleca acasă. Era o ultimă oboseală pe care trebuia să o mai suport, ca să am conștiința liniștită că am reușit să stau până la sfârșit și nu am plecat mai repede, ca Iuda. Simțeam că, astfel, mi-am făcut datoria înaintea lui Dumnezeu, cel puțin pentru ziua aceea, dacă nu pentru toată săptămâna. Predica bieților mei frați preoți era (într-o gândire dualist-gnostică) doza de suferință și plictis – de fapt, așa mi se părea întreaga Liturghie – pe care trebuia să mi-o asum de bunăvoie, ca să pot nădăjdui la un strop de milă din partea lui Dumnezeu pe parcursul zilelor mele. 

Sunt convins că așa cum simțeam și gândeam eu atunci (uneori, și azi), la fel simt și gândesc majoritatea creștinilor ortodocși. Acest fapt îmi pare, pe cât trece timpul vieții mele, tot mai întristător. Îl resimt ca pe una dintre principalele probleme ‒ dacă nu chiar cea mai importantă ‒ ale credinței în Biserica noastră Ortodoxă: faptul că Liturghiile, cu toată simbolistica și adâncimea lor, nu mai sunt înțelese și nici nu mai pătrund în inima omului care se mai numește azi creștin. Liturghiile nu mai sunt trăite nici măcar la un nivel superficial, din punctul de vedere al rațiunii și al înțelegerii, iar asta duce la un adevărat dezastru duhovnicesc. Este, poate, cea mai mare spărtură prin care se scurge și se risipește tot darul și Harul pe care Dumnezeu ar vrea să ni-l dea în valuri. Pentru omul modern, nu mai rămân decât câteva picături, care nu îi pot satisface setea ontologică după Adevăratul Dumnezeu, ci mai mult i-o adâncesc.

Acest tip de trăire superficială a Liturghiei se limitează, în cel mai bun caz, la o liniștire de câteva zeci de minute a omului care întreaga săptămână aleargă de colo-colo (și cu trupul, și cu mintea, și cu inima) sau la o satisfacere neîndestulătoare a unei credințe afective, emoționale – gata să plângă la o priceasnă frumoasă, dar tot la fel de pregătită și să se certe în trafic, după ce a ieșit din Biserică.

Cele pe care le-am spus mai sus despre Liturghie se pot spune cu deasupra de măsură și despre predică. De cele mai multe ori, ea este neînțeleasă de către credincioși pentru simplul fapt că e structurată haotic, fără baze temeinice, fără o metodă de lucru și fără concluzii sau ajunge să fie o șaradă de chemări și discuții moralizatoare, amenințări apocaliptice, îndreptățiri vinovate ale vieții noastre decăzute etc.

Noi toți, cateheții și predicatorii, am pierdut, pare-se, firul roșu al mărturiei creștine. Am pierdut ceva fundamental pentru credința noastră și a celor care ne ascultă. Am pierdut viața cea cu adevărat vie și mereu proaspătă cu care noi înșine nu ne mai hrănim și, cu atât mai mult, nu-i mai putem hrăni pe credincioși, care sunt poporul lui Dumnezeu.

Predica este, în primul rând, cuvântul nostru către Dumnezeu, în care constatăm, ca într-o oglindă, dacă și cât a mai rămas în sufletul nostru din Chipul lui Dumnezeu. Cu cât predica e mai plictisitoare și mai anostă, cu atât putem spunce că a rămas mai puțină viață în noi din Chipul Viu al lui Dumnezeu. Predica este oglinda noastră duhovnicească. În al doilea rând, predica îmi este adresată mie însumi, celui ce predic ‒ dacă pe mine nu mă convinge ceea ce spun, dacă pe mine nu mă mișcă și nu mă revigorează spiritual, nici pe frații mei întru credință (care mă ascultă) nu-i voi ajuta. Abia în al treilea rând predica este adresată credincioșilor, dar, dacă ea nu trece prin primele două înțelesuri, nu va ajunge la inima nimănui, căci de la ureche la inimă este cea mai lungă distanță. 

Trecute prin aceste trei site de mai sus, cele patruzeci de cuvinte strânse în această carte greu vor lua notă de trecere – mă rog lui Dumnezeu să ia, totuși. Ele nu au fost alese de mine, ci de cei care le-au ascultat și spun că s-au folosit. Aceiași și alții le-au transcris, le-au corectat și le-au așezat în formatul unei cărți. Le mulțumesc tuturor pentru încredere, pentru că au avut mintea și inima deschisă să primească ceea ce le-am spus și pentru toată osteneala de a le așeza într-o carte.

Cea mai mare bucurie ar fi ca Iisusul întemnițat adânc în sufletul meu și al nostru să fie eliberat, hrănit, îmbrăcat prin intermediul acestor cuvinte! Asta m-ar bucura: să-L odihnesc pe Hristos Domnul și, astfel, să vă odihnesc și pe voi, cei ce citiți.

Pr. Ciprian Negreanu

 

Cântarile Triodului-Grupul Sf. Lavrentie al Cernigovului

 

,,Construit masiv, piramidal, prin suprapuneri succesive de substanta incandescenta, el nu poate fi nicicum ignorat. Chiar dimpotriva, exercita permanent o fascinanta atractie prin capacitatea de-a fi totodata pretextul unor incitante cercetari, al beneficelor contemplatii, dar si al periculoaselor izbucniri magmatice.

Ar putea fi Sorin Dumitrescu subiectul unei asemenea reprezentari?

Chiar daca jocul este riscant, merita incercat, pentru ca personajul despre care vorbim este, incontestabil, unul aparte in arealul contemporaneitatii noastre. 
Aspru si totodata cordial cu cei din jur, generos in fapte si aprig in vorbe, manat de o neliniste secreta care-i sustine spiritul migrator si pasiunea pentru mereu altceva, Sorin Dumitrescu este omul “tuturorposibilitatilor”: desenator, pictor, eseist, editor, manager, galerist, “politolog”, epitrop, curator de expozitii, ziarist, om al cetatii. Pentru ca nu putem uita ca este initiatorul primei galerii de arta romaneasca contemporana, Catacomba, dupa 1989, un editor de prestigiu prin toate aparitiile Editurii Anastasia, pictorul inconfundabil al reprezentarilor iconografice, curatorul unor mari expozitii de arta contemporana romaneasca in strainatate. El este insa, inainte de toate, un artist in deplinatatea creatiei sale, ajuns la un grad de ardere interioara al carei punct de radioasa incandescenta emite fascinante unde. 
Pasionat in tot ceea ce face, gandind elevat si rodnic, Sorin Dumitrescu ramane pictorul exercitiilor spirituale care ajung la gestul benefic al “circumscrierii unui mister”. 
Cu ani in urma, cu prilejul unei pe-rsonale a artistului, Andrei Plesu afirma ca el este “un martor adevarat al veacului si al generatei sale. El stie ca s-a pictat secole intregi numai <fosnetul> lucrurilor si ca ar trebui cautat acum <freamatul> lor. El stie ca generatiile creatoare ale acestui veac asta incearca, invocand sprijinul harului: sa treaca de la ascultarea fosnetului exterior al lumii la intuitia freamatului interior”.
Asta cauta sa realizeze Sorin Dumitrescu - un incontestabil creator cu har al artei plastice romanesti - omul “vulcanic” de care te apropii cu admiratie, dar si cu grija.”

Sursa la: https://m.zf.ro/amp/ziarul-de-duminica/omul-vulcanic-sorin-dumitrescu-3192097

Buna Vestire-lucrările Maestrului Sorin Dumitrescu-sursa imaginilor-Pinterest

„(…)Căci zadarnic încercăm a îmbunătăţi lumea dacă, mai întâi ori concomitent, nu dăm toată atenţia îmbunătăţirii noastre lăuntrice: sufletului, caracterului, purtărilor noastre… Cu mincinoșii, cu șmecherii, cu oameni cu două fețe și două grăiri – nu poți alcătui ansambluri sociale viabile și în progres… cu lemne putrede și cu cărămizi defecte – nu poți ridica o casă temeinică… Tot astfel și cu indivizi corupți și subminați de ipocrizie, necinste, invidie… cu indivizi care-și găsesc supapa psihică și plăcerea supremă în a-și denunța semenii și a le pregăti curse și ambuscade și belele; și care-și practică în mod dezinvolt duplicitatea (n-au probleme) – nu poți spera altceva decât soarta castelului din cărți de joc când se deschide fereastra și le împrăștie vântul.

 Esențiale rămân curăția cugetului și libertatea lăuntrică; ele doar pot chezășui orice înnoire, orice realizare, atât în artă cât și în viața de obște. Să nu ne amăgim crezând că putem face abstracție din nivelul moral și mintal al insului! Libertatea și curăția conștiinței – iată care-i temelia oricărei acțiuni prealabile unei îmbunătățiri reale a societății. Și tot libertatea și curățirea conștiinței, firește însoțite de talent și de îndemânarea artistică, rămân și bazele unei opere de artă cu adevărat viabilă, adică autentică.” 

 Nicolae Steinhardt/,, Sunt un franctiror”

Photo:Ruxandra Berinde Kiriakoupolos

“Viciul este profesorul viciosului. Şi în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre...“

 

Sursa imaginii:Pinterest

,,Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia.

Cel ce slăbeşte se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său.

Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte!

Ceea ce reuşim ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti.

Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori...

Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înnebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor... Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean.

Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul, de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre...

Acum știu, știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart... este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul.”

Acum știu, am aflat și eu... Nicolae Steinhardt 

Lupta icoanei cu Sistemul

Conferința Maestrului Sorin Dumitrescu

Aula Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj Napoca

 Mai 2020

Sufletul omului e mai greu de modelat decât fierul.

 

Pun prietenia(n.n. prietenenia loială) mai presus de orice, iar  delicateţea umană o preţuiesc ca pe singurul sens existenţial. Dacă tot ne-am născut, să împodobim măcar această uluire cu cîntece de leagăn, nu?

Poezia, oricît ar părea de nefiresc, este un   exces de sinceritate, de dorinţă de a comunica a lui nimeni cu nimeni. (...) . Forme de a visa delicateţea. Cîntece de leagăn pentru pietre, pentru copaci, pentru animale.

Sunt luni de zile în care nu am talent. Sunt zile lungi în care nici măcar nu mă pot exprima cursiv. Atunci, cred că nu am avut niciodată ceea ce se numeşte talent. Apoi brusc, mă pot exprima. Am bucuria, jubilaţia nătângă, aerul şi jegul siguranţei de sine. Totul îmi pare la îndemînă şi simplu. Dar ţine atît de puţin, Doamne!

Şi aş putea să le spun tuturor acestora că sunt tragedii în paradis! Aş avea dreptate, pentru că viaţa (ce cuvînt mare!) ne aranjează pe toţi cu mizerii intime atît de desăvîrşite, încît uneori ajungi pînă acolo să suspectezi un noroc de un nenoroc. 

Şi ce bucurie poţi să ai cînd scrii din senin o poezie minunată, exact atunci cînd nu doreşti nici măcar să mai fii? A!, să fii frumos fără plată existenţială, ci numai aşa, de la natură! Să poţi să ai cuvintele cum au florile mirosul.

______

Nichita ( descriindu-se şi altfel decât  în vers, într-o tandră scrisoare adresată, pe 10 iulie 1968,  poetului braşovean Ion Lupu) text preluat de pe Pagina Fb Nichita Stănescu

Teologia martiriului

  Ciclul serilor duhovnicești din acest Post Mare al Învierii Domnului debutează 𝐣𝐨𝐢, 𝟔 𝐦𝐚𝐫𝐭𝐢𝐞  𝟐𝟎𝟐𝟓, avându-l ca invitat pe Pr. prof. univ. dr. Ioan Chirilă, profesor de teologie la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, specialist în Teologia Vechiului Testament, arheologie biblică și limba ebraică clasică.

Începând cu ora 18:00, părintele profesor va participa la Canonul cel Mare și Pavecernița, la Catedrala Mitropolitană.

 De la ora 20:00, în Aula Magna a Facultății de Teologie, va susține conferința intitulată: „Teologia martiriului”.

Cruce de masă față/verso; pictură Corina Negreanu

 Cruciulițe de perete

Despre Fanatism la Berdiaev

     ,,Francois Mauriac, comentând ,,Scrisoarea purpurie” a lui Nathaniel Hawthorne, vorbește (în Memories interieurs) de adevărul cuprins de nebunie, de nebunia furioasă a bigoților sângeroși care nu cunosc decât Buchia, fariseii cei răi(căci au fost și unii buni printre ei), a căror dragoste de Litera necruțătoare e veșnică întocmai ca dragostea Fiului Omului.

    Cu privire la primejdia unei concepții nerelativizate a supremației adevărului se mai cuvenea a fi citat Pascal, după care însuși adevărul poate deveni un idol, deoarece fără dragoste nu e chip a lui Dumnezeu, ci capiște nevrednică de închinăciune din partea oamenilor.

    Berdiaev aduce importante precizări: ,,Fanatismul este una din deformările bolnăvicioase ale conștiinței. Cel atins de boala aceasta(...) este mereu un ,,idealist”, întrucât pentru el ,,ideea” trece înaintea omului și e gata să chinuiască, să nimicească ființe vii în numele ideii... fanatismul este  un ciudat fenomen în care vedem cu ochii o degenerescență a psihicului omenesc, sub înrâurirea unor cauze ce nu pot fi luate  drept rele în sinea lor... Înfățișează un soi de nebunie, iscată din neputința primirii adevărului în plinătatea lui.

    Fanaticul nu înțelege taina libertății și libertatea e pentru el o margine peste care se poate trece. Oricât s-ar semeți cu credința lui religioasă, e cel care se aseamănă cel mai puțin cu Dumnezeu,  pentru care e cel mai puțin apropiată desăvârșirea Tatălui ceresc; căci Dumnezeu îngăduie răul și pe cei răi și-și întemeiază planul cu privire la lume și la om pe libertate, fără de care niciun bine, nici o credință  și nici o milă nu-L interesează.  Nu luăm îndeajuns aminte la toleranța pe care Dumnezeu o arată față de rău și de cei răi, deși de fapt are o valoare ontologică. Toleranța nu e o nepăsare față de bine și de rău, e îndrăgire a libertății omului și dragoste de omenire... Fanaticul este un om care nu-i în stare să își însușească mai mult de o idee deodată(...), care nu concepe complexitatea lumii divine... Tot ceea ce este viu nu ființează decât pe plinătate, în armonicele corelații dintre tot și părți, și orice valoare ridicată la rang de idol se preface în minciună.” Citat din Notă 2 p.53-54, Cartea Împărtășirii, Nicolae Steinhardt, Ed. Biblioteca Apostrof, Cluj Napoca, 2004

Cruce  de lemn pentru binecuvântare 
pictor Corina Negreanu față/verso

 Ajutor și acoperitor S-a făcut mie spre mântuire. Acesta este Dumnezeul meu și-L voi slăvi pe El; Dumnezeul părintelui meu și-L voi înalța pe El, căci cu slavă S-a preaslăvit.

(Cântarea I/Canonul Postului celui Mare)

                       Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!

 

 

,,…țineți predaniile...!” (II Tes. 2, 15)

Sensul adevărat al vieții este chiar viața

” Viața, copil drag, nu are sens atunci când facem din evenimentele ei sens: să reușesc, să mă însor, să am copii, să am o casă, carieră. Când omul face din așa ceva sensul vieții, ea devine total lipsită de sens și greu de trăit.  Atunci care este sensul adevărat al vieții? Este chiar viața. Dacă îmi îndrept atenția către viața mea și îmi asum s-o trăiesc cu sens-cu prezență, cu rugăciune,  cu bunătate, cu responsabilitate-,  totul se schimbă.  Dar e greu, pentru că mulți suntem robi ai unor dorințe și nevoi artificiale, suntem zăpăciți de programe năucitoare, însă nu imposibil, pentru că Dumnezeu e prezent în inima fiecărui om și bate la ușă să-I răspundem  ca să ne învețe pas cu pas, clipă de clipă, cum să trăim viața cu sens.”

365 de dimineți cu Maica Siluana Vlad

,,În pomul acesta e o pasăre:în bucuria vieții dănțuiește.

Nimeni nu știe unde e: și cine ar putea fi povara muzicii ei?

Unde ramurile aruncă umbra deasă, acolo își face cuibul: seara vine și dimineața zboară, și nu spune un cuvânt despre ce înseamnă asta.

Nimeni nu-mi spune de această pasăre care cântă în mine.

Nu este nici colorată, nici fără de culoare: nu are nici formă, nici contur:

Stă în umbra iubirii.

Stă în Intangibil, în Infinit , în Veșnicie; și nimeni nu-i înseamnă venirile și plecările.

Kabir spune: ,, o, Sadhu, frate! Adâncă este taina.

Să caute înțelepții să afle unde odihnește pasărea aceea.” 

Cântul  XXX din ,,Țes pânza Numelui Tău”/Kabir

,,Noblețea suferinței” de Sabina Wurmbrand

Dacă ar fi să recomand o lectură cutremurătoare ce revelează o radiografie superafinată a  modului cum s-a instalat răul moral și ideologic la firul ierbii, de la nivel individual până la cel de masă în societatea românească în/din timpul și după Cel de-al II-lea Război Mondial, este această carte-mărturie scrisă de soția  distinsului pastor Richard Wurmbrand. Sabina, nevinovată,  a făcut trei ani grei de pușcărie la Jilava, Canal, Târgu Frumos.  În literatura feminină  a universului concentraționar am mai citit memorialistică (care ar trebui să fie predată în școli ca pagină obligatorie de Istorie recentă),  cum e de pildă cartea Galinei Rădulescu, sau a Lenei Constante, a Naniței Nandriș, însă capacitatea Sabinei Wurmbrand este absolut revelantă și relevantă prin măestria necăutată la față a descrierilor  personajelor care au împânzit sistemul concentraționar, a tuturor tipologiilor feminine virusate fie de ideologia nazistă, fie de legionară, sau de cea comunistă,  femei care i-au fost colege de celulă, de felul în care reușește să descrie rolul și puterea credinței în mișcarea de rezistență și supraviețuire, de firul de lumină și de pace pe care l-a dăruit credința în Hristos atunci când sufletele au putut să în primească și să se țină de el în tot demersul ticălos de dezumanizare demonică. Autoarea spune că nu a văzut/nu a întâlnit om 100% rău, că există în orice om o urmă de bine chiar și atunci când aceasta nu pare.

 Mărturiile Sabinei Wurmbrand sunt o adevărată capodoperă de adevăr istoric neconfecționat din fabulații sau ficțiuni, sau speculații,  din care nu ne rămâne decât să luăm aminte și să învățăm încă și încă o dată să deslușim adevăratul  bine din toate ițele urzelilor și  intrigilor politice actuale. Căci calea spre Iad e pavată cu minciunile celor mai  promițătoare ,,bune” intenții, e deghizată și zăpăcitoare. O pledoarie talentată despre discernământ, sau arta de a rămâne om sub toate vicisitudinile și farsele vremuirilor.

Audio-lectură plăcută!

 

In memoriam Sorin Dumitrescu

40 de zile de la trecerea sa la  cele veșnice