În fața unor părinți care și-au pierdut copilul, se tace. Nu dai sfaturi,  căci nu știi nimic, chiar dacă-ți  pare că simți și știi tu cum ar fi mai bine să fie. 

Smerește-te în fața  durerii lor. 

Orice cuvânt de-al tău sau apreciere justificativă sunt cinice și nu le pot primi. Mai rău le fac sufletește. Sfaturile sunt îndreptățiți să le dea ei-  cei trecuți prin focul încercărilor, atunci când se vor simți în stare. Nu tu!

 Orice privire asupra lor poart-o cu discreție, nici într-un  caz în mod  necontrolat-curios pentru ca să le cercetezi reacțiile, grimasele,  durerea, lacrimile împietrite sau nu,  să observi dacă sunt tari sau slabi în credință. Acele priviri avide ce le absorb energia vitală. Satisfăcute, că nu ești tu în pielea lor.

Nu e nevoie de întrebări, de explicații. De copleșiri cu doririle (tale) de bine. Căci devii abuzator.

Pur si simplu, e suficient să înveți să fii. 

Să ne fim unii altora. Precum ne este nouă Dumnezeu, atât de tainic/confidențial și discret.

E cel mai prost obicei, lipsit de orice eleganță,  ca să dai sfaturi atunci când nu ți se cer.