Nu de mult timp am aflat de cartea autorului Florin Duțu Mistica Ortodoxă și Schimbarea la Față a Teologiei Românești: Nichifor Crainic, Arsenie Boca, Dumitru Stăniloae: cei mai buni dintre cei mai buni de la Editura Floare Albă de Colț-2014 , o lucrare de excepție, așa  cum nu a mai fost până acum apărută sub tipar în ceea ce-i privește pe cei trei inițiatori esențiali ai mișcării filocalice românești din secolul  XX, mistuiți și lămuriți în focul epocii diabolice.
.  Ei, Nichifor Crainic, Arsenie Boca, Dumitru Stăniloae,  s-au cunoscut și au avut o anume influență unul asupra altuia. Îl felicit pe autor pentru cea mai onestă și deloc lesnicioasă cercetare, documentare dar și pentru  realele concordanțe ce capacitează o asemenea sinteză, pentru o mai bună dumirire și înțelegere a ceea ce nu era suficient de clar până acum.

E covârșitoare și binevenită mulțimea de amănunte, de informații din diverse documente sau date de arhivă care scot și pun în sfârșit în  lumina cuvenită(!) chipurile  celor trei personalități culturale și spirituale dăruite de Dumnezeu acestui neam, mai ales a celor doi umbriți: profesorul , teologul, scriitorul Nichifor Crainic și Pr. Arsenie Boca. 

O recomand cu toată căldura. 

Un tablou de temniță comunistă(p. 302-305) dar merită citite mărturisirile din copilărie ale marelui profesor N. Crainic. În fond, sunt fresca României de început de veac XX.

,,Grigore Caraza despre Nichifor Crainic:

-În vara anului 1956, am stat cu Nichifor Crainic în același salon din Secția a –II-a a închisorii unde mai era și Kurt Mott, profesorul macedonean Gheorghe Zima(mort în Aiud după câțiva ani) și unul dintre frații Cioculescu. Poziția noastră era în apropierea ușii, pe partea dreaptă la intrare, la primul nivel, iar Crainic stătea la nivelul doi al priciului, pe diagonală, pe partea stângă. Era acest om atât de mare, încât tot timpul mă întrebam cum de încape într-un loc atât de strâmt, neaerisit, cu o tinetă de murdărie într-un colț și, mai ales, cărui fapt mi se datorează onoarea de a sta în aceeași încăpere cu el, cu marele Nichifor Crainic.

La ora opt, în capătul opus se auziră uși deschizându-se și un glas de gardian care striga:

,,-Lasă vorba! Ia pe câte unul și ieși în curte la plimbare!”

Afurisitul de gardian era unul dintre cei trei frați Maier, de loc din comuna Păjida, pe malul stâng al Mureșului, toți temniceri dintre cei mai cruzi, mai blestemați și mai diabolici oameni. Vasile era socotit cel mai feroce, urmat de Gheorghe și celălalt frate al cărui nume de botez nu mi-l mai amintesc. Mai avea două surori, despre care se spunea că sunt și ele temnicere, la Mislea, pe Valea Prahovei, o închisoare pentru femei condamnate politic. Deci, o familie de călăi și nu știu dacă frații Samson, cei care au făcut execuțiile în Piața Concordiei, în Revoluția Franceză de la 1789, i-au depășit în cruzime pe acești frați Maier.

La un moment dat, cineva dintre noi i se adresă lui Nichifor Crainic:

,,-Domnule profesor, vorbiți-ne ceva!”

Trebuie să spun că acest mare om era un orator desăvârșit în orice domeniu. Putea vorbi ceasuri la rând, fără oprire, fără nici o pauză de ,,ă” sau de ,,î”, oricând, la orice oră, trezit din somn sau înainte de a adormi, flămând, bolnav sau în orice altă condiție de întemnițat. În acea perioadă neagră din viața mea, am audiat multe personalități din crema intelectualității române, dar nimeni nu l-a egalat pe acest munte de om, Nichifor Crainic.

Și a început maestrul să vorbească. În poziția în care ne aflam în momentul când acesta a deschis gura, așa am rămas, nimeni nu s-a mai  mișcat. Cuvintele lui ieșeau ca dintr-o sursă de basm, dintr-un izvor de lumină, coborau parcă pe căi lactee, astrale, pe raze de luceferi. Toți din încăpere îl ascultam fascinați. Mă întreb și astăzi, cum a pus Dumnezeu atâta har în acest om și de ce o așa ilustră personalitate a trebuit să fie aruncată într-una dintre hrubele, temnițele murdare ale comunismului?

Trecuseră ore în șir și noi, furați de melodia divină a lui Crainic, nu am realizat nici când a încetat deschiderea ușilor pentru plimbare, nici când bucătarii au adus hârdaiele cu mâncare pe coridor și nici când a început distribuirea acelor lături mizerabile.

Deodată, zăvoarele au sunat surd iar ușa a fost izbită de perete. În prag -un Maier, care s-a îndreptat cu repeziciune spre maestrul nostru apostrofându-l:

,,-Crainic! Dă-mi cartea!

-Ce carte, domnule șef?

-Crainic, dă-mi cartea, spun! Nu stau eu de două ore în dosul ușii și te ascult?!!

-N-am nici o carte, domnule șef!”

Atunci au intervenit câțiva din oropsiții celulei, încercând să-i explice gardianului îngrămădit la minte:

,,-Domnule sef, dar este Nichifor Crainic! N-a citit. A vorbit!”

A stat gardianul uitându-se lung, meditând, dacă i se poate atribui această calitate unei ființe ca el, apoi, întorcându-se pentru a părăsi celula, i-a zis:

,,-Băăăi Crainic, băi! Baga-te-aș în p... mătii, da deștept mai ești!”

Nichifor Crainic era o comoară, un imens depozit de cea mai pură materie cenușie. De la dânsul mi-au rămas întipărite în memorie atâtea lucruri care au avut menirea să-mi anihileze o bună parte din suferințele ce m-au însoțit toată viața.”