De 14 septembrie -Ziua Crucii- bunica mea avea certitudinea că e ziua destinată plecării rândunelelor. Mă fascina  siguranța lui ,,O să vezi tu că nu mai sunt!...” , și, parcă tot nu o prea credeam, deși,  chiar că de pe cincisprezece septembrie oricât căutam cu ochii  pe cer, nu prea mai vedeam rândunele...Tot ea, îmi spunea că-s pasări sfinte și cine le ucide e blestemat. Și în felul acesta îmi adâncea și mai mult un mister. Misterul de a fi rândunea. Anul ăsta le-am surprins așa, agățându-mi întâmplător ochii pe cer într-o pauză  în seara zilei de 13 septembrie, cum făceau rotocoale în înaltul văzduhului întunecat și umed, multe, ca niște punctări negre  neliniștite,  în mișcări circulare atât de bine urmate de parcă împlineau fiecare în parte un ritual sacru. Și se înălțau sus, tot mai sus. Și mi-am adus aminte de ea, de bunica mea și de ce-mi spunea. Azi le-am căutat în înalturi și n-am mai zărit nici măcar una...I-am dat dreptate bunicii, în gândul meu, tot mai bătrân. Nici măcar n-am apucat anul ăsta să le spun că le iubesc, adică să le mulțumesc că există, de parcă atât de scurt mi-a fost timpul. Că mi-au făcut vara mai împlinită și n-am știut.  Acum, nostalgia...
Oare câte din ele vor muri în lunga lor călătorie, spre țările calde? Cum vor poposi obosite pe punțile vapoarelor și, de multe ce sunt,  marinarii le vor mătura și vor cădea în mare. Căci, mi s-a mai povestit și lucrul ăsta ce vizual mi-a rămas puternic impregnat în memorie.

Dintre pasări călătoare
       Ce străbat pământurile,
Câte-o să le-nece oare
       Valurile, vânturile?(M. Eminescu)