Viața ca o piesă de jazz

Cu pasul întotdeauna grăbit trece artistul prin lume.

La televizor totul e o mascaradă. Tonul prezentatorilor se schimbă, pe ecran inundă părerile de rău. Moment de rating. Moartea unui artist este exploatată la maxim. Aproape că mi-e greață, deja cunosc pașii posturilor de televiziune, modul în care devorează un asemenea subiect, cum forează tema zilei după bunul lor plac și apoi o vor îngropa într-un eventual scandal. În cazul cel mai fericit, o vor îngropa de tot, în uitare. ,,Marile valori” devin interesante-deliciu- doar cînd mor, în România. Pînă atunci abundă cultura anatomiei siliconate și stupitatea maximală. Pînă cînd? Simt nevoia să închid televizorul după atîtea vorbe ipocrite și după o piesă (în sfîrșit) de-a maestrului Johnny Răducanu abia începută dar tăiată grotesc de reclama cu Persil și de figurile false ale ,,fericiților” care ne lămuresc ce mai trebuie cumpărat/încercat/consumat. Mă deranjează tupeul dîmbovițean al celor care flutură ,,ultimul interviu” luat stînd picior peste picior, fără pic de respect în fața unui om în vîrstă- și totuși, nu a oricărui om în vîrstă- cu interogări ridicole și tîmpe care bat în final cîmpii politicii.

În sfîrșit, închid ochii și îl revăd în amintiri. Două spectacole: unul prea devreme, în urmă cu douăzeci de ani la un festival de jazz de la mare, cînd încă nu înțelegeam genul lui muzical și ,,Johnny” se adresa publicului cu ,,Copii!...”; și altul poate prea tîrziu, în urmă cu doi ani cînd maestrul îl acompania la pian pe Ion Caramitru. Îl văd cînd de greu a intrat în scenă, ținîndu-se de brațul actorului. Picioarele trădau neputința vîrstei.... S-a așezat cu o anume dificultate la pian, cu surîsul trist și cu umorul autoironic, plin de evlavie în fața pianului și-a publicului pe care am simțit l-a tratat cu profund respect. Apoi, degetele lui senzitive dar dîrze au transfigurat toată atmosfera. Parcă erau niște copile care zburdau primăvăratec pe un cîmp cu flori sălbatice. Ploi de sunete înalte, zvelte, de rezonanța cristalului, cădeau precum picurii repezi. Jocul lor lăsa în spate ca o umbră tehnica muzicală stăpînită, asimilată într-un mare gest de iubire. Totul era o captare de har atunci cînd cînta. Maestrul iubea/dăruia din prisosul inimii lui. Aș fi vrut să-i aud doar muzica, fără poezie. Recitarea interlocutorului de spectacol îmi devenea greoaie, barbară față de dansul degetelor pianistului pe clape.

Mi-a trebuit ceva timp să înțeleg că jazzul e ca viața omului. Cel mai onest portret al ei. Linii confuze, niciodată aceleași, mereu în schimbare, mai lente sau mai agasante, comode sau nevrotice, divagări largi, căutări metafizice în plan sonor, frizînd deseori banalitatea. Din cînd în cînd se face prezent laitmotivul ori senzația că în sfîrșit linia melodică se articulează într-o formă dobîndită dar, intervine un alt registru de motive melodice sau alt instrument care redefinește perspectiva și din nou divagări... Important e ca la final, după ce ai ascultat partitura, să descoperi nota care dă armonie și integralitate întregului conținut. Aidoma luptei cu patimile în războiului nevăzut din pustie a vrednicilor din Pateric, în fața morții se dobîndește(abia atunci deplin) capacitatea de a decanta de ritmul și cadrul mecanic al vieții, grația pe care o dă libertatea alegerii omului și harul lui Dumnezeu ce punctează armonic din loc în loc clipa și stabilește o ordine/un sens al întîmplărilor care abia la final se dezvăluie cu toată claritatea. Cît de puțin, și tot e ceva copleșitor.

Multumesc Maestre!

Ecouri din Carpati

http://www.cotidianul.ro/johnny-raducanu-a-plecat-la-o-sesiune-de-jazz-in-ceruri-158415/

http://www.adevarul.ro/andrei_plesu_-_opinii/O_amintire_cu_Johnny_Raducanu_7_558014202.html