Ceremonia
împodobită cu absență
voluptatea
numelui și-a morții, n-o mai ai
cît timp nu te-ai întors; lanternă
anul se lumina pe dinăuntru
golit de orașe: soarele
e o fereastră: așa
arată ce ne înconjoară
sursa:
fără efort, ca ridicarea unei zile
Frumusețea acestei zile
Frumusețea
acestei zile e scrisă pe vînt și pe ape
nu-mi cere
pentru această păpădie să pierd
dragostea ce pogoară-n adîncul
inimii,
nu-mi risipi
pacea pentru visarea nopții
cel ce se-nalță
e fără sfîrșit
fără atingere
lumea evlaviei avînd de
cer
înțelepciunea-nstelată
cînd e adînc ascuns privirilor de îngeri
numim lumini nespuse și singura lumină
și nimeni, niciodată
izvorul să-l privească, buna umbră
adîncul necuprins
și bucuria
Versuri: Daniel Turcea
foto: Cătălin Bucevski
frumos:x
RăspundețiȘtergereFrumos nume ai, Călătorule spre infinit!Infinit...
RăspundețiȘtergereCe toamna frumoasa ati adus!
RăspundețiȘtergereMinunate versurile dar si fotografiile!
Un an nou bisericesc binecuvantat!
Dragă Liliana,
RăspundețiȘtergereDacă ai ști ce stă în spatele acestei postări... E o formă de a îmbuna toamna care, iată, ne-o dă Dumnezeu. Pe măsură ce înaintez în vîrstă, mă doare tot mai mult aurul frunzelor și lumina din ce în ce scăzută a zilei, ca și verdele crud al primăverii cu vînturile nebune ale lui April și miresmele lui Mai.
Sufăr după Iunie.
Îmi plac lumina zilei și căldura soarelui. Îmi dau energie și putere de lucru. Glasurile tonice ale copiilor care se joacă la grămadă undeva pe stradă iar eu le aud cînd mă aflu în bucătăria mea și trebăluiesc, îmi dau siguranța și sentimentul că încă e bine pe lume. Sufăr după ele.
De aceea, vreau să mă pun bine cu toamna...să-mi treacă mai ,,prietenește” vremea ei.