Cu mii de ani în urmă, popor mult, înveşmântat în haine aspre, cu toiege în mâini, cărându-şi toată averea în spinare sau pe măgăruşi şi mânând din urmă turme de animale, ieşea la chemarea lui Dumnezeu în pustietate, părăsind trufaşele ziduri ale Egiptului.
La chemarea lui Dumnezeu spre o izbăvire mai adâncă şi veşnică, şi acum, mai aproape de capătul veacurilor, oamenii se străduiesc după putere. Un chip de strădanie cred că poate fi şi acesta. Peste o sută de tineri, cei mai mulţi dintre ei elevi şi studenţi, au ales să iasă din ale lor – case, studii, servicii, familii, obiceiuri de zi cu zi – şi să participe şi anul acesta la tabăra organizată pe perioada postului Adormirii Maicii Domnului de ASCOR Cluj-Napoca.
Pustia, ce-i drept de data aceasta una înverzită, s-a umplut de viaţă şi a devenit loc desfătat. Vremea era de rugăciune, de căutare mai cu osârdie a lui Dumnezeu şi de alergat la Preacurata Stăpână, de adâncire în cunoaşterea noastră şi a celorlalţi. Am citit undeva că un prizonier rus a spus: „L-am căutat pe Dumnezeu, dar nu L-am aflat. Mi-am căutat sufletul meu, dar nici pe acela nu l-am găsit. Şi-atunci mi-am căutat fratele - şi i-am găsit pe toţi trei.” Taberele ASCOR sunt în primul rând un astfel de prilej: de a te apropia de Dumnezeu şi de a te cunoaşte mai sincer, mai deplin, mai adevărat întâlnindu-te cu fratele tău.
Anul acesta, locul de întâlnire între fraţi, locul ales de ASCOR Cluj-Napoca pentru tabăra de vară a studenţilor a fost localitatea Văleni din judeţul Maramureş. Ca să ajungi acolo, treci prin sate în care oamenii încă ies duminica în uliţă sau la şosea îmbrăcaţi în straie populare, şi dincolo de dealuri înverzite, despărţită de restul lumii de o pădure, e un fel de poiană, loc de pustnicie. Aici e ridicat un schit mic de lemn, cu hramul Naşterea Maicii Domnului. În acest loc lumina vine ziua numai de la soare, iar când se întunecă afară - de la lumânare sau de la lanternă, dacă le ai. În jurul acestui schit deasupra căruia cerul înalt se acoperă noaptea de stele limpezi, suflete căutând mântuirea s-au rugat şi s-au bucurat timp de două săptămâni. Peste acest capăt de lume s-a pogorât două săptămâni binecuvântarea lui Dumnezeu mai ales prin săvârşirea zilnică a Sfintei Liturghii şi prin vizitele Înalt Preasfinţitului Serafim Joantă şi a Înalt Preasfinţitului Iosif.
Schitul cu pardoseala acoperită de cergi de lână, cu stâlpi de lemn diformi şi prin crăpăturile căruia au intrat, pe rând, răcoarea dimineţii şi lumina amiezii, a fost locul în care Înalt Prea Sfinţitului Serafim Joantă şi câţiva preoţi maramureşeni au pus degetul pe rană, analizând problemele comunităţilor din zonă şi ale comunităţilor de azi, româneşti şi străine, în general. A fost şi locul de mărturisire a minunilor lui Dumnezeu, pe care credinţa tare, lipsită de viclenie a oamenilor simpli le lasă să se petreacă. Aşa am aflat de convertiri şi vindecări miraculoase petrecute chiar în inima unui sat din apropierea taberei, dar şi de faptul că viaţa unui preot de ţară nu e deloc una lipsită de aventură, că uneori să fii preot de ţară presupune să te furişezi pe după garduri, să scapi de câini, să te păzeşti de urmăritori şi să sari pe fereastră ca să poţi împărtăşi un om care tânjeşte după Hristos, dar pe care rudele îl împiedică din răsputeri să ajungă la bisrerică. La fel, am înţeles cum într-un sat oarecare, în care viaţa decurge banal, un toc de ochelari poate însemna o comoară. Am înţeles aceasta atunci când l-am văzut pe acelaşi părinte de la ţară scoţând din reverendă un asemenea toc, deschizându-l, căutând în el una dintre foile care pentru el păreau aşa preţioase şi pe care cu grijă le adăpostise acolo. Pe acele foi părintele scrisese cu mâna lui cuvinte auzite de la oameni îmbunătăţiţi duhovniceşte, cuvinte în care el simţise vuietul Duhului Sfânt şi pe care voia să ni le împărtăşească şi nouă.
Spre sfârşitul taberei, în acelaşi schit în care am aflat odihnă, întunecimea serii a acoperit cu blândeţe taina sufletelor noastre care îşi vedeau mai limpede rănile ascultându-l pe Înalt Prea Sfinţitului Iosif. Înaltul Iosif a vorbit despre problemele care-i dor cel mai mult pe oamenii contemporani, despre egoism şi criza comuniunii manifestată în criza familiei, eşecul relaţiilor femeie-bărbat şi chiar a relaţiilor de amiciţie, de criza comunităţii şi de lipsa de comuniune, în general.
Am avut mult de învăţat de la oamenii pe care i-am cunoscut sau i-am cunoscut mai bine în tabără; şi nu numai de la cei mai mari în jertfă, dragoste şi răspundere pentru sufletele noastre, nu numai de la ierarhii care ne-au vorbit, ci şi de la ceilalţi participanţi la tabără. Mi-au rămas vii şi lucrătoare lăuntric modestia şi lipsa de pretenţii a unei fete care ajuta cu orice i s-ar fi cerut, fără să aibă cea mai mică nemulţumire, bucuria dezinteresată a unei alte fete care observase ceva ce mie nu-mi sărise în ochi – delicateţea cu care unul dintre băieţi îşi lega cu un fir de iarbă florile culese din pădure, grija celor care îi citeau din cărţi sfinte unui frate orb, jertfa altora care au rămas la bucătărie zile în şir, muncind zi lumină şi lipsindu-se de odihnă şi de doritele cateheze, pentru ca nouă, celorlalţi, să nu ne lipsească nimic la masă.
Nu aş vrea să las impresia că nu a existat nici o supărare şi nici o lipsă. Unele nopţi a fost foarte frig, în unele zile a trebuit să umblăm cu ciubote de gumă prin noroaie, pentru că ploua, o seamă de vietăţi ne-au tulburat alte daţi somnul, printre noi au fost şi oameni care s-au îmbolnăvit sau au suferit în vreun fel sau altul. Ba au existat şi momente de tensiune sau nemulţumire, mai ales din pricina slăbiciunilor şi a neputinţelor noastre. Totuşi, toate acestea au fost episoade trecătoare şi nu au însemnat decât prilejuri de lepădare de sine şi implicit de creştere a noastră în credinţă, în încredere în Dumnezeu şi în apropierea de ceilalţi.
Pe lângă slujbe şi cateheze, tabăra ne-a îngăduit multă libertate şi a existat o gamă variată de opţiuni, asftel încât fiecare a putut să-şi alcătuiască o bună parte din program după bunul plac. S-au organizat ateliere de litografie, de metaniere, de muzică psaltică şi bătut toaca, chiar şi de astronomie, pentru că doi dintre noi au adus o lunetă. S-au făcut pelerinaje şi drumeţii, s-a jucat şah, s-a cântat la chitară şi la sfârşit, pe un frig aspru de noapte, ne-am încercat mulţi dintre noi vocile în jurul unui foc de tabără.
Peste toate, liant între zile şi nopţi, între episoadele din viaţa noastră, între noi şi alţii şi între noi şi Dumnezeu, au fost duhul de rugăciune în care am încercat să ne adâncim împreună cu părintele duhovnic al celor mai multora dintre noi, părintele Ciprian Negreanu, şi bucuria de a-l avea pe dânsul în mijlocul nostru. Nădăjduim să avem puterea de a ne folosi duhovniceşte de tot ce am descoperit şi înţeles în tabăra de anul acesta, ca să devenim cu adevărat „poporul lui Israel”, cum ni se adresa uneori în tabără părintele, într-un fel de glumă serioasă. Până acolo este însă cale lungă de osteneală, de luptă şi de renunţare continuă la noi înşine.
Maria-Magdalena Diaconu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.