Mulţi reduc semnificaţia acestei înalte si nobile noţiuni la aparenţele ei materiale. Pentru aceştia, un acoperiş de ţiglă, tinichea sau stuf, aşezat pe patru ziduri şi cu om înăuntru, constituie un cămin.
Redus astfel, căminul e tot atât de puţin cămin, cât e un strat de grâu din Grădina Icoanei agricultură si o cucoană care a învăţat două valsuri si trei tangouri după ureche la clavir, o artistă. Nu pe zidărie, nu pe materie si nici măcar pe om ci, în primul loc, pe sufletul lui cade accentul în această noţiune. Materia e un efect si un accesoriu. Cu voia dvs., am îndrăzni să definim căminul: expresia materială a sufletului, a celor ce locuiesc laolaltă între patru păreţi. În căminul lui omul nu e numai la el, este el, în toată puterea cuvântului, e cel mai el, maximum de el. Fiecare încăpere, fiecare ungher, fiecare obiect îl denunţă harnic sau leneş, neglijent sau ordonat, murdar sau curat, generos sau meschin, artist sau cârnăţar, om de gust sau gorilă. Dar nu despre latura psihologică sau estetică m-am îndemnat a scrie. Există o altă latură care momentan primează. I-am putea zice, fără să greşim, socială, dar pentru că mai aproape de trup ne e cămaşa, nu paltonul, îi zicem numai naţională. Asupra ei va să stăruim.
Căminul - si când zic căminul înţeleg familia, si când zic familia înţeleg tara - a reprezentat si reprezintă în ordinea spirituală ceea ce a reprezentat si reprezintă în ordinea materială proprietatea individuală absolută si transmisibilă, adică una din cele două pietre de temelie pe care s-a zidit omenirea si pe care a vieţuit de la întemeiere până în zilele noastre. E firesc deci ca degradarea uneia din ele să ameninţe existenta întregului edificiu. Exemple avem destule, din toate timpurile si la toate punctele cardinale. Ne gândim la aceste toate, astăzi, când în tara de-abia înjghebată, căminul românesc e departe de ceea ce-a fost si de ceea ce ar trebui să fie.
Marele cataclism care cu preţul sângelui ne-a statornicit hotarele la locul lor, unde au fost, a adus fără îndoială uimitoare progrese tehnice omenirii, dar i-a sugrumat sufletul din faşă. Sleită de mizerie, lipsită de îndrumări si ocrotire, în bubuit de tun, înapoia frontului a crescut o generaţie aprigă, setoasă de viaţă, primitivă şi brutală. Oamenii toţi au devenit mai răi, raporturile dintre ei mai aspre, preocupările lor mai vulgare. În locul poeziei, în bibliotecă stă astăzi mănuşa de box, iar în ghiozdan - patina. Nu vreau, Doamne fereşte, să iau cumva atitudine contra sportului, indispensabil unei armonioase dezvoltări, dar dus până la monomanie, ca acum, el devine o serioasă primejdie şi-l condamn. Victoria n-a fost câştigată de saltimbanci şi cei ce şi-au dat viaţa pentru România Mare n-au făcut-o pentru ca astăzi, peste mormintele lor ea să fie transformată în circ cu menajerie. Ostaşii lui Ştefan şi ai lui Mihai îşi vedeau de treburile şi necazurile lor şi fără să ştie ce e aceea "match" şi "campionat" şi au apărat destul de bine ţara. Între intelectualul cocoşat şi atletul găunos, e loc destul pentru omul întreg. Un tânăr de douăzeci de ani, care în timp de 24 de ore n-a citit nici un rând, nu mai e un sportiv, ci de-a dreptul un imbecil. E trist ca la această vârstă el să nu ştie pe de rost măcar o strofă - şi nu ştie. E trist ca la această vârstă el să nu-şi fi cheltuit măcar o dată toate economiile pentru a-şi ajuta un prieten […] - şi nu le-a cheltuit. E trist ca până la această vârstă el să nu-şi fi pierdut măcar o zi din viaţă pentru a fi strecurat măcar o floare unei fete - şi n-a făcut-o. Dar să fim drepţi, asta nici nu mai are de ce s-o facă, de vreme ce fata vine la el după fiecare meci, pentru antrenament. Acasă n-o păzeşte nimeni, şi pe acasă nici nu stă. Când nu e la el, e la ştrand, când nu-i la ştrand, e la dancing, când nu-i la dancing e la vreun bar sau măcar pe Calea Victoriei. Mama, nici n-o aşteaptă, nici n-o caută. E şi ea la vreo partidă de bridge, la un ceai, la modistă, la dentist, mai ştiu eu unde? Tatăl, dacă nu-i la slujbă, e la club sau la bodegă. Membrii familiei se vor vedea la masă în cazul că nu mănâncă pe rând (în ordinea sosirii) şi dacă nu sunt reţinuţi aiurea. Dar casa care adăposteşte asemenea exemplare umane, nu reprezintă un cămin şi cei care convieţuiesc în ea nu reprezintă o familie decât printr-o anacronică prejudecată legală. Toţi îşi trăiesc viaţa separat şi în afară. Camerele lor nu au alt rost decât acela al cabinelor în care actorii se îmbracă şi se grimează pentru spectacol. Piesa se joacă aiurea.
Din fericire, acest fel de a convieţui nu e generalizat încă şi, spre onoarea ei, provincia continuă să-i reziste, pe alocuri destul de dârz. E tot atât de adevărat însă că şi acolo viaţa de familie a suferit simţitoare prefaceri şi că acei ce se adună la prânz şi seara în jurul unei mese, nu prea au ce-şi spune.
Tatăl stă şi astăzi cu pălăria în mână în faţa camaradelor fiului. Fiul salută cu degetul, la beretul basc, pe prietenele mamei lui.
Tatăl, înainte de a stinge lampa, mai citeşte o pagină, două din Voltaire, Renan sau France, când nu are la îndemână o carte nouă. Fiul nu citeşte decât pagina sporturilor, din cotidiene.
Mama, când rămâne singură, mai încearcă la pian o arie de Bach, Mozart, Beethoven, Dupare sau Debussi. Fiica nu ştie decât foxtroturi.
Mama n-a fumat (dacă fumează) niciodată în faţa părinţilor ei. Fiica fumează pe stradă.
Bineînţeles acestea toate pe treapta cea mai de sus şi în casele în care părinţii şi-au făcut studiile complete, primind o educaţie desăvârşită. Scoborând scara… Dar de ce să mai scoborâm?
Subiectele discuţiilor la masă s-au schimbat şi tonul lor idem. Apostrofa grosolană a înlocuit gluma, zeflemeaua şi ironia, conversaţia a devenit ceartă, când nu - între tineri - păruială şi pugilat. Curtenia, politeţea şi bunele maniere au fost. Cartea parcă n-ar fi fost nicicând. Pentru oamenii aceştia nici nu poate fi, căci - vorba cântecului - dacă ar fi, s-ar povesti.
Uitaţi-vă puţin la petrecerea de la acest tânăr menaj: toţi vorbesc deodată, fără să se asculte unul pe altul. Nimeni nu poate urmări o idee şi nimeni nu posedă una. Fragmente, frânturi, monoloage, interjecţii. O cucoană îşi întreabă vecina asupra ultimului film cu Ivan Petrovich. Drept răspuns cealaltă o întreabă la rându-i ce rochie va pune la balul de la Prefectură. Doi tineri se ceartă pe rezultatul echipelor respective de "foot-bal". Domnul de gazdă e nemulţumit de pilaf, doamna de cravata domnului.
Ascultaţi un pic:
- Ştii că Marie divorţează.
- O să-ţi spun una nostimă!
- Proust! E autorul preferat al Magdei, nu cred că e ceva de capul lui.
- Habar n-ai, domnule! Mai bune sunt cele de morun.
- Eu nu iau decât seara.
Toate acestea simultan, în timp ce aparatul de radio e lăsat deschis, pe când în faţa microfonului cântă Georges Enescu sau glăsuieşte Tudor Arghezi. Nimeni nu-i ascultă şi nimeni nu se gândeşte să închidă aparatul. Au nervi de cauciuc şi asta nu-i deranjează.
- Este acesta un cămin?
- O, nu!
- Formează oamenii aceştia o familie?
- Nici atât!
- Sunt ei, intelectualiceşte europeni, în sens antebelic?
- Nu, nu!
- Trib deghizat?
- Asta, da!
Evocând acestea, cu violentă aversiune pe care mi-o provoacă multele şi desele exemple care mă năpădesc, tiranica lege a contrastului mă duce departe şi demult într-o seară petrecută în casa bunicului, la Iaşi. Era după-masă. Ne adunasem toţi (şi eram mulţi), în salonul de lângă cabinetul lui de lucru. Pe bătrâni îi aştepta masa de preferance, pe copii dominoul, lotoul şi alte jocuri. Deodată intră tata, vestind că Ardealul ne trimite un nou şi mare poet. Avea în mână primul volumul de poezii semnat Octavian Goga. A citit una, a citit două, apoi trei, patru, cinci, tot volumul. Bătrânii au uitat de preferance şi nimeni nu s-a mai gândit că ora de culcare a copiilor trecuse de mult.
Astfel treceau serile de iarnă în mai toate casele de cărturari în acele vremuri. Astăzi în câte oare vor mai fi trecând aşa?
foto: Corina N.
