cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

miercuri, 5 februarie 2020

,,Celălalt Jurnal al fericirii”-,,Floarea de Foc” de Alexandru Mironescu



Există deja o asfixiere a librăriilor ce abundă în scrieri teologice  și în general de cărți  pe teme spirituale, astfel încât  n-ai cum să mai faci față ca să fii updatat ofertei suprasaturate de noi și noi apariții sau reeditări, căci poate ne aflăm azi în punctul în care scriem și vorbim mai mult decât ne este credincioșia și trăirea personală.  Poate cel mai greu pentru un neinițiat este să facă alegeri ,,corecte” și ,,sănătoase". Să știe ce/cum să aleagă cu discernământ dintre titlurile incitante/sugestive/derutante de pe atractivele coperte, care, de cele mai multe ori, gonflează valoarea un plictisitor conținut scris fie într-o manieră subiectivă insupotabilă, fie mecanicistă  compilând sau speculând irevelator sau prea puțin revelator- fake, ideile altor cărți.
Am început anul cu o carte  smerită ca înfățișare dar cu un conținut de o maximă calitate a  sinapselor sintetizatoare și conexiunilor integratoare între concepția  de viață duhovnicească și transdisciplinaritate, de filosofie, de stiință, cultură, religie, artă, literatură universală, de viață  la propriu: ,,Floarea de Foc”, autor Alexandru Mironescu-membru ardent al Mișcării Rugului Aprins, Ed. Eikon, Buc. 2019. Este cu adevărat la măsura ,,Jurnalului Fericirii”(fericiri aflate și dobândite  în abisul grotesc al detenției regimului ideologiei totalitare din veacul XX) a lui Nicolae Steinhardt cum spune d-l Marius Vasileanu în nota introductivă, cel care de altfel s-a îngrijit  și  căruia i se datorează  reeditarea  și  apariția acestui volum-literatură de sertar- atît de prețioase dar prea puțin cunoscută. Precum fericirile steinhardtiene, fericirile mironesciene  reprezintă borne necesare  pe calea autenticei vieți întru Hristos. Trebuie să  recunosc,  cartea mi-a adus mai multă  bucurie decât jurnalul Alicei Voinescu deși ea îmi rămâne  un model valoros.
Multe putem dezbate despre ,,Floare de foc", nu mi-am propus  să fac o recenzie aici, poate doar după ce voi citi și ,,Jurnal 1968-1969. Admirabila tăcere” aparținând aceluiași autor. Este o carte densă, pe alocuri greoaie, deci nu se  parcurge în viteză,  implicând inerent pauze de meditație.

O recomand cu mare căldură celor obsedați  de răspunsuri la esențialele întrebări ale vieții/ale credinței și nu se mulțumesc  cu înțelegeri religioase plafonate la un nivel superficial al explicațiilor teologice( autosuficiente) de care din păcate ni se întâmplă să dăm în multe conferințe sau emisiuni în care apar unele fețe clericale  divagând sentimentaloid anapoda de îți vine să îți ascunzi urechile și vederea, cu răspunsuri categorice ,,că așa se face” și ,,așa este bine”, sau ,,așa este tradiția noastră străveche” ori prea puțin adecvate și precise, uneori foarte superficiale, plicticoase și inerte, învelite în fumul  superior al unei părute smerite-superiorități de ales, de propovăduitor-predicatorial investit.
Cartea oferă bucuria firească de a întâlni  și  cunoaște o credință trăită în filonul autentic- al jertfirii de sine- al firescului care poate coabita sănătos cu celelalte culturi, religii si știinte, și poate extrage ori valorifica tot ce poate veni bun din aceste domenii pentru un unghi cât mai rotunjit în orizontul  concepției  de viață(creștină). În fond și  pe scurt este vorba de un model de viață laică, viață asumată și conștientizată la un nivel foarte înalt și larg - aș  spune- o condiție esențială pentru trecerea sufletului omenesc în veșnicie. Altfel, doar trăind  în planul de suprafață condiționat de demonica rutină generală, clișeistic,  sau închipuită  devenire,   ajungem în pragul morții  fără  să ne fi cunoscut pe noi înșine  iar conștiința  ne va pune insuportabil de dureros în  fața unui alt ins atât  de străin nouă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.