cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

icoană Corina Negreanu

icoană Corina Negreanu

..........

Paul Klee- imagine preluată de pe internet

marți, 19 iulie 2011

,,Chei de sunet vor descuia viața/frumusețea va fi o universală explozie a liniștii” (D. Turcea)

























Astăzi străbăteam împreună cu părintele meu Cheile Turzii. Hotărîsem să evadăm.
Pe pămînt...
Cărăruia șerpuitoare printre stînci verticale, drumul din ce în ce mai îngust și anevoios ne cerea aplicată o dexteritate a mersului(pierdută...) și o atenție sporită.Pe măsură ce înaintam pas cu pas, începeau să ni se dezvăluie frumuseți tot mai încîntătoare.Începusem să vorbim despre ascetism și rostul omului pe pămînt. Despre desfătare duhovnicească. Despre om, despre viață....Muntele în sine poartă parcă ceva monahal în el. Spre deosebire de mare, îți descoperă în trepte o altă față a Creației grăitoare de Dumnezeu.
Am conchis amîndoi, după discuții, că rostul omului pe pămînt, fie al bărbatului sau al femeii, este același, de a-l cunoaște pe Dumnezeu cît mai profund cu putință, ca omul să-și descopere libertatea nemărginită a spiritului în Dumnezeu. Restul ...rămîn doar forme sau formule de mîntuire alese în mod deliberat, important este ca aceste forme să nu distragă omul de ,,pe Cale”... O zi cu limpezimi de gînd.
Un potop de mesaje(grație tehnologiei moderne) aveau să ne transmită că Părintele Arsenie Papacioc a trecut Dincolo.
Evada.... la loc larg unde nu este durere nici suspin. Am tăcut. Cerul era luminos, natura solemnă. O zi de vară splendidă.
Părintele Arsenie trecea la Cer.
Împreună și lacrimă și liniște, ca pentru un sfînt. Senin înalt. Pace. Și totuși, durerea unei mari pierderi. Alt stîlp al Bisericii.
În urmă cu vreo 16 ani, în studenție, l-am cunoscut.În acea primăvară am comis o ,,nebunie”. Singură, mi-am luat bilet de tren spre mare. Evadam. Pentru prima oară în căutarea sinelui pierdut. Am ajuns la Mănăstire la Techirghiol. Încă din poarta mănăstirii o mulțime imensă de norod aștepta să intre la ,,Părintele”. Era Postul Mare. Nu. Logic și practic nu erau șanse să ajung la părintele Arsenie despre care auzisem eu atîtea. Fără să fiu deznădăjduită, mulțumiță că sunt în curte atît de aproape, m-am așezat pe o bancă și priveam. Socoteam că mi-e de ajuns. Obosită de călătorie și de întrebările atîtor curioși ce face o fată singură coborîtă din inima Ardealului acolo, printr-o minune amețitoare, mă trezesc în fața strînsurii de oameni și intru. Cineva deosebit m-a vîrît în fața mulțimii, de fapt toți mă suspectau că am ceva greu pe suflet că am pornit așa, de una singură ca să ajung acolo. Probabil li s-a făcut milă de mine?...Nu știu nici acum cum a fost, cum s-a întîmplat.Dar, s-a întîmplat tocmai lucrul de la care îmi luasem gîndul. Încă din anticamera chiliei am avut un șoc. Îmi imaginam, după Patericul proaspăt citit și rigurozitatea Iconografiei Bizantine, că viața monahilor adevărați este una austeră. Iar acolo, în acea chilie, vedeam o aglomerație de toate cele stricăcioase ale lumii. Părintele primea tot sufletul omenesc într-o încăpere cu mobilier ieftin, înghesuit, frigider cu abțibilde, televizor, carpetă cu Păstorul cu mielușel, icoane renascentiste și kitsch-uri multe, obiecte peste obiecte, cărți, flori de plastic etc. Pesemne că erau daruri aduse Părintelui iar Părintele, le primea căci știa cum trebuie să le primească. Privea la gestul din spatele lor. Un decor sufocant, antitetic, care nu avea de a face cu norul alb al bărbii, ochii largi și curați care m-au cercetat fără să mă simt ,,clasată”(dimpotrivă, în fața lui tot sufletul uman devenea recalibrat), cu statuta lui de ,,rob aristocrat” sau de ,,fast smerit” cum ar spune domnul Costion Nicolescu. Părintele citind stupefacția din ochii mei, a reacționat cu dragoste, cu ,,smerită smerenie”. N-a fost timp prea mult de întrebările unei tinere, afară așteptau atîția alții. Atent și atît de intim părintește cum nu m-am simțit niciodată cu proprii mei părinți, s-a rugat pentru mine și m-a binecuvîntat. Binecuvîntarea lui nu era joacă, avea bătaie lungă pentru întreaga viață. Am plecat de acolo ușoară ca aerul de primăvară cu miros de flori de cireș și narcise. Mi-a devenit drag Techirghiolul. De atunci am mai trecut de vreo trei ori. Părintele era fie bolnav, fie se odihnea. Mi-era de ajuns să las un pomelnic și să mă așez pe băncuța din fața chiliei lui preț de cîteva minute. Mă mulțumeam cu proximitatea lui ascunsă după zid. Nu era cazul să îl obosesc. În duh percepeam aceeași intimitate părintească care îi învăluia pe toți, așa cum în ziua adormirii sale, îndrăznesc să cred că au resimțit-o toți cei care l-au cunoscut sau peste care și-a așezat patrafirul, rugîndu-se pentru ei cu flacăra inimii lui.

Un doliu alb s-a abătut din nou.
Un apostol al smereniei și iubirii de-o integritate a credinței cum rar a fost dată pe pămînt românesc am pierdut, azi. Dar cred că osteneala, crucea, pacea adormirii sale rămîn atît de prețioase pentru noi toți.
Am lăsat în urmă Cheile Turzii străbătute de pașii noștri în timp ce un mare părinte român străbătea Cheile Împărăției.
Mila și harul lui Dumnezeu...


Dumnezeu să-l odihnească! Veșnică fie pomenirea lui!


foto: Cheile Turzii, Corina Negreanu

4 comentarii:

  1. jos prăpastie şi ape repezi, sus cer albastru şi cărare îngustă. dar, Doamne, câtă frumuseţe!

    RăspundețiȘtergere
  2. Dumnezeu să-l odihnească!
    Mi-au dat lacrimile citind. Mulţumesc, doamna Corina, pentru evocarea bunului părinte.
    Dumnezeu sa-l ierte si să-l odihneasca împreună cu drepţii Săi.

    RăspundețiȘtergere
  3. Să-l odihnească și să îl așeze în rîndul sfinților.
    Îți mulțumesc și eu Ramona pentru toate.

    RăspundețiȘtergere
  4. Anonim 11:47
    Despre toată țărișoara noastră putem exclama astfel.Mai departe...

    RăspundețiȘtergere