...Despre Ioan Pintea

Preasfințitul Iustin al Maramureșului împreună cu părintele Ioan Pintea la Rohia

Am ezitat o bună bucată de vreme înainte de a scrie despre Ioan Pintea. Mă incomoda trimiterea stereotipă a comentatorilor la cartea părintelui Pintea, nu a poetului. Pentru mine, oricât de mult s-ar intersecta cele două ipostaze – şi o fac, desigur –, ele nu se subordonează una celeilalte şi nici nu-şi confundă instrumentarul. Dezlegarea mi-au adus-o câteva dintre mărturisirile lui Ioan Pintea, dintr-un interviu: „Conştiinţa religioasă s-a trezit in mine [...] mai ales datorită mamei, care era o femeie foarte evlavioasă.”; „M-am născut intr-un sat in care foarte mulţi ţărani aveau biblioteci.”; „Citeam Psalmii, neştiind că dincolo de rugăciune se află şi foarte multă poezie.” Aşadar, creşte firesc în atmosfera casei părinteşti cu un Dumnezeu îmblânzit sub mângâieri materne, apropiat şi cumva înţelegător. Preajma îl conţine deja fără tăgadă. Credinţa e fundalul natural al formării sale, fundal pe care, la un moment dat, a intervenit Biblioteca.

Psalmii se dovedesc a fi şi poezie. Atunci începe nu o „ruptură” – căci nimic nu se înlocuieşte, doar se adaugă şi se deschide–, ci asumarea încă unei modalităţi fantasmatice de lansare a chestionarului fiinţei şi de tentare a unor răspunsuri.Cele două îşi păstrează autonomia, dar îşi dezvăluie şi consubstanţialitatea– sunt ambele locuitoare ale „lumii inchipuirii”.Sunt două lumi reunibile prin fantasmă, într-o îndrăzneaţă, fertilă vecinătate. Poezia nu e „un sacru de substituţie” în „vidul sacrului abolit” (cum crede Nicolae Balotă, vorbind despre Eminescu), ci un alt fel de sacru, ivit pe acelaşi plan al fantasmei necesare, însă cu o valenţă în plus, tragică – aceea a conştiinţei forţei şi slăbiciunii sale, căci mizează pe puterea incantatorie, cea ameninţată de forma sa ultimă, Tăcerea: „Stau şi veghez/meditand peste lume cu gandul atarnat ca o limbă/ roşie/ inecandu-mă-n spuza/ lucrurilor”(descrierea chipului după a doua natură), cu o aplecare întrebătoare asupra lumii, ca la Blaga, să zicem, dar şi înconjurându-se cu lucruri gureşe şi forfotinde, ca la Bacovia. Sănătos la minte şi slobod, cum îl vedea Steinhardt, Ioan Pintea începe senin şi neliniştit a doua denominaţie a lucrurilor, cum ar zice „ganditorul năstruşnic” din schiţele metafizice ale lui Lucian Blaga. Cea de-a doua denominaţie, cea adamică, imperfectă şi rebelă, a mai păstrat doar „scantei şi răsfrîngeri”din cuvintele puterii, cele creatoare de lumi: „cuvîntul nostru e cantec purtat din gură in gură/ şi căruia despărţit de urechi incep să-i crească/ ochi dinţi fosforescenţi şi strălucitori” (ce vedeţi şi nu vă inspăimantaţi?);„inspiraţia este o gură de deasupra care/ nu te mai lasă cu lucrurile din jur să te-nţelegi/ se aude de departe cum trosneşte peste capete/ refăcand memoria precum o oglindă spartă” (inspiraţia). Poetul este un văzător, un spectator privilegiat al cosmosului, un luminător îndrăgostit de umbre şi de pregnanţa lor, iarăşi în sens blagian. Mai aproape fiind în gesticulaţia sa de Adrian Popescu, Gabriel Chifu ori Ion Mircea, decât de Nichita Danilov, să spunem, la Ioan Pintea celestitatea e sublimată, nu exhibată. Cel mai adesea, divinitatea nu e invocată direct, nu e luată drept martor, ci lăsată într-un fundal securizant (precum casa onirică a copilăriei) pe care se joacă spectacolul omului în luptă cu versul definitoriu. Omologia Cer-Pământ este abia sugerată cu toate urmările derivând din ea şi cu o discretă încercare de a echilibra braţele cumpenei. Poetul / omul poate să-l poarte pe Dumnezeu de mână fiindcă„nu cerul este promisiunea ce mi s-a făcut, ci creaţia” (Blaga): „au ei poeţii o tehnică anume/ langă ei Dumnezeu se face mic/ mic de tot/ un omuleţ acolo care se lasă dus de mană/ şi incantat ii urmează ascultător” (cantec de Inviere). „Omuleţul” e punctul de pornire al unei creşteri. Poeţii înşişi sunt omuleţi:„mai pot aceşti omuleţi frumoşi/ cu maini mici şi puternice/ să spargă intre degete/ de dragul Domnului stelele cerului departe de lume/ şi ca nişte ingeri de foc să lumineze palpaind palpaind/ ţara mea/ dragă domnişoară emily?” (emily). Micşorarea astfel descrisă îşi pierde acutele, nu mai e handicap, ci şansă. Neodihna lăuntrică e resimţită ca parte întunecată a fiinţei, răzvrătită şi visând împliniri; un soi de relansator al speranţei şi bun-conducător al binelui, încremenit altminteri în perfecţiunea sa: „stau inlăuntrul acestui poem/ ca intr-un cuptor incins”(muza apollinaire). Odată cu zămislirea frumosului, „incepe partea luminei”: „ce graţioasă flacără, viaţa!” (trei lumanări). Deşi mistuitor, timpul zidirii poemului e un adaos, nu o cheltuială:„cine ridică ceaţa de pe ochii noştri/ este bun de inveşmantat in lumină/ cine intreabă este bun de ioan/ cine răspunde este bun de tipsie” (la marginea deşertului); „mă străduiesc din răsputeri să vă conving/că zgomotul lumii e de fapt muzica mea interioară” (o aşa mare iubire).

Ioan Pintea, Ion Pop și Ion Mureșan

Evoluând între două lumi şi între două limbaje, poetul îşi asumă golul şi pustiul cu gesticulaţia calmă a muritorului care ştie să le facă să rodească –„cea mai verde iarbă creşte pe platourile de nisip/ cea mai curată apă curge intre aceste platouri” (să nu luaţi in deşert deşertul). Îngerul e una dintre feţele lumii, nu neapărat cea mai înaltă: „ingerul acesta nu are aripi/ el stă tot timpul singuratic deasupra mormantului gol […]// ingerul acesta cu dinţi/ ţine in gurăscraşnind cartea cea mică” (ingerul şi cartea cea mică). Lumea terestră poate furniza ea singură iluzia zborului: „faptul că ne ridicăm in fiecare dimineaţă/ de la pămant caţiva centimetri/ e o dovadă căsperanţa e un ceas elveţian/ şi care odată pornit intreţine elanurile zilei/ şi noaptea e un tăram din ce in ce mai indepărtat” (amăgire). Ceva din zborul fără dovezi al lui Adrian Popescu răspunde în ecou. Titlul suportă interpretări multiple. Casă a lui Iosif, cel care ciopleşte „lemn mantuitor”, casa teslarului este partea de lume, cea care sprijină şi face posibilă partea de cer. Ridicarea la cer (şi poeţii se urcă la cer în poemele lui Ioan Pintea) e recunoaştere a forţei creatoare. Zămislirea de lumi şi de sensuri e leacul cel mai bun de amăgit moartea: „totul pare o deznădejde de zile mari/ doar sufletul/ aşezat pe un covor zburător are parte/ de fericire deplină” (nu există un loc mai bun); „oh cată grijă maternă şi cată iubireacordă poeţii/ cerului albastru şi aerului tare şi rarefiat/ de deasupra oamenilor/ cat de incantaţi sunt ei cand stau pe terasă/ cuo sticlă de bere in faţă [...] soarele stă in loc luna/ ≪trece pe cer aşa sfantă şi clară≫/ şi numai/ stalpul de foc inalt şi zvelt ca o ispită/ ridicat dintr-o dată intre ei şi marea roşie/ precum zidul berlinului in faţa inspiraţiei/ ii mai surprinde...” (cantec de Inviere). Dar casa mai vorbeşte şi despre locuire, despre lumea cea mică a prejmei, despre vecinătate; ea e simbolul închiderii-deschise a adăpostului. Să mai spun că înrudirea cu tot ce moare, cu tot ce trece, soresciană, are şi ea forţă compensatorie: „e o situaţie/ din care nu existăieşire// mă bucur din toată inima/ sunt de-a dreptul uluit/ pentru că aceşti grauri/ cantă deodată cu noi/ bătraneţea şi sfarşitul” (sturnus vulgaris). Larga coincidenţă de destin a viului ameninţat îmblânzeşte acute şi lărgeşte nesperat sentimentul apartenenţei la cosmos.

Cu zvonuri din biblioteci alese, dar şi cu un timbru de identificat anume ca al său, poezia lui Ioan Pintea e generoasă, de o largă umanitate, de o seninătate tensionată a enunţurilor şi foarte bine articulată.

Irina Petraș

sursa textului și fotografiilor: http://www.revistaverso.ro/images/reviste/verso_83.pdf