photomobile Corina Negreanu

acești doi

poate

frați

iubiți

sfinți

într-un fir de crepuscul atingându-i altfel

nici nu contează fiecare

doar ceea ce

este

devenit

între ei

ceea ce le rămâne când lumea se schimbă două siluete ale statorniciei într‑un peisaj ce comprimă istoria

într-o respirație.

 

                                                    

 Crinii mării 

„Veseli-se-va pustiul și va înflori ca crinul" spune Isaia în capitolul 35. Iată-l sub ochii mei: pustiul care înflorește — nu o grădină îngrijită, ci la cea mai neospitalieră margine a lumii, deseori  lângă gunoaiele mari-tot mai mari!- ale civilizației noastre, la hotarul dintre uscat și adâncul mării, unde niciun stejar, niciun arbore nu ar prinde rădăcină. Căci „Puterea Mea în slăbiciune se desăvârșește." (II Corinteni 12, 9). Crinii mării își poartă fragilitatea ca pe o haină de in, subțire și străvezie, și tocmai prin ea lasă lumina să treacă.

    A defini Pancratium maritimum

    Mici epifanii înmiresmate ale dunelor de nisip în arșițele amiezilor și seceta verilor, acești crini mediteraneeni apar presărați parcă să întâmpine valurile sărate și vânturile nebune cu toată vulnerabila și revelatoria lor făptură. Acești albi și muți asceți străvezii aleg să trăiască acolo unde nimic/nimeni nu poate trăi. Sortiți în rostul frumuseții lor de a fi aidoma psalmilor cântați de pustiurile nisipoase, sau poate îngeri dezaripați rămași ca mărturie pe talazurile istoriei.  Lecții tăcute despre cum se șlefuiesc și se alcătuiesc caracterele(că de personalități e doldora planeta) în felul de a fi, de a rezista, de a exista unde există.

    Nici măcar nu cer nimic nimănui pe nisipul ce se strecoară în clepsidra istoriei și se pierde iute printre degete.  Până și spinii pustiei se retrag ofiliți și uscați când nisipul devine o cenușă fierbinte. Însă ei se deschid: albi, străvezii, parcă ciopliți în sidef.

    Taina lor stă ascunsă adânc.  Firava corolă albă  pe care urcă miile de insecte ca să îi soarbă nectarul și dulceața se trage dintr-un bulb îngropat la o palmă două sub nisip. Acolo stă puterea nevăzută ce lucrează în subterană, precum rugăciunea țesută continuu în cămara/carnea inimii, nevăzută. Ceea ce ține floarea dreaptă în bătaia mării dar mai ales a vânturilor rele rămâne departe de priveliște.

    Seara, când plaja e nudă și marea se face cenușie, crinii își desfac și împrăștie mireasma suavă, ca pentru nimeni. Ca o faptă bună săvârșită în ascuns de un sfânt smerit, ca o laudă adusă acolo unde numai Tatăl vede în taină. Toată frumusețea lor e o risipă tăcută, o jertfă de bună-mireasmă înălțată fără metafore și alegorii. În fond, la ei face trimitere Hristos în predica de pe Munte : „Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Și vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia.". Căci un crin care nu țese și nu adună,  totuși poartă un veșmânt de o puritate pe care nicio purpură împărătească n-o poate cumpăra. Toată înțelepciunea și bogăția lui Solomon n-au izbutit să-și croiască o haină ca a lui— țesută din nimic: din nisip, din sare și din lumină. 

        Din fața crinilor pustiei nu poți pleca decât în tăcere și făcând o reverență. Văzând și tăcând. 

    În contrast, în vacarmul aeroportului, observând oamenii, cei mai mulți își dau importanță și țin să pară prețioși, deștepți, îngânfați, indolenți, ori capricioși. Vorbesc tare unii cu alții sau la telefon, mânâncă urât, se îmbracă urât și parcă sunt tot mai  prost crescuți.  Grăbiți printr-o mie de gesturi care traduc în aerul din preajmă acel „eu contez".  Obositor spectacol. Întreaga zbatere îmi pare atât de străină, aproape absurdă, de neînțeles. 

     Crinul, care nu-și dă nicio importanță, se poartă mai frumos decât Solomon; omul, care și-o dă pe toată, rămâne, sub veșminte, un grăbit neliniștit. Prețiozitatea și capriciul lui sunt, poate, doar chipurile mărunte ale fricii de a fi neînsemnat. 

 

                                             

                                                            

        Am ascultat de curând o tânără psiholoagă specializată în terapia de cuplu. Vorbea repede, cu o siguranță aproape impecabilă, ca și cum fiecare întrebare din interviu era previzibilă, deja cunoscută, deja integrată într-un răspuns pregătit dinainte. Avea acel aer al profesionistului care nu mai este surprins de nimic, care știe exact ce va spune înainte ca întrebarea să se fi născut pe deplin. În timp ce o ascultam, m-a atins o senzație ciudată: aceea că, în discursul ei, omul/cuplul/partenerul nu mai era o persoană, ci un caz. O structură. Un tipar. O problemă cu soluție.

       Și tocmai atunci mi-am amintit de alegerea profund creștină: Hristos nu tratează cazuri, ci persoane. În Evanghelii nu există „profiluri”, „mecanisme”, „pattern-uri”. Există oameni concreți, cu nume, cu priviri, cu istorii irepetabile. Fiecare este întâlnit în mod unic, ascultat înainte de a fi interpretat, privit înainte de a fi încadrat. Această diferență între persoană și caz mi se pare esențială și, din păcate, tot mai rar întâlnită în psihologia contemporană  care inundă spațiul bisericesc.

        Psihologia modernă are tendința de a transforma complexitatea umană în scheme mentale care prin repetiție, ajung la spălare de creiere. În locul unei persoane vii, apare un „tipar”: anxios, evitant, dependent, narcisic, borderline. Etichetele pot fi utile ca instrumente, dar devin periculoase când sunt folosite ca identitate. Când ascultam psiholoaga, simțeam că fiecare propoziție venea dintr-o hartă deja trasată, ca și cum oamenii ar fi predictibili, repetabili, ușor de încadrat. Dar omul nu este niciodată doar un caz. Omul este o poveste, o tensiune, o taină.

        Uniformizarea aceasta – blândă, bine-intenționată, „soft” – este, de fapt, o formă modernă de spălare a creierului. Nu mai impune brutal, ci seduce prin limbaj. Nu mai manipulează prin forță, ci prin repetarea acelorași concepte și  creează dependență: dependență de interpretare, de validare, de „proces”, de terapeut. Ironia este că tocmai cei care critică dependența de duhovnic creează, uneori fără să-și dea seama, o dependență paralelă: dependența de ședință, de „insight”, de „analiză”. În loc să fie un spațiu de libertate, psihoterapia riscă să devină o industrie de clasificare umană.

        La toate acestea se adaugă obsesia soluțiilor rapide. Societatea cere remedii instant, iar psihologia răspunde cu „10 pași pentru vindecare în cuplu”, „3 tehnici pentru anxietate”, „5 strategii pentru relații sănătoase”. Acest discurs creează iluzia că sufletul este un mecanism simplu, reparabil cu câteva șurubelnițe conceptuale care dau bine știintific. Dar omul nu este un aparat. Soluțiile rapide promit eliberare, dar oferă doar dependență de rețete.

        În timp ce o ascultam pe tânăra terapeută drăguță și berbantă, mi-am dat seama cât de prețioasă este tăcerea. Cel mai bun psiholog este cel care tace mai mult decât vorbește. Nu pentru că nu ar avea ce spune, ci pentru că ascultarea este actul suprem de respect față de persoană. Ascultarea psihologului aduce descoperirea sinelui care își descoperă singur soluția printr-o ghidare neintruzivă.  Ascultarea creează spațiu de respirație: spațiu pentru ca omul să se audă pe sine, spațiu pentru ca nuanțele să apară, spațiu pentru ca adevărul interior să se contureze fără impunere sugerată și presiune.

        Ceea ce m-a deranjat în discursul psiholoagei nu era lipsa de profesionalism, ci lipsa de uimire, o bună cuviință a căderii pe gânduri, lipsa ezitării de a emite certitudini, precauția de a da verdicte sau de a exprima anumite adevăruri care de altfel nu se validează în multe ale aspecte existențiale. Căci omul nu poate fi redus la scheme algoritmice pentru a-l vindeca. Hristos nu tratează cazuri. Hristos se adresează persoanei.Și poate că aici se află diferența esențială: psihologia modernă caută să explice omul; Hristos caută să-l întâlnească. Psihologia caută mecanisme; Hristos caută inima. Psihologia caută soluții; Hristos caută persoana. În fața acestei diferențe, simt că adevărata vindecare nu vine din rețete rapide, din sfaturi, din tehnici, ci din acea întâlnire profundă în care cineva te ascultă cu adevărat, fără grabă, fără scheme, clasificări și etichete, soluții exterioare. 

 

 

cer clujevit(photo Ilinca Negreanu)

„Iubito-mbogățește-ți cântărețul,

Mută-mi cu mâna ta în suflet lacul,

Și ce mai vezi, văpaia și înghețul,

Dumbrava, cerbii, trestia și veacul.

Cum stăm în fața toamnei, muți,

Sporește-mi inima cu-o ardere, cu-n gând.

Solar e tâlcul ce tu știi oricând

Atâtor lucruri să-mprumuți.

O, lumea nu-i o amăgire,

Ne este un senin veșmânt.

Că ești cuvânt, că ești pământ,

Nu te dezbraci de ea nicicând.

O, lumea e albastră haină

În care ne cuprindem strânși în taină,

Ca vara sângelui să nu se piardă,

Ca vraja basmului mereu să ardă.”

Lucian Blaga/Vara în noiembrie

     Părintele Nicolae Steinhardt

„Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.

Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.

Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii , dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne , poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Acum stiu, stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart ... este un pacat si o spurcaciune ; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea,orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie este de la diavol si strica totul. Acum stiu, am aflat si eu... "(preluare text din online)

Toți avem la un moment dat nevoie măcar de un fir de vorbuliță bună, de o mică încurajare, de o mică apreciere care ne poate ține laolaltă, ne poate da putere să mai împingem sisificul bolovan. Să ne purtăm crucea. 

Măcar de un minuscul ,,mulțumesc”.

     

“Ceva, oricând și oriunde, în ciuda împrejurărilor celor mai neprielnice și mai adverse, ne rămâne de făcut: năpăstuitului din preajma noastră îi putem spune o vorbă bună. Actul acesta gratuit și neeficace (din punct de vedere practic), “surplusul” acesta, inutilitatea aceasta nu reprezintă o vorbă goală ci bună. Vorba cea bună a tâlharului din dreapta înmiresmează aerul vitriolat al Golgotei și aidoma adierii line care, pe Horeb, i-a vestit lui Ilie apropierea Atotputernicului, sălășluiește pace și dulceață în sufletul omenesc al Mântuitorului.

           Constantin Noica a scos în evidență comorile filosofice ale rostirii românești. Expresia o vorbă bună ne poate fi călăuză întru înțelegerea fondului duhovnicesc al graiului nostru. Recursul acesta ne rămâne de-a pururi la dispoziție: cu o vorbă bună putem roura sufletul cel mai pustiit al unui semen al nostru. Să nu pierdem, când ni se oferă, prilejul de a șterge sudoarea de pe fața oropsitului, ca milostivnica Veronica ori de a îndulci sufletul unui răstignit printr-un cuvânt de mângâiere și părtășie, așijderea tâlharului celui bun.“

Nicolae Steinhardt/fragment din „O vorbuliță bună” 

 „Mozaikon - Școala de la Alba”

    Museikon găzduiește miercuri, 8 iulie 2026, de la ora 16.00, vernisajul expoziției „Mozaikon – Școala de la Alba”, un eveniment dedicat creației absolvenților specializărilor Arta Sacră și Arta Mozaicului Bizantin.

    Expoziția propune publicului o incursiune în universul mozaicului bizantin și al artei sacre contemporane, reunind lucrări care reflectă exigența formării academice, rigoarea tehnică și aprofundarea limbajului vizual specific tradiției creștine răsăritene. Prin diversitatea abordărilor și calitatea artistică a lucrărilor, expoziția evidențiază vitalitatea unei școli care valorifică patrimoniul bizantin într-o expresie plastică actuală.

    Coordonarea artistică și academică a expoziției este asigurată de prof. univ. dr. Theo Mureșan, lect. univ. dr. Cătălin Băluț, lect. univ. dr. Simona-Teodora Roșca-Neacșu și prof. univ. dr. Gabriela Ștefăniță, cadre didactice care contribuie la dezvoltarea și afirmarea studiului artei sacre și al mozaicului bizantin în România.

Evenimentul va fi prezentat de dr. Ana Dumitran.

    Vă invităm să luați parte la un moment dedicat excelenței artistice și dialogului dintre tradiția bizantină și creația contemporană, într-o expoziție ce pune în valoare talentul și parcursul unei noi generații de absolvenți.

                                                     Museikon, Str. Unirii nr. 3, Alba Iulia

                                                        8 iulie 2026 |  Ora 16.00