“Pentru credinţă, certitudinea afişată, impenetrabilă este cea mai nocivă. A crede înseamnă, de fapt, a crede şi cu îndoieli ajutătoare. „O credinţă care nu se îndoieşte este o credinţă moartă”, spunea M. de Unamuno. Credinţa este doar ne-credinţă căutătoare. Îndoiala lucrătoare este o componentă a curiozităţii treze, neblazată de prea multe găsiri. Pe Dumnezeu nu îl vom putea cunoaşte (în viaţă fiind) în mod absolut. Putem, în schimb, crede (cu interogaţii de parcurs) în mod absolut. „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” este cea mai de bun-simţ invocare biblică. În „agonie”, şi nu în seninătatea goală, trebuie să fie firescul celui care crede, în sentimentul apocaliptic al vieţii, în dubitum-ul ei cotidian. Cu o formulare pareysoniană, „îndoiala şi revolta nu exclud credinţa; dimpotrivă, nu e credinţă aceea care nu le cunoaşte şi nu le conţine în sine”. Vai de credinţa în care nu se mai îndoiesc decît ateii, agnosticii şi liber-cugetătorii.“ 

Text preluat din articolul integral de aici: https://www.contributors.ro/crestinismul-ca-bun-simt/