Despre evlavia estetică sau dracul estet credincios (I)

Cuvintele Sfintei Mucenițe Maria Skobțova se potrivesc evident de minune și artiștilor bizantini de elită...

,,Dar această abordare estetică a credinței a determinat încetul cu încetul un tip moral destul de ușor de conturat. Frumusețea și sesizarea ei aparțin întotdeauna unei elite; există inevitabil un aristocratism cultural în orice estetism. Cel care apără aceste valori va diviza fatalmente lumea întreagă în prieteni(cei care înțeleg aceste valori) și dușmani(profani). Crezând că frumusețea este esențialul în viața Bisericii, el va împărți lumea în două grupe: de-o parte ,,mica turmă” de cunoscători, iar pe de cealaltă parte mulțimea celor nevrednici, pe care-i va scoate în afara incintei bisericii. În mintea unui astfel de om misterul nu se revelează decât foarte puținora: la picioarele Domnului nu vor ședea păcătoșii, prostituatele, nu vor ședea nici cei prea simpli, prea neșlefuiți pentru a găsi o oarecare satisfacție  în estetica  savantă a slujbelor.

Considerând estetica drept criteriu unic, drept măsură unică a lucrurilor, omul se simte parte a unui întreg complex și se crede obligat să nu-l deranjeze, să nu deplaseze nimic. Îi adoptă ritmul supunându-i viața sa interioară. Ca și ritualismul și legalismul, el își organizează într-un mod deosebit viața cotidiană și face din asta un mare merit. De aceea, el se va extazia de anumite pasaje ale slujbelor, de anumite stihiri, de Canonul Sfântului Andrei Criteanul etc., când luând aminte la valoarea artistică a  acestor texte, când subliniindu-le caracterul arhaic sau armonia compoziției. Astfel criteriul estetic îl înlocuiește pe cel spiritual și le îndepărtează treptat pe toate celelalte. Estetul va merge până la a-i privi pe credincioși în biserică ca pe un decor obligatoriu al oricărei celebrări, sau, mai rău, ca pe niște profani inoportuni și exasperanți care, prin ignoranța, stângăcia sau uneori prin grijile personale sau cererile lor tulbură atmosfera generală de evlavie și de armonie. Estetul se topește de plăcere în norii  de tămâie, se lasă legănat de vechile cântări, admiră sobrietatea icoanelor din Novgorod, ascultă cu atenție întorsăturile naive  ale stihurilor. A primit totul și e satisfăcut; cupa îi e plină și e teamă să n-o răstoarne. Ceea ce îi produce teamă sunt detaliile de prost gust, cum sunt nefericirea celuilalt care stârnește milă, slăbiciunea celuilalt care-i produce dezgust -tot micul ansamblu complicat și întortocheat al sufletului omenesc.

E evident că nu iubirea trebuie să o căutăm în această evlavie care e estetismul, nu mai mult de altfel decât ura... Nu vom găsi aici decât un dispreț rece și trufaș față de profan, o admirație extatică a frumuseții, o scleroză adeseori aproape de formalism, o aprigă dorință de a apăra această lume atât de armonioasă, atât de bine organizată, de invazia oricărei murdării, a oricărei note false.”

(Iubirea nebună de aproapele.Viața și învățăturile maicii Maria Skobțova, Ed. Deisis, Sibiu, 208,  p. 119-120)

Sfânta Maria Skobțova-fotografie preluată de pe internet

,, Care sunt perspectivele acestui tip de evlavie? Viața noastră aspră, grea  și sfâșiată de contradicții, se întoarce spre Biserică  cu toate suferințele sale și tensiunile  ei brutale și grosolane. Desigur, ea cere un spirit creator, capabil nu numai să reconsidere și să transforme trecutul, ci și să suscite din nou, să răspundă la noi preocupări, să atingă noi pături sociale,  adesea inculte și lipsite de tradiții.  Biserica  urmează să fie  copleșită de gloate, de tulburările lor,  de aceea va trebui să se coboare la nivelul lor. Toate acestea par  să hotărască destinul  elitei estetice. Această elită care știe să-și exprime și formuleze gândul,  pretinde că posedă toate bogățiile Bisericii și nu se gândește să modifice, să coboare, să trădeze simțul frumuseții Bisericii pe care îl are; și cum e  deopotrivă incapabilă  să se sacrifice din iubire, ea va apăra cu îndârjire  ceea ce crede că e stânga Bisericii, cu riscul de a închide calea profanilor. Zadarnic vor geme mulțimile: rănile noastre ne ard, luptele sociale și ura ne-au otrăvit, viața noastră de zi cu zi este un deșert, nu mai avem răspunsuri  la problemele vieții și ale morții! Vino să ne salvezi,  Iisuse! Între această mulțime și  Hristos se vor  ridica paznicii frumuseții hainei lui Hristos; ei vor răspunde că ura și lupta ne-au deformat chipurile,  truda de zi ci zi a pervertit darul contemplației și frumuseții pe care nu-l pot gusta cei care nu au învățat  să-l aprecieze. Cântările melodioase,  modulațiile citirilor  cu voce blândă,  fumul de tămâie, tot acest leșin cucernic în frumusețe vor  învălui ca un nor fața plină de suferință a lui Hristos, vor face să tacă suspinele, să se plece capetele,  să adoarmă speranța. Unii se vor lăsa legănați  pentru un timp de această armonie învăluitoare, alții vor pleca.

Atunci o prăpastie se va deschide între Biserică și viață. Esteții, paznicii frumuseții,  vor supraveghea această prăpastie în numele armoniei,  al ritmului, al coerenței, în numele frumosului.  Profanii vor rămânea pe celălalt țărm fără să caute să-l treacă."(p. 122-123)