,,Regele și Mitropolitul”

,,Într-un interviu acordat presei în preajma zilei de 25 octombrie 2006, când împlinea vârsta de 85 de ani, Majestatea Sa Regele Mihai I a spus, între altele, că dorește să prăznuiască Nașterea Domnului, Crăciunul, în mijlocul oamenilor,  străbătând satele din Ardealul de Nord, adăugând că voia ca prima zi din 2007, când țara noastră devenea membră a Uniunii Europene, să-l găsească într-o mănăstire.

(...)

Nu știam dacă Înaltul este sau nu ceea ce se cheamă un monarhist, însă întâlnindu-l câteva  zile mai târziu, când  mi-a reamintit de vizita pe care avea să o facă în județul Bistrița Regele Mihai I, mi-a zis în același birou arhiepiscopal, devenit din 25 martie 2006, și birou mitropolitan:

- Dragul meu, pe când am jucat rolul pe care l-am jucat în greva studențească de la Cluj din 1946, lozinca tineretului nostru era ,,Regele și Patria!”. Comuniștii nu puteau să i se opună întrucât datorită Regelui Mihai, prin actul de la 23 august 1944, am devenit partenerii Puterilor Aliate. Dincolo de abuzurile rușilor, liderii comuniști nu uitau că Stalin îi conferise tânărului monarh  -gândește-te că avea doar 23 de ani,  și aceia neîmpliniți,  pe 23 august `44- ordinul ,,Victoria” (Pobeda), distincție bătută în diamante, pe care n-au mai primit-o decât câteva persoane, de numărat pe degetele unei singure mâini, între care generalul  Dwight Eisenhower, viitor -și încă de două ori- președinte al Statelor Unite, între  1952 și 1960... Și tot Stalin, cunoscută fiind pasiunea Regelui nostru pentru avioane și pilotaj, i-a făcut cadou unul.

Apoi, Înaltul m-a întrebat dacă nu vreau să iau o cafea. A sunat, cerându-i maicii apărute în pragul ușii două cafele și a continuat, urmărind parcă în trecut o trâmbă de vedenii:

-Dragă doctore, puțini mai știu astăzi că atât Patriarhul Justinian, cât și Mitropolitul Firmilian, despre care ți-am povestit că mă adoptase și-mi spunea ,,Mânzule”, au primit fiecare cârja de mitropolit din mâna Regelui Mihai I, pe 22 decembire 1947, cu opt zile înainte de a fi silit să abdice. Regele Mihai este ultimul cap încoronat de pe Pământ care deține cele trei privilegii ale împăraților bizantini: este ,,episcop auxiliar” sau ,,episcop al treburilor din afară”, drept în virtutea căruia intră în Sfântul Altar, întocmai  ca orice ierarh, prin Ușile Împărătești, își poate lua cu propria mână Sfânta Cuminecătură-prerogativă de care, din smerenie, nu a uzat niciodată- și înmânează cârja arhiereilor de la episcop-vicar până la patriarh... Regele Mihai I este – între cei patru regi pe care i-a avut România- singurul monarh și ortodox, și uns de Biserică. Regele Carol I și Ferdinand au fost unși de Biserică, însă erau catolici, manifestând însă o mare apropiere de Ortodoxie. Mihai I a fost uns de Biserică rege în 1926, după ce tatăl său, Prințul Carol,  a renunțat la calitatea de alteță regală, adică de moștenitor al tronului Regatului României... Ulterior, când Carol s-a urcat pe tronul țării, în iunie 1930, printr-o lovitură de stat, Biserica nu l-a investit, nu l-a uns rege pentru că divorțase de Principesa Elena -mama Regelui Mihai I- și trăia în concubinaj cu Elena Lupescu. Mai atârna în balanță și faptul că își detronase fiul. A rămas în memoria multora acel episod din 1936  când Carol al II-lea, aflat în vizită la Chișinău-  o vizită pentru care basarabenii au manifestat un mare entuziasm-, a vrut să intre în altarul Catedralei Soborului(lua parte la Liturghie) prin Ușile Împărătești. În clipa aceea, Arhiepiscopul Chișinăului, Mitropolitul Gurie Grosu, l-a oprit spunându-i în auzul a două mii de persoane aflate în biserică: ,,Măria Ta, asta s-o faci când vei veni cu coroana pe cap și soția legiuită!”... Regele Carol al II-lea s-a răzbunat într-un mod urât și nedemn pe mitropolit, punând ca acesta să fie dat jos din scaun pe motive inventate.

(...)

-Începusem, a reluat Înaltul,  spunând că Regele Mihai I le-a înmânat cârja mitropoliților Justinian și Firmilian; și  încă a unui ierarh, episcopul Sebastian Rusan, al Maramureșului, care în 1950 va ajunge Mitropolit al Moldovei... Regele Mihai plecase în vizită în Anglia, în noiembrie 1947, care durase peste 40 de zile.  Călătorise apoi și în Elveția. Scopul vizitei sale era  acela de a lua parte, împreună cu mama sa, Regina Elena, la nunta verișoarei sale, Principesa Elisabeta, care în 1953 va deveni Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii. În decursul acestei vizite a cunoscut-o și pe viitoarea lui soție. Din București, Regele a plecat, împreună cu Regina–Mamă și cu suita, într-un avion pilotat de el însuși. La București, fruntașii comuniști erau convinși că, dată fiind situația politică, Regele Mihai I nu va mai reveni în țara sa, unde avea o popularitate copleșitoare. Era un excelent prilej pentru comuniști să le spună românilor: Iată, Regele v-a părăsit!  Analogă cu aceea în care un preot și-ar părăsi credincioșii, păstorul care își abandonează turma... Regele a revenit însă, călătorind la întoarcere cu trenul, pe 21 decembrie 1947. Conducătorii comuniști, mai ales Ana Pauker, aflați să-l întâmpine la Gara Băneasa(gara Regală), potrivit protocolului, în frunte cu premierul Petru Groza, erau fierți. De a doua zi, Regele și-a reluat îndatoririle. Între ele se înscria și înmânarea cârjei arhierești a celor trei ierarhi aleși cu o lună înainte- pe 28 noiembrie 1947- de către Sfântul Sinod. Pe 23 decembrie 1947, episcopul-vicar al Mitropoliei Moldovei, Justinian Marina, era investit la Palatul Regal ca Mitropolit al Moldovei, iar arhimandritul Firmilian Marin primea din mâna regelui Mihai I cârja  de Arhiepiscop al Craiovei și de Mitropolit al Olteniei. Șase zile mai târziu, în duminica din 28 decembrie 1947, când Regele încă se mai afla pe tronul României, cei doi înalți ierarhi erau așezați în scaune la Iași, respectiv Craiova, iar Sebastian Rusan la Sighet.

Poate voi mai reveni în niște pagini de evocare asupra vizitei  făcute de Majestatea Sa Regele Mihai I, de Doamna Sa Ana și de ceilalți membri ai Familiei Regale în județul și orașul Bistrița în ultima săptămâna a  anului 2006. Țin doar să spun că în seara zilei de 31 decembrie din acel an, împreună cu Regele și suita Lui, m-am îndreptat spre Mănăstirea Nicula, unde urma să petrecem Revelionul cu Înalt Prea Sfințitul Bartolomeu. Era seară târzie când am coborât din mașini. La lumina farurilor l-am văzut pe  părintele Dumitru Cobzaru, starețul de la Nicula,  cu  ochii în lacrimi. Ne-a povestit cum Înaltul  ieșise din reședință să vadă dacă zăpada de pe trepte a fost curățată așa cum se cuvenea. Într-o clipă de neatenție a alunecat, lovindu-se la șold și rupându-și piciorul. Fusese dus la spitalul din Cluj, unde se afla cu piciorul imobilizat. Am încercat în zadar să vorbesc la telefon cu clinica de ortopedie din Cluj. În situația aceasta, Regele a hotărât să mergem acolo, la spitalul unde Înaltul se afla internat.

Apariția Majestății Sale și a celorlalți membri ai Casei Regale a surprins și a uimit personalul medical de toate gradele în acea noapte dintre anii 2006-2007. Luasem la mine o sticlă de șampanie și câteva pahare, astfel încât Regele și Mitropolitul au ciocnit o cupă, urându-și ,,La Mulți Ani!”.

Intraserăm de vreo două ceasuri în Noul An cînd, împreună cu Majestatea Sa și cu alaiul  Său,ne-am reîntors  la Mănăstirea Nicula, unde ne-am așezat la masă. Mi-am spus atunci că dacă Înaltul Bartolomeu nu ar fi rămas în clinica de ortopedie din Cluj, i-ar fi povestit poate Majestății Sale un episod trăit la altă trecere dintre ani –anii 1947-1948. Aflat în stare de clandestinitate, tânărul diacon Bartolomeu Anania se găsea, în preajma Anului Nou 1948, într-o pensiune din Ardeal-nu îmi amintesc bine dacă la Tușnad sau în apropierea Sibiului- în care erau și Lucrețiu Pătrășcanu cu soția. Deși încă mai era, formal, ministrul justiției, Pătrășcanu devenise un marginal al partidului comunist. Vestea abdicării silite a Regelui Mihai I, difuzându-se la radio în seara zilei de 30 decembrie, îl surprinsese pe Lucrețiu Pătrășcanu – o aflase ca orice alt român- în mod neplăcut. La cina din sufrageria pensiunii, la masa la care se găseau așezați atât Pătrășcanu, cât și tânărul diacon Bartolomeu, Pătrășcanu își exprimase dezaprobarea, dezamăgirea și regretul pentru alungarea Regelui. Iată de ce pe drumul de la Cluj la Nicula, mi-a venit în minte celebrul vers al poetului Alexandru Philippide: O câte lucruri au rămas nespuse!”

 Mircea Gelu  Buta, Amintiri despre Mitropolitul Bartolomeu Anania, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2016, p. 43-48

imagini preluate de pe internet