Suflețelul

povestire* însemnată de Părintele Arsenie Boca

Îl botezase și-i puse numele Ion. Dar era slab și mic cât o păpușă și cu mâinile fără unghii. Era numai de o lună și-o zi. Iar la două ore, de cum îl botezase, muri; și suflețelul lui, cât un porumbel alb, însoțit de un îngeraș își luă zborul spre împărăția lui Dumnezeu.

Aici bătu. În curând un zăvor se auzi și un cap alb se arătă: era Sfântul Petru, portarul cerului, și-l întrebă:

-Cine ești?-iar sufletul zise:

- Eu sunt sufletul fără păcate și mă cheamă  Ion. Într-o zi maică-mea m-a născut, într-o zi m-am botezat, în aceeași zi am și murit și am și venit să mă  primești în lumea Drepților.

- Îngăduie puțin, îi zise Sfântul Petru.

Și portarul cerului se duse la Dumnezeu.

-Ce e Petre? a întrebat Dumnezeu.

-Doamne, a venit un suflețel mic cât o muscă. Să-l primesc în rai?

-Du-te și să-i spui să se ducă să stea un an în hogașa carului.

Sfântul Petru, mirat de cele auzite, s-a dus și i-a spus lui Ion.

-Uite ce e suflețele Ioane- și-i spuse toată porunca. Și bietul suflețel, mai mâhnit decât maica-sa care-l plângea, plecă spre un târg mare și se așeză la o răspântie pe urmele făcute de trăsuri și care. Și rămase acolo în bătaia copitelor și a roților căruțelor tânguindu-se mereu și zicând: ,,Vai de mine și de mine și de cel ce m-a făcut pe mine”. Dar oamenii care treceau cu căruțele nu-l înțelegeau.

Și a stat suflețelul un an în hogașul carului, bătut de roți și de copite.

După un an veni iarăși îngerașul și suflețelul cel mic se așeză pe mâna lui, și zbură la Dumnezeu.

-Cine-i? Se auzi același glas cel întrebase anul trecut.

-Eu sunt, răspunse suflețelul mai umilit.

Și Sfântul Petru se arătă și zise: ,,Tu ești?”

-Eu, răspunse suflețelul, sufletul fără păcate...

Sfântul Petru făcu cu mâna ca și când ar fi zi ,,știu” și se duse la Dumnezeu și-I spuse zicând:

-Doamne, a venit sufletul cu nume de Ion. Într-o zi s-a născut, în alta s-a botezat, și tot în aceeași zi a și murit. ...Să-l primim?

-Să se ducă să mai stea un an în crângul morii.

L-a care vorbă și Sfântului Petru i se făcu milă și cam cu jumătate de pas porni.

-Uite ce a poruncit Părintele lumii, suflețele -îi zise Sfântul Petru când ajunse,- și oftând îi înșiră porunca a doua.

Bietul suflețel când auzi doar strâmbă din nas ca un copilaș și plecă capul pe piept cu mâhnire negrăită. Și așa s-a dus și s-a așezat în crângul unei mori unde se învârtește fusul pietrelor de moară. Și acolo se lăsă să fie turtit și pe-o parte și pe alta de colții scripetelui, doar văitându-se: ,,Vai de mine și de mine și de cel ce m-a făcut pe mine. Ce-am făcut eu ca să stau în chinul acesta?”

 Și bietul suflețel, care se născuse într-o zi, se botezase în alta și murise tot în aceeași zi, se gândea, când a avut vreme să păcătuiască? Însă nimeni nu-i înțelegea geamătul lui, deoarece roțile morii făceau zgomot mare.

 Și așa a stat un an de zile.

Apoi, iar a venit îngerașul și, așezându-se pe mâna lui, porni împreună cu el la Cer.

-Cine-i? Se auzi glasul lui Sfântul Petru.

-Eu, îi răspunse umilit suflețelul.

-Ai venit?, îl întrebă Sfântul.

-Am venit, oftă adânc suflețelul, sfârșit parcă la inimă.

Sfântul Petru plecă iar la Dumnezeu.

-Doamne, a venit sufletul fără păcate.

-Știu, a răspuns Dumnezeu. Într-o zi s-a născut, într-o zi s-a botezat, și în aceeași zi a și murit... Să te duci să-i spui să mai stea un an în crâșcătul copacilor.

Bietul suflețel rămase plângând și gândindu-se ce a făcut el să tragă o așa osândă, și s-a coborât peste o pădure. Apoi cercetând pe ici pe colo, se opri atras de un zgomot: croac! croac! Era scârțâitul unui copac, care avea în vârf două ramuri încrucișate și de câte ori bătea vântul, ele se frecau una de alta și scârțâia.

Se așeză între cele două ramuri și aici a îndurat ce n-a pătimit om pe lume. Acum nu mai era de șagă și gândi: ,,Numai că sunt un mare păcătos, sau că răsplătesc cine știe ce păcate părintești, de trag eu așa blestem! Vai de mine și de mine și de cel ce m-a făcut pe mine că păcătos mai sunt!”

Așa s-a văicărit bietul suflețel până într-o zi, când venind o furtună mare Suflețelul suferea în gemete înăbușite grozava frământare a firii sale.

Dar iată că niște hoți cu căpitanul lor se adăpostiseră sub unul dintre cei mai stufoși stejari din apropiere. Apoi furtuna trecu, doar copacii se mai legănau, scuturându-se de ploaie.

Scârțâiturile copacilor se tânguiau parcă, dar cu toate acestea glasul suflețelu-lui se auzi zicând: ,,Într-o zi mama m-a născut, într-o zi m-am botezat, în aceeași zi am murit... Vai de mine și de mine și de cel ce m-a făcut pe mine!”.

Tâlharii se cam speriaseră și uitându-se în sus îl auziră și mai bine îl și zăriră în vârful unui copac între două ramuri ce se frecau una de alta la bătaia vântului, un copilaș mai mic ca o păpușă de parcă era și nu era, așa era de străveziu.

Văzând aceasta hoții au încremenit. Căpitanul, cutremurat și dând din cap le zise:

-Ați auzit?

-Auzit, răspunseră hoții rușinați de meseria lor.

-Apoi eu unul nu mai hoțesc, le răspunse dânsul. Și, scoțând căciula a îngenunchiat cu fața spre copilaș și a grăit:

-Dacă tu, suflețele care te-ai născut într-o zi, te-ai botezat într-o zi și ai și murit, nu ești primit în ceruri și ești păcătos, apoi ce suntem noi, ticăloșii? O, ticălosul de mine!

Și căpitanul se aruncă cu capul la pământ și-și plânse cu mare amărăciune păcatele, ticăloșiile și nelegiuirile sale.

Și toți, înfiorați, jurară să nu mai hoțească și să se ducă fiecare să se spovedească la Preot și să-și ispășească păcatele cum i-o învățat Preotul.

Într-o zi când Sfântul Petru sta la poarta raiului, deodată auzi la poartă ,,boc, boc!”

-Cine-i? întrebă Sfântul.

-Eu, suflețelul Ion... Vai de mine și de mine și de cel ce m-a făcut pe mine că păcătos mai sunt! Și-am venit să mă primiți.

Sfântul Petru se duse la Dumnezeu.

-A venit sufletul Ion, și se văicărește și zice că e tare păcătos.

-Să intre, dar să-mi spună cine sunt cei ce se țin de el?

-Ioane -întreabă Sfântul- cine sunt oamenii aceia care vin după tine?

Suflețelul se uită și recunoscându-i răspunse:

-Aceștia sunt niște hoți care, auzind tânguirea mea în crâșcătul copacilor, s-au lăsat de hoție și au murit plângându-și păcatele.

-Știam, răspunse Dumnezeu. Dă-le drumul la toți să intre și să-i spui suflețelului că nu-i muscă fără păcat.

Și s-a dus Sfântul. Când a ajuns la poartă, sufletele hoților erau sosite și așteptau.

-Ce vreți? le întrebă portarul cerului.

-Să ne primești Sfinte, ori de nu să ne dai cea mai mare osândă de pe lume dar să nu ne trimiți în iad.

-Dumnezeu așa a vrut, grăi Sfântul, să vă dea pildă pe suflețelul acesta. Dar văzând El tânguirea voastră, spovedania la Preot, precum și întoarcerea -adică n-ați mai păcătuit- S-a bucurat ca și părintele la aflarea fiului pierdut. Intrați în bucuria de veci!

Și astfel suflețele hoților, cu suflețelul înainte, intrară pe poarta cam strâmtă a cerului, pe care bunul Dumnezeu să ne primească și pe noi, păcătoșii, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Sale și ale tuturor Sfinților care bine s-au nevoit din veac. Amin.

(Păcatele nespovedite ale părinților rămân asupra copiilor și se dau bieții copii cu capul de pereți neștiind de ce nu le merge bine.)

foto: Corina Negreanu, Lupsa

 *din cartea ,,Se umplu măsurile și se plinesc vremile” Părintele Arsenie Boca