|  Radu Preda, teologul şi profesorul de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, a vizitat recent Basarabia. Venit la invitaţia Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu” din Chişinău, a conferenţiat, a dat interviuri şi a discutat cu pasiune despre teologia socială, care este şi cursul pe care-l ține studenţilor teologi de la Cluj, dar și din străinătate. Pe lângă lansarea, în premieră în Mitropolia Moldovei, a unui concept nou în Ortodoxie, invitatul a semănat bucurie în rândul tinerilor care au fost prezenţi la inedita conferinţă „Tânărul ortodox în societatea post-modernă”, dar a şi spus lucrurilor pe nume în cadrul prezentării cărţii domniei sale, Comunismul. O modernitate eşuată, Eikon, Cluj-Napoca, 2009. Am reuşit să-i luăm un interviu celui care a venit să ne ajute, cu discreție, să rezolvăm problema identităţii Bisericii Ortodoxe din Moldova, dar şi să ne încurajeze pe noi, tinerii, să fim apărătorii angajați și autentici ai Ortodoxiei.
- Care este rolul tinerilor, precum sunt seminariştii, studenţii la teologie, chiar ascoriştii, în lucrarea Bisericii şi a clericilor ei în câmpul teologiei sociale? - Ei au un rol mare, însă problema este că aceşti oameni trebuie îndrumaţi. Sunt o energie pe care nu putem să nu o folosim. Tinerii aduc în viața Bisericii cel puţin două virtuţi. În primul rând, ei sunt entuziaşti. Majoritatea celor care trec de o vârstă, mai ales dacă au şi o funcţie bisericească, sunt de cele mai multe ori lipsiţi de acest entuziasm. Or, entuziasmul este convingător din punct de vedere misionar. Altfel asculţi un om care îţi vorbeşte cu pasiune despre ceea ce crede el și cu totul altceva este să te confrunți cu un mesaj prefabricat, bun la „toată trebuința”. Avem și noi, în Biserică, o limbă de lemn! În al doilea rând, tinerii nu sunt viciaţi ideologic. Lipsiți de un interes nemijlocit, de bani sau de putere, ei au de regulă convingeri sincere, inclusiv în politică sau economie, care îi face mai credibili decât oamenii trecuţi prin viaţă, care vrând, nevrând trebuie să ţină de un partid, să ţină de o mitropolie, sau de o direcţie, adică să fie pro-ruşi sau pro-români, să creadă într-un fel și să vorbească altfel sau deloc... Așadar, generic vorbind, un tânăr autentic are curăţenie şi entuziasm. Acestea sunt virtuţi pe care ar trebui să le folosim mai des şi din care să ne inspirăm în viața Bisericii, dar și a societății. - Cum vedeţi, concret, lucrarea ascoriştilor? - Eu nu cunosc situaţia din Basarabia, dar ştiu cum este în România, mai cu seamă la Cluj, unde îndrumătorul tinerilor studenți ortodocși este Părintele Ciprian Negreanu, un păstor care chiar dacă este el însuși tânăr, ştie să fie un bun prieten şi părinte al ascoriştilor. ASCOR-ul este un izvor de energii, dar contează cine îl captează și îl canalizează. Este foarte important în jurul cărui tip de personalitate se adună aceşti oameni tineri, dacă ştii că ai un lider care vrea să se pună în slujba comunităţii, iar nu să pună comunitatea în slujba sa. Şi pentru ierarhie este important să înţeleagă că aceşti tineri nu sunt o “masă de manevră”, ci mădularele fragede ale Bisericii, trebuind să fie de aceea ocrotiţi, încurajaţi, respectaţi, chiar dacă sau poate tocmai pentru că nu toți au o identitate suficient articulată. ASCOR-ul în România a fost, până nu demult, mai ales imediat după 1989, practic singura formă de dialog între Biserică şi spaţiul public. La sfârşitul anului 1992, împreună cu Virgil Vlăescu și alți prieteni, am iniţiat personal conferinţele ASCOR sub genericul „Ortodoxia, azi”, în aula de la Facultatea de Drept a Universității București, invitându-l ca prim vorbitor pe Părintele Anania, devenit la un an Arhiepiscopul și apoi Mitropolitul Bartolomeu al Clujului. Al doilea invitat a fost pe atunci tânărul şi plinul de speranţă Mitropolit Daniel al Moldovei și Bucovinei. Îmi aduc aminte că au fost două întâlniri foarte gustate şi apreciate, unde s-au pus multe întrebări. Ulterior, au avut loc astfel de întâlniri şi în alte oraşe, născându-se astfel un adevărat curent care se continuă până azi. Prin întâlnirile publice ale ASCOR, adevărate momente de cateheză, au găsit drumul spre credință și Biserică foarte mulţi tineri care mai înainte erau atrași de mişcări ezoterice, de yoga sau de altele asemenea. Este adevărat că din ASCOR, de regulă, cel puţin în România, fac mai degrabă parte oricare alţi studenţi dar nu teologii, ceea ce pe mine mă miră. M-aş fi aşteptat ca teologii să fie primii care să participe. Acesta este probabil un indiciu al gradului de auto-secularizare în care se află teologia ca formă academică. - Așadar, ASCOR-ul a avut efecte nemijlocite. Una peste alta, ASCOR a fost şi continuă să fie un laborator al laicatului nostru. Oamenii care în tinereţe au fost în ASCOR cu siguranţă că se vor implica mai profund, la maturitate, în viaţa de parohie. La fel, ei devin părinţi conştiincioşi, exemplari. Sociologic vorbind, ascoriştii au în continuare o pasiune misionară pe care alţii nu (mai) o au. Consider de aceea că am putea, ca Biserică, general vorbind, să facem mai mult pentru încurajarea ASCOR-ului şi a oricărei organizaţii de tineret ortodox. Este foarte important ca oamenii care se regăsesc duminică de duminică în biserică să se regăsească şi în timpul săptămânii, în funcţie de interesele lor de moment, adică profesionale, de grup, etc. Astfel de momente de agregare întăresc comuniunea și fac posibilă “liturghia după Liturghie”. În acelaşi timp, cu un astfel de laicat, Biserica are specialişti, oameni la care poate apela. Când ai o asociaţie de laici, să zicem a economiştilor sau medicilor ortodocși, confruntându-te cu o problemă, ştii pe cine să întrebi. În plus, atunci când Biserica iese în public şi vrea să obţină un rezultat concret de la politicieni, nu vine singură, doar ca instituţie, ci este însoţită de asociaţiile de profil, ceea ce arată că în spatele acestei instituţii sunt oameni și încă nu puțini. Puterea cuvântului Bisericii provine din faptul că Biserica nu vorbeşte egoist, în numele interesului unui grup mic format din câţiva preoţi şi episcopi. Ea este, într-un fel, purtătoarea de cuvânt a unor categorii mult mai largi. Este vorba așadar de credibilitatea publică a Bisericii. Dacă Biserica nu încurajează asociaţiile și în ansamblu propriul laicat, ci doar forma de clericalism instituţional, are toate șansele să piardă în confruntarea cu diriguitorii politici. - În cadrul conferinţei „Teologia socială” susţinută pe data de 11 aprilie la Chişinău aţi menţionat că autocefalia Bisericii Ortodoxe din Moldova ar fi o soluţie pentru rezolvarea conflictului dintre Mitropolia Moldovei şi cea a Basarabiei. Aţi putea să expuneţi ideea pe larg? - Principiile nu sunt din punct de vedere eclesiologic atât de complicate pe cât par, cu toate că a le pune în practică este în mod evident mult mai dificil. Avem situații precum în Moldova, Estonia, Ucraina sau în alte părţi, unde două jurisdicţii ortodoxe, fiecare în parte canonică!, se concurează pe criterii etnice, teritoriale sau doar istorice. Este limpede că trebuie să găsim o soluţie. Conflictele de acest gen schimonosesc faţa Ortodoxiei actuale şi îi întunecă frumusețea. Dezbinarea nu te face mai puternic sau mai credibil. Totodată, dezbinarea alimentează tot felul de fantezii pe care presa profană abia așteaptă să le preia, să le pună pe prima pagină și să ofere politicii argumente în plus. Așa am ajuns să vorbim despre imperialismul de la Constantinopol versus imperialismul de la Moscova. Este un mod profund impropriu de a descrie situația și, în plus, ne mută complet în cadrele gândirii politice. Nu mai vorbim despre Biserică și rânduielile ei, ci despre Putin și Voronin, despre KGB, FSB și tot așa. Iată de ce încurajez trecerea de la o gândire politică în materie bisericească la o gândire teologică propriu-zisă. Dacă vorbim în termeni „putere”, „influenţă”, „imperii”, „geopolitică”, nu ajungem la niciun rezultat cu adevărat bisericesc. O să rămânem într-o luptă permanentă între unii slabi (precum moldovenii sau chiar românii la un loc) şi alții tari (precum Moscova și Patriarhia rusă). Acest lucru este nefiresc, raporturile dintre noi nefiind asemeni celor dintre fostul centru de putere și republicile emancipate. Nu este permis să avem între noi raporturi de forță pentru că suntem, până la urmă, aceeaşi Biserică Ortodoxă. În înțelepciunea ei, Biserica primelor secole creștine a prevăzut formule concrete şi consensuale de unitate sau de refacere a acesteia. În cazul Bisericii Ortodoxe din Moldova, problema fundamentală rezidă în faptul că Biserică-fiică care are două mame. Una locuieşte la Moscova, iar alta la Bucureşti. Mamele îşi dispută între ele maternitatea. Între timp, fiica aceasta a crescut, îşi poate vedea singură de viaţă. Ortodoxia din Moldova există de secole, nu este o ţară încreştinată acum două decenii sau de Petru cel Mare. Ea are o tradiţie, şi încă una impresionantă, care este comparabilă cu tradiţia slavă şi în perfectă simbioză cu tradiţia românească. Moldova nu este un teren de misiune și nici un caz de diasporă. În ciuda istoriei ei moderne zbuciumate, Moldova face parte din geografia Ortodoxiei genuine, mai cu seamă începând cu al doilea mileniu. Aşadar, este limpede că trebuie găsită o formulă care să-i recunoască acestei Biserici statutul real și actual. Or, recunoaşterea emancipării unei Biserici se face prin recunoaşterea capacităţii ei de a se autoguverna. Asta înseamnă autocefalie: a avea capul tău propriu, propria conducere, propria ierarhie. Din acest punct de vedere cred că soluţia nu este să alegeți între Bucureşti sau Moscova, ci să aveți o Biserică locală ca atare. Sigur, va fi greu. Nu mă amăgesc. Îmi dau seama că aici sunt mai mulţi episcopi care ţin de Moscova decât de Bucureşti. Aceasta este o discuţie pe termeni lung, dar după părerea mea nu avem altă soluţie canonică. Cu cât amânăm ajungerea la această soluție cu atât perpetuăm dezbinarea şi lăsăm câmp liber sectelor şi celor care profită de pe urma faptului că noi ne certăm între noi. Adică, în alți termeni, principiul divide et impera – dezbină pentru a conduce – se aplică nu numai în politică, ci din păcate şi în Biserică, ceea ce este deosebit de grav. Noi, prin felul acesta, contrazicem faptul că suntem aceeaşi Biserică. De aceea autocefalia unei Biserici locale unificate (cu un sinod având, la rigoare, și episcopi pentru populația rusă) rămâne, într-un termen de timp nu imediat, dar nici foarte îndepărtat, singura cale de urmat. Important este ca Bisericile Ortodoxe locale să ajungă la un comun acord asupra criteriilor necesare pentru declararea autocefaliei unei Biserici, proces în plină desfășurare. Repet: nu este un drum ușor, dar nu avem la el alternative reale. Să ne dea așadar Dumnezeu gândul cel bun! Interviu realizat de Ecaterina Luţişina Sursa: www.ascor.md via site Radu Preda. |
