Nu ştiu de ce mor.
Nu ştiu de ce repet moartea, eu, care nu înţeleg nici o repetiţie.
Nu ştiu de ce încă trăiesc
şi cum respir zilnic mirosul morţii, împreună cu alţii, mă uimesc.
Cum stau gură-cască pe caldarâm?
Nu ştiu cum de nu m-a găsit încă nimeni
din cei vii,
cu toate că mulţi îşi fac drum şi au treabă pe-aici.
Nu ştiu cum de sunt atât de mic în comparaţie cu vina mea uriaşă.
Dar am priceput în sfârşit ce mare prostie, a dracului de omenească, e să judeci pe alţii.
Poeme
XII
În rugă şi ascultare suntem ochii şi urechile Lui.
Însă cădem.
Suntem deja căzuţi. Suntem orbi şi surzi şi muţi.
Necuvântători suntem, deşi vorbim neîncetat. Minţim mereu.
Suntem întunecaţi. Putrezim de vii.
Ne lipim unii de alţii, orbecăim. Şi iarăşi minţim.
Duhoarea noastră spovedeşte sufletul mort.
Dar noi încă minţim.
Inima ne e împietrită.
Mintea nu primeşte că suntem păcătoşi.
Rămânem mincinoşi.
Dacă ne-am cunoaşte cât de puţin păcatul, am face minuni.
Dar noi, cu legile lumii în mână – precum fulgerul zeului, încrezători în propria minte,
pururi minţim.
Minţim lui Dumnezeu.
Nu credem Lui şi-L facem mincinos.
Toate adevărurile de-am spune, mai mult ne-ar găsi mincinoşi.
Nu avem mărturia Duhului. Nu avem dragoste – pentru vrăjmaşi.
Nu ştim ce e iubirea, doar o făţărnicim.
Suntem vânzători, am trădat ce e mai scump şi mai de preţ.
Suntem pierduţi.
Pune Tu, Doamne, un nou început.
Dă-ne să înţelegem până în sfârşit: căderea nu se opreşte de la sine vreodată!
Însuţi Te-ai pogorât la iad, Doamne.
Dar noi mai aşteptăm – cele ce nu sunt.
Nu vrem să răbdam veşnicia în timp.
Suntem atât de goi. Nu putem duce cu noi nimic.
Trupurile noastre îşi vomită sufletul, ca pe un parazit.
Pune, Tu, Doamne, un nou început.
III
Poruncile Tale nu-mi sunt îngrădire, ci casă părintească. Cetate în munţi.
Ele îmi lărgesc fiinţa până la limite de nesuportat.
Trăiesc mai multe vieţi, deodată, într-o singură şi mare viaţă.
Poruncile Tale îmbracă în viaţă trupul nostru muritor,
noi smulgem lipitori de pe grumazul viteazului adormit.
Devin în întregime faţă
pentru aproapele meu
care moare pururi la mine în braţe.
Privirea Ta veşnică o sorb de pe chipul lui stins.
Şi nu mă satur, nu mă satur nicidecum de nădejdea învierii.
V
El Se mânie din prea multa nevinovăţie.
Nici prin cap nu I-au trecut cele ce fac fiii oamenilor.
Dreptatea Lui e adâncă, merge la inimă.
E clară. Cum diafane sunt degetele noastre întrebătoare
înspre coasta Lui.
Nevinovăţie ce nu o poţi cuprinde.
El nu are nimic ascuns.
Lumina Sa e dreaptă: în fiecare punct din abis deschide un abis de lumină,
privirea Sa nespus de blândă.
Nepătimirea Lui, întrucât nu-L îngrădeşte, nouă ne pare a fi mânie.
El nu ţine nici o clipă mânia. Ea nu e niciodată în prezent.
Ea nu e niciodată asupra noastră, deşi îndeosebi ne priveşte.
Mânia Lui este totală necruţare faţă de Sine,
uitare de Sine.
El S-a osândit pe Sine pentru noi.
El trăieşte în noi, Se tulbură pentru noi,
ne învaţă osândirea de sine, bărbăţia.
Mânia Lui se mişcă întotdeauna de la noi către El.
E necruţător cu Sine, şi pe om îl priveşte sus, fără sfârşit,
Atotţiitorul.
Mânia Lui, durerea cruntă a uimirii Sale,
bucuria dreptei noastre slăviri.
Mânia Lui întrupată, cuvântul smuls cu buze cu tot,
cu faţa jupuită.
Mânia e a Pruncului,
şi e acelaşi lucru cu blândeţea Maicii.
E gânguritul Lui ce vrea să acopere gălăgia,
strigătele noastre unii la alţii, ale celor ce nu ne înţelegem.
Mânia Sa precum stângăcia îndrăgostitului, dreptatea Sa – a ceea ce nu poate fi comparat,
neîncetat îndreptând.
Mânia Lui e spovedanie către noi,
pe care nu o putem cuprinde.
Neascunsul Feţei Lui în dosădirea şi strâmtorarea noastră.
E dăruirea preştiinţei, îndreptarea lucrurilor de pe urmă,
atotputernicie curată în slăbiciunea noastră.
E o continuă retragere a Sa şi brusca revelare a libertăţii noastre.
E voia noastră ricoşată.
Dezechilibrul adânc al istoriei, vuietul timpului de pe urmă.
El ia mânia noastră, şi ne dă tăria şi neclintirea blândeţii.
El ia nerăbdarea noastră, şi cu îndelungă răbdare descoase
cămaşa strâmtă de pe sufletul nostru.
Mânia Lui
e încredere desăvârşită în noi, mai presus de raţiune.
Iubire nebună ce cearcă gândul cel tainic al inimii.
E ispitirea care Ii place mult Celui smerit, să se arate altfel decât Este,
aşa cum suntem noi, osânditori întru sfârşit.
Celui preabun să credem, călcând peste făloasa aparenţă,
strivind rădăcina gândului viclean. Să nimicim în noi structura aparenţei.
Ochiul cel rău să scoatem.
Atunci Îl vom vedea precum Este.
VI
Izbăveşte-mă, Doamne, de judecarea fie şi a unui singur om.
Opreşte fărâmiţarea minţii mele
în atâţia.
Să nu mai ridic tainicul Tău acoperământ,
al bucuriei şi încrederii, de peste întreaga lume ce trăieşte în iertare.
Să nu mai sfâşii veşmântul cu care Tu mă îmbraci,
lui Adam să nu-i mai adaug rană,
nu voi să fiu visul lui în fiecare ceas.
Taie mâinile ucigătorului ce se prelungesc în gândurile mele
ca într-un viespar de corbi.
Nu am lăsat nici un om nedespuiat,
însăşi goliciunea sufletului părinţilor am dezvelit.
Am păzit hainele atâtor ucigaşi.
Am dispreţuit chezăşia Ta.
Golătatea Ta în noi am privit cu nesaţ.
Am ridicat câte un Turn Babel pentru fiecare semen.
Nedreptatea mea stăpâneşte pământul în lung şi în lat.
Mi-am construit casa pe nisip, pe abstracţia pietrei.
Mădularele minţii mele au început singure să umble,
ducând încolo şi încoace leşul întunericului.
Trecând pururi peste clipa Ta smerită
stau spânzurate între coardele veşniciei, ca nişte iude.
Porunca Ta am călcat. Am dat porcilor mărgăritarele Tale
– întruchipărilor omului vechi dintru mine, hoţ de cele sfinte şi mincinos.
Sunt o aproape perfectă caricatură de om.
Cuvintele îmi curg din gură ca o salivaţie a minţii.
Ruşinoasă dorinţa mea de stăpânire pentru care roşesc.
Cine, cine ar mai putea îndura?
Nu am putut să acopăr goliciunea mea cu goliciunea semenilor mei,
nici lacrima lor sărmană nu am putut să o şterg eu, urâtul şi neapropiatul.
Izbăveşte-mă Doamne de viermele minţii ce-mi deşiră veşmântul de har
ţesut de mâna Ta.
– Tu nu ai niciodată dreptate, ci întotdeauna aproapele tău, mi-ai spus.
Eu, Purtătorul de grijă, am rânduit să întâlneşti numai oameni mai buni decât tine,
să nu te plângi de vreo sminteală.
Dreptatea ta – neîncetat să te osândeşti pe tine însuţi,
dreptatea Mea să iau asupră-mi osânda ta.
Nejudecarea e taina veacului ce va să fie.
Mi-ai descoperit un om care nu judecă pe nimeni şi de la el am învăţat.
Ai început să închizi ochiul meu viclean, cu blândele Tale degete.
Să cauterizezi rana cea veche. Se tulbură Adam, se mângâie.
Sufletul meu răsuflă, începe să vadă:
nesiguranţă, dezorientare,
descoperire a micimii mele şi a stricăciunii,
pământ al minţii răpit,
adus-au plânsul pocăinţei.
Adâncă descoperire a unei neştiinţe noi
ce poartă har şi înţelepciune.
VII
Pentru prima oară am început să văd.
De undeva de departe, ca prin ceaţă, forme şi umbre de oameni, de sfinţi.
Bâjbâi şi Te ating uneori. Mă sperii şi mă retrag înfricoşat. Sunt uimit.
Tu chiar Eşti, iar mie mi-ai făcut suflet.
Fiorul unei frici nemaisimţite îmi răscoleşte rărunchii.
Harul Tău – ca o stranie, neţărmurită nervură deschisă.
Puternică rădăcină în inimă ai pus.
Eu sunt sălbatic şi grosolan.
Eşti atât de aproape lin pogorând şi toate ale mele cuprinzând.
Orice mişcare a mea Te pierde pe nerăsuflate.
Îmi ceri să nu mă clintesc, să încep să cred, să învăţ smerenia.
– Nu trebuie să urci, ci să rămâi cu Mine pogorând,
şi cu aproapele tău până la capăt, îmi spuneai.
Când deschizi în mine rana fratelui mi se face inima precum ceara
primind noi şi veşnice peceţi.
Nu ştiu ce este această durere şi această bucurie,
când Tu umbli în mădularele mele, în pântecele meu, în ochii mei
vrând să faci izvoare.
Sunt ca îndrăgostit, sunt beat.
Inima mea revărsă tainice inimi în cei de aproape.
Dar nu mă odihnesc decât ca cel mai prejos dintre păcătoşi.
A mă primi pe mine însumi de la Tine ca cel mai păcătos, către acest dar tânjesc,
ce nu se poate nici lua, nici măsura cu minte de om.
Altfel nu sunt şi nu voi fi vreodată.
Cu ochii larg deschişi văd veşnicia
pentru care ai început să îmi zideşti în pântecele timpului, puternice organe.
Cu rămăşiţa cugetării, dintru adâncul păcatului, liturghisesc în taină.
Mintea mea – corabie purtată pe un ocean care se prăvăleşte.
La cârmă eşti Tu, vâltoarea eşti Tu, oceanul viu eşti Tu,
inima zdrobită Tu singur.
Tu eşti adierea subţire din ochiul de foc al vijeliei.
Al nerăsuflării suflu suflând, sufli însufleţind suflarea sufletului meu.
Până la oase – suflând,
Tu înfloreşti din mine.
Mădularele mele se înmoaie, se topesc, apoi înţepenesc.
Sunt îndrăgostit nu ca întâia oară, ci ca o stare fără de început.
Sunt mic, neînsemnat dar prin Tine un altul
pe care nici nu îl pot măsura în vreun fel. Toate ale mele sunt ale Tale,
Tu dându-Te mâncare îmi faci gură nouă şi pântece nou,
în pustiul sufletului prefaci curgerile morţii în curgeri ale vieţii.
Tu intri în trupul meu îndelung întocmindu-i prelungile oase.
Îmi ies braţe cu degete din rugul trupului, îmi ies ochi şi urechi,
şi limba îmi devine cuvântătoare.
Tu, peste chipul iubirii, faci voal de lacrimi trupul meu bătătorit de moarte.
Tu dai căldura pocăinţei şi numai Tu aduci răcoarea serii.
Mărturisesc botezul Tău întru care aştept haina desăvârşită a veşnicei vieţi.
Tu învii pe toţi cei ucişi de mine,
cărora cu cuvântul morţii am sfărâmat cuvântul vieţii lor.
În cele din urmă mă învii şi pe mine, cel înainte de vreme născut,
şi mă primeşti la sfatul Judecăţii Tale.
M-ai învăţat să Îţi cer fericirea de a fi cel mai mic şi cel din urmă,
căci o atât de mare bucurie, de toţi ceilalţi, cine ar putea-o lua?
VIII
Cu inima, cu rărunchii pândim.
Între noapte şi zi, o altă zi.
Noi nu mai înserăm.
Atingem cu mâini prihănite smeritul veşmânt al Luminii.
Ea întotdeauna îmbracă pe cei goi.
De marginea îmbrăcămintei Tale ne ţinem,
şi toate zările noastre sunt limpezite.
Adânc luminaţi sunt doar cei neputincioşi şi sărmani.
De către ei privirea Tatălui nu se poate desprinde.
Cosmosul – mormânt gol,
în mormântul nostru.
Fiecare oscior legat cu puterile cerurilor.
Celulele corpului – broboane de lumină,
mii de ochi sfinţiţi într-un ciorchine, de sângele Tău.
Nenumărate guri ce ţipă după sfinţenie, hrănind –
şi atât de puţine vase alese.
Bune vestiri de cei mai mulţi dispreţuite, arzând până la capăt în tăcere,
ca flacăra vieţii în trupurile noastre.
Abia acum noi înţelegem. Ne întrupăm, ne întrupăm, după Tine.
IX
O, Doamne, mâinile îmi sunt prea grele de moarte, ca să scriu.
O sfâşiere mă cuprinde,
din gura uitată deschisă – până întru cele de jos,
mă descuvânt.
Nu mă pot uita într-acolo. Ameţesc.
Oasele mele vor să iasă afară.
Să facă spovedanie.
Sunt învelit în catapeteasmă.
Sunt în sicriu şi glasul mi se loveşte de scânduri.
Îmi răspund toate lemnele Raiului,
cu tot ce n-am rostit, vorbind.
O, larmă infernală a cuvintelor deşarte!
O, loc binecuvântat al liniştii!
Sicriul meu vioară mută ce cântă atâtea bune începuturi.
Dar numai crucea este şi există.
Linia orizontului e scrijelită pe frunte.
Coşciugul meu – leagăn şi tron neuzurpat.
Învăţ limba pământului.
Vorbesc cu ceilalţi morţi, prin viermii care ne mănâncă.
Ei poartă memoria noastră, din făptură în făptură, până la atotmâncătorul om.
Trupul meu se uneşte cu trupul altora, deşi sufletul nu voise.
Suntem una, suntem una cu pământul urgisit, suntem una cu apele binecuvântate.
Strigă prin noi sângele martirilor.
Noi aşteptăm, durerea dă ghes. Curăţă izvorul tulbure.
Şi creştem, creştem în pământ, o, suflete.
………………………………………..
Începe, începe, se înalţă din noi cântul smeritei, nebiruitei iubiri.
De-acum înviem, înviem frate, înviem mamă şi tată şi soră şi fii.
X
O, Cruce, o, singura mea judecată şi singurul meu gând,
o, singură dorinţă!
Smerit semn al gândirii de Sus,
în micile noastre lucruri,
în marile noastre dorinţe.
O, cruce, pecete simplă, necăutată
a amărăciunii păcatului,
a durerii dragostei ce ne înfiinţează.
O, clipă, în care timpul curge vertical!
………………
Răgetul fiarelor din inima pădurii
ne învăţau adevărata râvnă, după fire,
a rugăciunii de taină.
Azi zgomotul, trepidaţie indistinctă a morţii,
oraşul – gigantică reclamă a uitării.
Creierii munţilor sunt spălaţi de memoria noastră furată.
Azi zgomotul nestăvilit al lumii – în mii de gânduri ucigaşe,
descoperă voirea mai presus de fire
ce ţine în cei aleşi suflarea paşnică a rugăciunii.
Puţini sunt aceştia – ei nu judecă pe nimeni,
întru ei gândul e vedere, iar vederea prin dragoste e o neîncetată durere.
O, cruce, dulce cuprins al vieţii noastre nebănuit de simple,
o, binecuvântat naufragiu într-acest deşert viu împrejmuit de oceane moarte,
o, respiraţie a sufletului!
Ea e concretul, între începuturi oricât de vagi şi atât de crunte duşmănii.
Fie, iarăşi şi iarăşi, de moarte!
Ea e răstimp, durată pură şi tainică putere.
Nimic nu fiinţează fără ea, nu e nimic nearătat într-însa.
E faţa neprefăcută a lucrurilor şi fiinţelor, singura învăţătoare a iubirii.
E începutul oricărui răspuns divin,
căci El nu poate să întârzie vreodată.
……….
Noi însă întârziem, deşi în mare grabă alergăm.
Nu ne aflăm pe Cale, nu ştim să ne pierdem cu El.
Amânăm, fiindcă moartea e mai tare,
amânăm fiindcă nu avem răbdare.
Nu avem inimă largă, nu avem dragoste, ci doar cuvinte moarte.
Suntem mânaţi cu timpul. Zi şi noapte ne spulberăm pe faţa pământului.
La moarte – unic temei, noi nu gândim. Mintea ne e furată.
Noi înainte-vedere nu avem, pentru că nu am putea îndura atâta durere.
Noi nu vedem, ci uităm. Pierdem clipă după clipă.
Nici înapoi nu vedem, decât ca nişte stâlpi de sare.
N-avem pocăinţă.
Suntem în pântecele morţii, care ne mistuie.
O, noi, morţi ambulanţi,
unii altora ne dăm slavă, avem atâtea maniere,
suntem până în ultima clipă civilizaţi!
XI
Cu rărunchii adulmecăm.
Mirosul morţii e pretutindeni.
Stăm la pândă, aspru postim.
Avem ochi în fiecare deget, avem ochi în fiecare lemn de povară.
Dar ne e somn, tiranic ni se scoală din oase somnul de moarte.
Pleoapele lumii se-nchid peste noi.
Şi parcă membre amputate avem.
Buimăciţi, căscăm inima în gol. Nu ne lăsăm.
Vomităm de atâta nesomn.
Tresăltăm la fiecare zgomot, apoi ne osândim. Tresărim şi iar ne osândim.
Lumea e zgomot. Şi zgomotul nu e nimic.
Stăm în gândul smerit, stăm în gândul de moarte.
Vânatul de taină pândim.
Te aşteptăm , Doamne, ca pe un animal sălbatic,
ca pe Singurul viu, Cel ce ai făcut toate jivinele moarte.
Înfiorător de frumos, răcnind în pământ,
vii păşind peste ape, pe ochii împăienjeniţi de ţărână.
Vii la păşune grasă în păduri carbonizate.
Vii călărit de toţi Iovii – pe care stă povara lumii, gheena.
Vii cu toate vijeliile, în pace.
Cruntă este adierea ta.
Vii să te adapi din mâinile noastre întinate.
Cine Te poate răbda, Doamne al meu?
Noi suntem piei goale.
Noi suntem oase putrede.
Nu Te vedem pentru că nu avem faţă, jertfire de sine curată.
Noi ne uităm pieziş, dintr-o parte.
Lumea – oglindă spartă.
Ne auzim gândurile şi cuvintele când ne rugăm,
şi pe Tine nu.
Tu vii totuşi.
Ţii toate mormintele în mână, pui din nou toţi paşii noştri răzleţi.
Tu vii trăgând după Tine cerul şi stelele.
Pe toţi ne afunzi cu Tine în iad,
şi pe toţi Doamne ne învii.
…………………………..
Te-am văzut Doamne şi am înlemnit.
De-atunci stau la pândă.
Nu înţeleg. Mai eşti cu noi.
Tu pururi petreci în smerenie,
ca într-o mare răpire.
Din smerenie ne-ai creat, din smerenie stai în umbra tuturor.
Din smerenie pari că nu eşti.
Din smerenie ne ceri credinţă tare şi neclintită.
Din smerenie ne cinsteşti până la capăt,
învăţându-ne dreapta slăvire.
Din smerenie porţi vina noastră.
Din smerenie nu Te împotriveşti în vreun fel.
Eşti de neînţeles.
Mintea nu poate scruta abisul acesta.
Ia-mă Doamne cu Tine, să cădem împreună,
beţivi nedespărţiţi. Bând numai durere,
dragoste izvorând.
Tu ştii că cu scârbă e privită în lume dragostea Ta.
Aşa, Doamne, dăruieşte-mi sfânta suferinţă,
cu mâini atotputernice scoate-mă din mine,
paşnic şi lin.
În ascultare, fără întoarcere, văd că nu am sfârşit.
Dă-mi Doamne a mă ruga fără să ştiu,
fără să mă aflu. Să fiu al Tău.
Învaţă-mă Doamne a Ta nedreptate.
Să fiu şi eu o scârbă pentru toţi.
Învaţă-mă Doamne a Ta nedreptate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.