cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

sâmbătă, 10 aprilie 2021

Cartea ,,Crezi tu aceasta?(Ioan 11, 26)" /pr. Ciprian Negreanu

 



Prefață



    Volumul de față face parte dintre acele texte de substanță care nu au nevoie de o prefață. Dar, ca să păstrăm rânduiala, vom mărturisi despre lucrarea acestor cugetări duhovnicești adânci și smerite deopotrivă. Și apoi, ce s-ar putea spune despre aceste cuvinte vii care transcend raționamentele comune și sunt sprijin pentru atâția oameni? Cu ce măsură pot fi ele măsurate? Nu putem decât să ne mirăm cu mirarea cea bună.

    Este necesar să schițăm un context pentru a înțelege cum a apărut ideea acestei scrieri.

    Părintele Ciprian Negreanu a fost hirotonit preot în data de 9 aprilie 2000. Pentru un an de zile, a slujit la Lupeni, în județul Hunedoara, acolo unde a fost trimis ca să-și înceapă activitatea preoțească și unde a ținut primele cuvinte de învățătură credincioșilor. La 1 mai 2001, la cererea Înaltpreasfințitului Bartolomeu Anania, a revenit în Cluj, ca preot misionar al studenților, și, până în anul 2005, a slujit la Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena”. Aici au fost organizate, de două ori pe săptămână, marți și joi, primele întâlniri cu tinerii, așa-numitele „discuții”. Inițial, s-a vorbit despre Viețile Sfinților. Câteva dintre familiile tinere, fiind marcate de viețile Sfinților despre care a vorbit Părintele Ciprian pe parcursul întâlnirilor, și-au botezat copiii, dându-le numele Sfinților despre care au auzit. De asemenea, o monahie care în anii 2002 – 2005 era studentă în Cluj-Napoca și venea la aceste discuții, și-a ales numele de monahie Tecla, fiind impresionată de viața Sfintei relatată la aceste cateheze. 

    Explicațiilor la Viețile Sfinților li s-a adăugat apoi descifrarea Liturghiei, în care Părintele a prezentat „instrumentarul” din timpul Proscomidiei și toate obiectele folosite în timpul Liturghiei, explicând etapele și simbolurile liturgice. A urmat o perioadă în care discuțiile au fost doar sub formă de dialog, tinerii adresând întrebări despre diverse teme. La rugămintea credincioșilor, timpul alocat predicilor s-a mărit.

    Pe parcursul câtorva ani, s-a format o comunitate în jurul Părintelui Ciprian Negreanu, una care s-a extins odată cu demararea construcției Bisericii Studenților din Campusul Universitar „B.P. Hasdeu”. În perioada 30 ianuarie 2005 – 13 decembrie 2008, slujbele și catehezele s-au ținut la demisol.  După construirea și sfințirea, în data de 13 decembrie 2008, a Bisericii de sus, întâlnirile au început să se desfășoare aici. În timp, Părintele Ciprian și-a sistematizat discuțiile în felul următor: duminică – tâlcuirea Evangheliei după Sfântul Evanghelist Matei; marți – explicații la Facere; joi – explicații la Faptele Apostolilor

    O profundă înțelegere a Imnului Acatist al „Bunei Vestiri” (fiind explicate fiecare icos și condac) a fost oferită comunității Bisericii Studenților în anul 2010, în timpul celei de-a cincea săptămâni din Postul Paștelui, chiar în timpul slujbei dedicate acestui Imn Acatist. Explicația acatistului a fost cuvântată în același an în care a fost organizată prima ediție a pelerinajului pe jos la Mănăstirea Nicula. La prima ediție, au participat în jur de 20 de tineri, urmând ca, de-a lungul anilor, numărul participanților la acest pelerinaj să ajungă la 800. Mai mult, taberele organizate de ASCOR Cluj au devenit momente tihnite pentru abordarea unor subiecte precum: comorile de omenie şi credința din lada de zestre a satului românesc, satul românesc – între moarte şi renaştere; mărturisirea credinței în timpurile noastre; tâlcuirea Psalmilor; Maica Domnului – îndrăzneală a gingăşiei; rugăciunea „Tatăl nostru”; simbolistica icoanelor; moartea și starea sufletului după moarte, legătura dintre suflet și trup și posibilitatea mijlocirii pentru sufletele celor adormiți.

    Cuvântul Părintelui Ciprian a călătorit apoi, alături de fiii săi duhovnicești, și în pelerinaje organizate în anii 2016 – 2019, în Israel, Serbia, Grecia și Turcia, în care discuțiile de seară și explicațiile la locurile vizitate au reprezentat o incursiune în istoria Locurilor Sfinte, a teritoriilor locuite de sârbi, a Asiei Mici și a insulelor grecești. Expunerile au abordat și viețile Sfinților care au trăit sau au trecut prin locurile respective, precum și tema Bisericilor Apocalipsei.

    În anul declanșării pandemiei, la data de 17 martie 2020, activitatea catehetică a trecut în mediul online, Părintele ținând zilnic discuții prin intermediul radioului ASCOR-ului, abordând teme precum: explicații la Patericul egiptean și Everghetinos, explicații despre Învierea Mântuitorului, despre Nașterea și Botezul Domnului, despre Ispitirea din Carantania. Au continuat și tradiționalele discuții, cele referitoare la explicarea Evangheliei după Sfântul Evanghelist Matei, a Facerii și a Faptelor Apostolilor. Au fost abordate subiecte istorice, culturale, teme de actualitate. În cadrul acestor discuții online, Părintele Ciprian a oferit liste de titluri de cărți din varii domenii care merită să fie citite, titluri de filme, de piese muzicale; a făcut o radiografie a literaturii concentraționare, propunând, spre audiție, subiecte despre regimul comunist, despre rezistența din munți, despre martirii neamului nostru.

    Până în prezent (21 februarie 2021), s-au strâns 325 de întâlniri radiofonice. Tot în timpul pandemiei, Părintele Ciprian a fost invitatul unor emisiuni online de la posturi TV și radio – Trinitas TV, Doxologia, Radio Renașterea –, în cadrul cărora a vorbit despre subiecte precum: „Stresul și vremurile actuale”; „Ce învățăm de la Sfântul Dimitrie Basarabov?”; „Sfinții lui Hristos, ajutători la vreme de necaz”; Pilda lucrătorilor răi; pregătirea pentru Postul Nașterii Domnului; „De ce să merg la Liturghie?”; „Iubirea cea de toate zilele”.

    Silvia-Lucia Scurtu, una dintre fiicele duhovnicești, a început în 2004 să extragă cuvinte din catehezele și predicile Părintelui Ciprian Negreanu, trecând pe hârtie spuneri care îi erau de folos duhovnicesc, care o atingeau la suflet. La început, le-a notat doar pentru sine, apoi a început să le trimită și altor persoane, pentru a le fi și lor spre întărire. Apoi au cerut și alții. Așa că, o dată pe săptămână sau la două săptămâni, trimitea mesaje pe telefon cu extrase din catehezele Părintelui. Odată cu trecerea timpului, a ajuns să trimită zilnic aceste mesaje unui grup tot mai mare. Atunci când nu poate trimite, neavând semnal sau din alte motive, sunt mulți care se sesizează, întrebând care e citatul zilei. Sunt credincioși care preiau cuvântul ales și-l trimit, la rândul lor, altora, așa încât s-a format un lanț. Mesajele călătoresc, ajung departe, dincolo de comunitate, pentru că vorbim despre o lucrare vie, tainică, binecuvântată: sunt persoane care spun că aproape zilnic li se potrivește cuvântul, că parcă pentru ei este, pentru problemele interioare cu care tocmai se luptă.

    În cadrul acestui volum, sunt învățături ce acoperă o perioadă de peste zece ani (2005 – 2016), dar strădania Silviei Scurtu a continuat, astfel încât mai sunt fragmente suficiente pentru o carte viitoare. A reușit să le organizeze pe teme, fiind mirată cum, de la un gând mărunt, s-a putut ajunge la o carte publicată. A ajutat mult Eliza-Adelina Purcaru, cea care a pregătit de tipar întregul material. De altfel, acest volum se dorește a fi un răspuns bun al comunității la darurile pe care Părintele duhovnic le aduce zilnic prin cuvintele de rugăciune și de învățătură. 

    Termenul cuvânt vine din latinescul conventus, care înseamnă adunare, întrunire, armonizare. Slujbele și catehezele sunt ca o masă la care este invitat Hristos. O nuntă împărătească își revarsă bucuria în viață noastră simplă, o întreagă universitate se condensează într-o oră. Cum este posibil așa ceva? Sunt mărturisite cuvinte care oglindesc Cuvintele. Spune autorul: „Cuvintele pe care Dumnezeu le-a lăsat prin Proroci şi, mai apoi, chiar prin Fiul Său sunt Pâinea Vieţii Care S-a pogorât din cer. Sunt hrană pentru sufletul nostru. Acestea te îmbracă – dar nu numai auzindu-le, ci şi începând să le faci, să le lucrezi, să le urmezi. Acestea sunt pâinea sufletească. Refac sufletul”.  Colecția de cuvinte scurte Crezi tu aceasta? (Ioan 11, 26) devine și o invitație adresată tuturor celor care sunt profund preocupați să găsească răspuns întrebărilor fundamentale ale existenței.

    Cine-l cunoaște cât de cât pe Părintele Ciprian Negreanu știe că acesta este un om al tăcerii. Dacă nu ar fi fost preot misionar și duhovnic la mii de oameni, ar fi ales calea cuvintelor puține. Spunerea lui vine din ascultare, din grija pentru ceilalți, văzând cum cuvântul mărturisitor și iubitor adus cu consecvență zidește o comunitate după modelul realizat de Sfântul Paisie Velicicovschi. Părintele Ciprian este un om al cuvintelor bine cântărite, dar și al cuvântului interiorizat. Cunoașterea dumnealui se hrănește din scrierile Sfinților Părinți, dar și din istoria popoarelor, înțesată de detalii semnificative, din frumusețea literaturii române și a literaturilor altor neamuri, din lirismul concentrat și diafan al lui Daniel Turcea, precum și din experiența densă a vieții.

    Discernământul Părintelui Ciprian se vădește în spuneri precum: „În spatele unor aşa-zise vicii sufleteşti, pot să se ascundă mari virtuţi care nu sunt lucrate încă. De exemplu, în spatele mâniei, se ascunde o capacitate imensă de luptă interioară cu păcatul, de găsire a dreptăţii pentru celălalt, de seriozitate, de mărturisire a lui Hristos”. Se arată, în acest mod, un om care nu pune etichetări, care înțelege omul în procesualitatea lui. Are încredere, în primul rând, în pedagogia divină și în rostul timpului în limpezirea vederii. Cum rămâne atunci cu cuvântul rostit? Într-o seară, la discuțiile cu tinerii, cineva îl întrerupe zicând: „Părinte, astea ni le-ați mai spus o dată!”. „Și ați îndeplinit cuvântul?”, întreabă preotul cu blândețe. Astfel, deși frumoase, spunerile nu sunt un spectacol ce vânează originalitatea cu orice preț. Acestea sunt cuvinte de ținut, de pus în faptă atât cât putem, căci sunt mântuitoare, mângâietoare încă din existența de acum. Cu rădăcini în învățătura Sfinților Părinți, crescute și trăite în termeni proprii, urmărite în felul nostru de a ne duce viața în această perioadă, gândurile alese ale duhovnicului studenților din Cluj-Napoca ne sintetizează înțelegeri pe care cu greu le-am putea cristaliza. Ni le dă spre ascultare în duh, rugându-ne, spre binele nostru, să nu le luăm în literă, formal, chițibușar, ca să nu ne pierdem în detaliile surprinse de lumina rece, fără puterea de aprindere a vederii duhovnicești. Și nu numai că sunt cuvinte reper, ele sunt hrană sufletească.

    Cartea, așa cum a fost ea construită din fragmente, se dovedește folositoare și pentru oameni îmbisericiți, dar și pentru cei care acumulează frustrări metafizice într-o lume în care îndepărtarea de Dumnezeu pare a fi o opțiune valabilă. Cât de grele sunt stările prinse în psihologic și în singurătatea apăsătoare! În ce tensiune negativă se duce existența fără lumina explicativă dăruită prin Sfintele Taine și prin învățătura Sfinților Părinți! Dezamăgirea de ceilalți și de sine, sentimentul vinovăției, regretele și nostalgiile vicioase, negăsirea sensului durerilor lumii, fricile, poftele, stresul, oboseala, lipsa de motivație, nedreptatea din mediul profesional, dificultățile de a iubi în familie, prietenia fără substanță, filmele, serialele, interviurile, jocurile care se inflamează pe moment, după care își întind golul în sufletul privitorului, căci lumea lor se surpă, nu are consistență – toate acestea și multe altele duc la o paralizie interioară, la o stare de șoc, mai mult sau mai puțin extinsă. Cât de necesare sunt cuvinte grăitoare precum: „Adevărata frumuseţe spirituală a omului rămâne într-o anumită stagnare atât timp cât el nu se întâlneşte cu celălalt”! Ambiția personală e eficace pe moment, dar, de una singură, îl face pe om să se întindă mai mult decât îi este plapuma. Atunci, omul trebuie să-și aducă aminte de ceilalți, pentru a-și recăpăta frumusețea, pentru a gusta bucuria – „Aşa face Dumnezeu: ascunde multă bucurie în întâlnirea şi în ajutorarea celuilalt, în sinceritatea faţă de celălalt, în purtarea poverii împreună cu el. Acolo ascunde Dumnezeu bucuria!”.

    Și ce se întâmplă în fața acestor cuvinte? Apar întrebări justificate în cel care primește cuvântul bun: „De ce să fiu nemulțumit? De ce să fiu revoltat pe lumea aceasta și pe felul în care a făcut-o Dumnezeu, dacă eu nu pot să văd atât de bine? Mai e vina altcuiva că eu nu am ajuns la o asemenea vedere? Neîmpăcarea mea nu este, de fapt, dată de neîmpăcarea cu Dumnezeu? Dacă mă apropii de Domnul și mă rog câteva minute dimineața și câteva seara nu va fi mai bine? Nu e mai bine după ce mă spovedesc, după ce mă împărtășesc? Dacă altul poate, mai am dreptul să spun că nu se poate?”. Aceasta este o cale de a ajunge la privirea responsabilă asupra propriei existențe.

    Microtextele cărții provin dintr-o bună privire asupra vieții, una care contrastează cu perspectivele deformate cu care ne-am obișnuit. E ca și cum am contempla un peisaj și l-am descrie cât mai fidel, aflând ulterior că acel loc nu era așa cum l-am surprins. Ce-am spus noi că-i munte era prăpastie, ce-am spus noi că e lumină era, de fapt, întuneric. Iar, dacă vedem greșit, atunci și umblăm greșit, rătăcim, cădem, ne lovim, pierdem vremea și îi încurcăm și pe alții.

    Dacă nu ni se arată calea spre Domnul din interiorul ei, durerile și apăsările noastre interioare sunt doar stări difuze. Nu vedem ce le cauzează și care este structura lor interioară. Unii le resimt ca pe niște pietre apăsătoare, alții ca pe un întuneric ce nu poate fi îndepărtat, alții ca pe un vârtej de stări contradictorii care vin și pleacă precum niște furtuni de necontrolat. De unii singuri nu găsim nume pentru firele ce țes aceste stări negative, nu le putem desface mănunchiul ca să rupem fibră cu fibră această țesătură neagră, corozivă, deprimantă. Nu avem cale de ieșire și începem să ne revoltăm – adeseori subtil, fără să ne dăm seama.

    Gândurile, călite în experiența duhovnicului, cheamă la legătura vie cu Dumnezeu. Ele vorbesc convingător despre îngăduirea celuilalt, despre mica grijă de a rezista egoismului, care deschid cărarea înspre marile comori. Relaționările cât mai curate la nivel interior sunt văzute ca o strădanie fericită – din ele și din într-ajutorările în vreme de necaz se naște prietenia, scăparea din anxietatea singurătății. Acest efort e o împreună-lucrare cu iubirea lui Dumnezeu. Iar această Iubire este căutată prin binecuvântare, blândețe, consecvență, ascultare de duhovnic și de glasul conștiinței, milostivire, smerenie. Învățăturile aduse au un scop comun: de a reface încrederea în Dumnezeu, de a-L scoate din tiparele greșite trasate de cunoașterea noastră nehrănită de înțelegeri adevărate, nelucrată din cauza lenei interioare, pustiită de revolte și de frici.

    Părintele Ciprian Negreanu este un duhovnic care-l odihnește pe omul care se lasă îndrumat. Așa sunt și cuvintele desprinse din catehezele și omiliile sale. Însă, în mod neașteptat, sunt persoane care consideră că aceste cuvinte revelatoare cer prea mult. De ce? Fiindcă ele îl ajută pe om să conștientizeze care este sursa înstrăinării de Domnul. De pildă, cineva poate să spună că Dumnezeu nu binevoiește să lucreze prea mult în viața lui și că aceasta este o decizie luată fără ca omul să poată face ceva. Dar apoi citește, în timp ce are un apropiat internat în spital: „Cel ce îl uită pe aproapele său atunci când acesta e necăjit, înstrăinat, bolnav, nepăsându-i decât de propria lui pace, de liniştea lui, de distracţia lui, acela Îl îndepărtează pe Dumnezeu din viaţa sa”. Or, acea persoană își dă seama că, în timpul spitalizării prietenului său, a stat pe internet ore întregi și s-a rugat cel mult cinci minute! Vrea omul să se vadă în această lumină? Sau vrea să-și spună în continuare că e bine, că nu are păcate prea mari?

    Fără credința în Dumnezeu, fără cunoașterea lui Dumnezeu, existența e un coșmar resimțit chiar și de pe poziția agresorului, chiar și de pe poziția celui care ignoră orice căutare. Faptul că acest coșmar nu este trăit la imensa, adevărata lui intensitate este un dar în sine, ține de Darul vieții. Dumnezeu ne ține, Dumnezeu ne așteaptă, ne cheamă. Aici sunt cuvântări luminoase care ne scot, măcar din când în când, din aceste galerii negre în care rătăcim.

    Cartea Crezi tu aceasta? (Ioan 11, 26) este o chemare adresată și acelora „care se deprind să le prefere pe cele nevăzute în locul celor văzute, pe cele viitoare în locul celor ce stau sub ochii noștri”, și acelora care încă nu s-au lămurit. Este titlul o întrebare retorică? Hristos nu a formulat întrebări de dragul discursului. Este o chemare reală, căci credința asumată înseamnă prezență. Îmi aduc aminte că, într-un oraș mai mic, la o biserică ai cărei enoriași erau oameni mai în vârstă, preotul de acolo rostea predica pe un ton ferm, sobru și, la un moment dat, spune cu elan: „Se poate om fără Dumnezeu?”. „Nu!”, se aude glasul subțire al unui copil de cinci ani adus acolo de bunica lui. Nu știa copilașul ce e o întrebare retorică. Întrebarea cerea un răspuns și el a fost prezent în credință, interior ei. Iar naivitatea lui justificată – nu știa convenția umană – nu este altceva decât o mărturisire a lui Dumnezeu care vădește naivitatea noastră nejustificată – tindem să rămânem la convențiile exterioare și nu recunoaștem chipul Mântuitorului.   

    Frumusețea realului, a adevărului străbate aceste gânduri închinate ivirii chipului lui Hristos în sufletul omului. E o lucrare ce se arată și în întreaga cuvântare, și în frânturi. O predică sau o cateheză a Părintelui Ciprian Negreanu este, la rândul, ei un fragment dintr-un proiect mai amplu, care se poate asimila doar printr-un îndelung efort de receptare. Paradoxal, acest proces, deși amenințat de ispite, nu este anevoios în sine. Și aceasta, pentru că se propune ascultătorului însetat de Dumnezeu o plăcută ședere la marginea unui râu răcoritor ce curge cu ape limpezi. Prin lectură, sunetele sunt transpuse în litere. Efortul de descifrare este mai mare, dar poate să crească și răsplata, căci pot fi aprofundate cuvintele. Cunoașterea trebuie să lucreze altfel – nu în sensul părăsirii Duhului care vine odată cu spunerea (Duhul luminând rostul vorbelor tainic, din interior), ci într-o mai îndelungată ședere pe câmpul semantic, o discernere mai fină, mai așezată și, de aici, mai asumată.

    E adevărat și că o singură secțiune îți ajunge să te lămurești cu ce ai de-a face. Tot așa, mari muzicieni veneau să asculte interpretări muzicale ale lui Miles Davis și, după primul sunet de trompetă, spuneau: „Asta a funcționat pentru mine. E ca un spectacol întreg. Îmi ajunge și atât”. De aceea, aceste gânduri frumos reunite sunt ca roua ce se adună în dimineața unui bun început. Fiecare reflecție atinsă de har aduce „reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă”, un Cer pe care poate l-am uitat sau nu l-am cunoscut niciodată. „Și, dac-ai mări acea picătură, să te poți uita în adâncul ei”, ai afla o înțelepciune care s-a sedimentat lent, cu grijă. La fel trebuie citită și cartea: cu grijă, fără grabă. Căci, la fel cum se spune de marile scrieri, apa nu pare adâncă fiindcă e foarte limpede; dar, dacă pășești în substanța transparentă, te vei scufunda, înțelesurile trecând peste puterea de mișcare conceptuală obișnuită. Multe cuvinte de aici par simple, pare că le putem zice și noi ușor, dar, când încercăm, vedem că, de fapt, nu putem. De ce nu le putem zice dacă le știm? Pentru că nu le cunoaștem în mod real – nu ne este cu totul activă cunoașterea cea mai înaltă.

    Preot de vocație, cu drag de cunoaștere, dar și de simplitate, Părintele Ciprian Negreanu ține cuvinte nu doar frumoase, ci și poetice. Este în ele o armonie mai înaltă. Cum devin vorbele poetice? Nu se caută un discurs cu efecte sentimentale. De altfel, privirea înțelegătoare trebuie să se îndepărteze de citirea stărilor afective de moment pentru a se putea focaliza asupra a ceea ce este revelat, descoperit parcă atunci pentru prima dată. Nu sunt aplicate nici tehnici retorice și argumentative. Poeticitatea vine ca o emanație a conținutului bun, iar fiecare fragment e grăitor și amintește de spusele Sfântului Apostol Pavel: Şi vă rog, fraţilor, să îngăduiţi acest cuvânt de îndemn, căci vi l-am scris pe scurt (Evrei 13, 13).



Bogdan Herțeg




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.