Despre ,,Viața secretă a copacilor"

  

    Mi-a căzut în mâini  o carte foarte interesantă scrisă  de un pădurar, care, atras de anumite ,,minuni” naturale întâmplate într-o pădure,  a început un studiu temeinic de cercetare și de observare foarte atentă a pădurilor, cu precădere având o atenție specială îndreptată asupra descifrării comportamentului copacilor seculari, concluziile acestor observații și cercetări fiind de-a dreptul uluitoare. El se numește  Peter Wohllebeb și a pus bazele unui proiect ecologic prin care protejează  și poartă de grijă pădurii seculare Eifel din Germania. Cartea scrisă  este așadar ,,o declarație de dragoste făcută  pădurii".

    Copacii sunt asemenea ființelor  vii care devin mai puternice atunci când traiesc în comunități, după  reguli respectate cu o rânduială fără cusur. Pădurarul a observat că, copacii pot avea și ei dureri, au sentimente, se iubesc și se îngrijesc unii pe alții prin faptul că își trimit substanțe nutritive prin rădăcini, de la cel puternic/sănătos la cel fragilizat de anumiți factori,  uneori contribuie în grup ajutându-l pe cel vulnerabilizat să  supraviețuiască. Copacii pădurii comunică între ei printr-un limbaj al pădurii  pe care Peter Wohlleben l-a descifrat într-o  bună  măsură, de la freamătul  și  trosnetul ramurilor adică  printr-o gamă de sunete pe care și le transmit unii altora,  la limbajul olfactiv prin care își semnalizează spontan până la mari distanțe mesaje rapide de avertizare de pericol. De pildă,  dacă un stejar e tăiat  acesta emană  rapid un odorizant către  ceilalți, iar acestia la rândul lor degajă  o substanță  odorizantă de stres și de pericol general schimbând/ tensionând ,,aerul” pădurii, ca formă de apărare. Războaiele pe care le duc sunt demne și drepte. Cum spuneam stejarii, sunt foarte bine ,,citibili”. Iar alții când sunt atacați de insecte produc substante amare cum e tanina sau salicina(în cazul sălcilor) pentru a îndepărta insectele dăunătoare. Copacii pădurii se iubesc, știu să traiască frumos unii cu alții căci nu își trimit  unii altora  ramuri dușmănoase  prin care să  își  optureze obraznic unii altora spațiul.  Ei cresc într-o armonie perfectă, cei bătrâni, cei tineri împreună  cu adulții responsabili și de unii și de ceilalți. La vremea potrivită îsi trimit  miresme și semințe  folosindu-se de adieri vânt  și de mediul prielnic, adică fac dragoste. Copacii mame au grijă  de puieți pe care îî protejează.

     Autorul remarcă faptul că (,) copacii au memorie, o capacitate de regenerare aproape inexplicabilă, și asemenea oamenilor, odată  cu bătrânețea  fac riduri.

Pădurea  e mai mult decât  un ecosistem viu, ea predă  multe lecții morale și de coexistență speciei umane dacă  aceasta, în goana ei egoistă  de exploatare și  profit,  mai are capacitate, mai deține senzori, intelect sensibilitate pentru a învăța de la natură(de la care individul ar avea încă foarte multe lecții de învățat)  cum să traiască în armonie cosmică. Copacul este un model  exemplar de comportament statornic, disciplină și  de onoare.

Înainte  de a intra într-o  pădure, gândiți-vă  că  e un spațiu  solemn  și  drept,  de-a dreptul sacru. Nu-i  spulberați  armonia cu delirul drujbelor sau cu dejecții,  muzică, grătare si prăjeli  care să  vă satisfacă  niște  nevoi grobiene. Pentru  că, totul, totul are o notă  de plată dureroasă încă din viața aceasta ca un blestem pe generații. Mai mult decât atât, la Judecată copacii  vor fi martorii mărturisitori de față după cum spune Psalmistul: ,,Atunci se vor bucura toți copacii pădurii de fața Domnului, că vine, vine să judece pământul” (Ps. 95, 12)