cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

B.

B.

...........

Cruce/Corina Negreanu

marți, 18 septembrie 2018

Da, pentru normalitate



Deși scăderea încrederii mele în puterea votului popular a ajuns  la cel mai jos nivel după toate câte s-au întâmplat în Romania celor 30 de ani de originala democrație și reforme de năuceală, voi merge la Referendumul de pe 7 octombrie a.c. Cu tot scepticismul efectului dreptului și obligației mele civice, voi vota pentru păstrarea normalității familiei românești. 
De data aceasta nu se va alege un om. Ci un principiu.
La Referendumul pentru Familia/Căsătoria= bărbat +femeie (+) copii  trebuie mers deoarece se apără un principiu de viață, un mod de viață  pe care L-a descoperit întregului neam omenesc Dumnezeu și pe care ni-L descoperă Mântuitorul  Iisus Hristos și Evanghelia Sa.
De fapt,  am ajuns să avem de ales între Hristos și Baraba. Și dacă (mai)  există conștiința lucidă..., nu poți rămâne indiferent. Cinic este să nu mergi. Măcar conștiința să rămână împăcată. Știm din Vechiul Testament că vremuri din acestea au mai fost străbătute în marea istorie dar au marcat sfârșituri de civilizații fără de lege, drept consecință, sub diverse forme.

Ne aflăm într-un ocean de imoralitate iar soluția ce ni se impune  per masă  este  ,,dadaism” -ul aplicat în fibra, structura societății și  a relațiilor interumane. Adică,  să purcedem cu răul până la capăt. Miza acestui război care a început e mare și se  servește de confuzia răuvoitoare a progresiștilor cum că, familia actuală  nu mai reprezintă decât un eșec, a ratei  crescute a divorțurilor, că preoții și oamenii Bisericii au păcatele și ipocrizia lor, etc. etc.,  ignorându-se  formula soluției  ideale a adevăratei familii la care ne cheamă Dumnezeu ca societatea să poată ,,respira” sănătos aerul al bună-stării și siguranței.  S-a creat mai întâi un mediu propice de sufocare  și  de distrugere a structurii familiei prin promiscuitate morală, lipsă de educație, condiții materiale, financiare precare și economice presante, etc. Apoi s-a tot amânat acest Referendum ca în acest timp ca să se mai slăbească conștiința colectivă și să se accepte ambiguitatea de gen generată pe toate canalele astfel încât raționamentul  uman general să ajungă la nivelul cât mai adolescentin cu putință,  să trăim acum după placul așa-zis nostru cum ,,ne țâpă” (vezi pr. Teofil Pârâian) iar ,,după noi, potopul!” patologiilor psihosociale.


Realitatea că ne definesc  ca fiind bărbat sau femeie doi cromozomi distinși nu poate fi nici minimalizată și nici negată prin pseudoștiințe. Paradoxal,   această ,,deschidere” a societății prin promovarea căsătoriilor bărbați cu bărbați, femei cu femei, sau cum s-o mai fi putând permuta rolurile  în timp,  conduce spre o reală societate închisă, radicală și  fundamentalistă.



 Cât despre banii plânși de cheltuielile Referendumului Familiei ce puteau fi direcționați pentru construirea de scoli și spitale..., dar oare banii cheltuiți pentru generarea, modificarea și înnoirea  întregului regim de acte de stare civilă a populației etc. ce ar putea urma, nu tot cheltuială se numește? Nu tot spitalelor ar putea fi alocați?


Știu că e greu de obținut 6000000 de voturi, aproape imposibil pentru un popor obosit să mai  cugete drept,  dar,  e o datorie nu atât civică de data aceasta, cât una față de Dumnezeu. Căruia merită să-i spunem  ,,Da!”

luni, 9 iulie 2018

CEI ZECE DREPȚI


autoare Doina Alexandru

Nu mă mai sperie cei mulți
numărătoarea lor nu o mai face nimeni
cum nimeni nu va număra vreodată
sporii ciupercilor otrăvitoare

nu mă mai sperie steagurile
care ne-au înecat copilăria
în hemoragia lor dezgustătoare
nici defilările de umbre marțiale
nici craniul vorbitor
împroșcând povețe satanice
(învățați, învățați)
nici mustățile totalitare, vorbind cohortelor de suflete moarte
nici lătratul jurnalelor de film
nici secretarii oricât de generali
nici generalii secretari
nici voturile-milioane măsluite
nici securiștii fabricanți
sau invers

Mă sperie un singur gând
că în Cetate
nici acei zece drepți
să ne salveze nu vor fi fiind
și fără ei
nici Domnul chiar
nu poate să ne cruțe



,,Niciodată liniștea”, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1994

 "Cine n-ar vrea să se întoarcă nevinovat
din faptele sale/ ca dintr-o pajişte de crini?"
 ( Daniel Turcea, Logos, Izvorul)

vineri, 22 iunie 2018

,,SĂ MOARĂ CAPRA VECINULUI!"- sau ,,pânza freatică a urii”


Marta Petreu

 Din Jurnalul integral şi deocamdată inedit al lui Mircea Eliade arată că românii își duc firea oriunde ajung.Cînd Eliade a început să publice studii de istoria religiilor în revistele occidentale, românii din exil (unii chiar foşti camarazi), s-au supărat foarte. Şi-au început să-i amintească lui Eliade, în presa românească din exil – la fel a păţit şi Cioran, de altfel – trecutul, doar-doar o să-i oprească accesul la revistele din Occident. „Cele mai mari lovituri le-am primit de la compatrioţi, în special de la cei de „dreapta”. Nu ne pot ierta că, deşi ,,compromişi” ca şi ei, am reuşit să ne ,,’impunem’ în străinătate”… Nimic mai cutremurător decît invidia patrioţilor”, nota Eliade în 29 martie 1961.
  El se afla, de fapt, față în față cu resentimentul compatrioților. Resentiment în sensul al doilea al termenului,  care a intrat în filosofie prin Hegel, prin Nietzsche, prin Scheler. În sensul întîi, de trăire sau de reacţie ostilă a unui om faţă de cineva care i-a făcut rău, resentimentul – dacă reprezintă o reacţie proporţională cu afrontul – este, conform eticii aristotelice, justificat; nu şi conform eticii creştine. În sensul al doilea – exploatat filosofic, ca să zic aşa -, de atitudine ostilă a unui om faţă de un alt om, ce nu i-a făcut nimic, dar care are „succese”, fapte, realizări de un fel sau altul, resentimentul este marea tălăzuitoare a actelor cotidiene, de acum şi de-aici. O reacţie profund umană, veche de cînd omul. Toxică. Previzibilă, dacă-l credem pe Hegel atunci cînd comentează procesul lui Socrate. Surprinzătoare pentru victimă, degradantă pentru resentimentar, care a devenit marionata pornirilor lui joase.  
Dacă rîcîi suprafaţa culturii române, dai peste tot de asemenea reacţii. De pe vremea lui Maiorescu şi pînă azi, realitatea culturală românească este frisonată de „scandaluri”, alimentate din pînza freatică a urii  faţă de „opera” altuia. Zicala „Să moară capra vecinului!” este emblematică pentru psihismul naţional şi valorează, pentru forţa noastră de-a fi resentimentari, cît un studiu psiho-sociologic făcut după toate regulile domeniului. Căci resentimentarul nu vrea o capră pentru el, ca să devină egalul vecinului; nu vrea nici două capre, ca să-şi întreacă vecinul; ci vrea să nu mai aibă nimeni nici o capră… Vrea o egalitate a neantului.
Un ins cuprins de resentiment percepe succesul altuia drept o ofensă personală. El ar vrea ca toţi oamenii să fie reduşi la dimensiunea lui – sau, mai bine, la una mai mică. Resentimentarului îi lipseşte capacitatea de a admira – care este esenţa vieţii şi izvorul bucuriei. El este otrăvit de simplul fapt că alţii nu stau pe loc, ci muncesc, sînt inspiraţi, înfăptuiesc şi au roade. În ochii lui, insul care realizează ceva este duşmanul său, aşa că se-aruncă asupra lui cu poftă, pentru a-l nimici. Pentru resentimentar, fericirea înseamnă nu să facă ceva, ci să distrugă ce-a făcut altul. Aşa că strică locul, pîngăreşte aerul, otrăveşte apa. Maculează.   
Cred că terapia resentimentului nu este imposibilă. Dacă e cinstit cu sine însuşi, un om poate lucra cu propriile lui porniri, se poate şlefui pe dinăuntru la fel de minuţios cum se spală pe faţă. Trăim, fiecare dintre noi, conform propriului nostru ideal moral şi ne modelăm substanţa interioară conform imperativelor şi idealurilor pe care ni le-am ales. Asta-mi spun de fiecare dată cînd diagnostighez, în spaţiul public, un caz flagrant de invidie sau de răutate feroce. Şi, asemeni lui Noica, din paradoxala sa carte mistică, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, aproape c-ar trebui să ne rugăm pentru cei ce se află, biete marionete, în puterea formidabilei lor ranchiune.  

Din cartea doamnei profesor Marta Petreu ..O zi din viața mea fără durere”, Ed. Polirom,/ 2012, p.219-220

duminică, 10 iunie 2018


Egeea..., drumul nostru scris pe ape adânci-albastrul mormânt al corăbierilor,  al mulțimii de mucenici și..., e/imigranți. Insule învăluite în abur azuriu și lăptos ca într-un aer sfânt, tămâiet. Iubite  și izbăvite de Sf. Apostoli.
 Talassa, sau unirea despărțirii înspumată. 
Pietrele  zidurilor și stâncile vorbesc, vii,  despre cele ce sunt, au fost și vor veni. La fel, lumina zilei, alta  ca oriunde. 
Kalimera! E un altfel de a fi cu apropiații, ca o mireasmă de gardenie, sau o culoare pură de bougainvillea. Kalispera, un salut  asemenea mirabilelor apusuri topite în ape topaz.
Patmos,  liturghie printre sfeșnice cu  fereastra deschisă spre lucirile de safir și locuințe albe...Și marea  nu mai era(Apocalipsa 21, 1), cum nici moartea. 
Leros, înălțimi de durere și izbânzi. 
Eghina, calmitate, duhul  și protecția mânâietoare a Sfântului Nectarie. 
Ce  miracol, ce lagune de liniște!Insule, regăsiri !... Sau rugăciuni prefăcute  materie?...







kosiote...






















patmosite...





























































lerosite...





























































iarăși kosiote...





































foto(uneori Ciprian N) și textuleț Corina Negreanu