File de jurnal* -Ion. D. Sîrbu

Foto: Irinel Cârlănaru-

http://idealphotoro.wordpress.com/

,,Cineva parcă ar face ca lumea să piardă gustul vieții”. Nu țin minte cine a spus asta. Dar, mă gîndesc: poate că noi toți jucăm într-un mister simbolic al morții tuturor neamurilor, al morții omenirii întregi.

(Turnul Babel ,,a explodat” în 3000 de limbi și seminții: acum tot atîtea limbi și seminții îl reconstruiesc spre a se putea reuni... în neant.)

De trei generații, îmi scrie Ramon, s-a realizat scîrba de trecut, scîrba de viitor, scîrba de viață în general.. De valori, de schimbări, de reforme ale reformelor. A pierit între timp ,,hirea neamului, lacomă de înoiri”(Miron Cristea). S-a atrofiat simțul devenirii, încrederea în mersul înainte( și în sus) al Istoriei. Murim mai ușor, aproape fără regrete, bucuroși că, în sfîrșit, am scăpat.

Oare? Nu cumva sub teatrul acestui dezgust filosofic se ascunde o imensă poftă de a păcăli moartea? De a-i juca o farsă? De a rîde cu lacrimi ...la urmă!?

Sindromul struțului, sado-masochismul ignoranței, fuga de real, acoperirea adevărului cu cifre, vorbe, promisiuni. Omisiunea și diversiunea tuturor discursurilor, evitarea sistematică a esențialului( a omului și a necazurilor sale), înlocuirea adevărului nu cu o minciună(ceea ce ar fi totuși ceva), ci cu un simulacru de adevăr, cu o mască de vorbe, convenționale și pur formale.

Forma cea mai copilărească a Prostiei ar fi cruzimea. Fiindcă celelalte forme, mai mature și mai complexe-cum ar fi suficiența, îngînfarea, nevoia de lingușitori, alaiul și uluiala, foamea după dragostea mulțimilor și a subalternilor, setea de decorații și distincții, pohta de a ordona, nepohta de a mai asculta altă părere etc.-sunt incomparabil mai nocive decît simpla cruzime, adică plăcerea animalică de a bate, ucide, urmări și ancheta.

Într-o epocă total antisocratică, singurii și ultimii care mai aplică maieutica(metoda de obținere a ,,adevărului” prin întrebări succesiv inductive) nu au mai rămas decît...anchetatorii și procurorii.. Ei pot să scoată din oricine, orice, oricînd chiar și urletul modern și contemporan după cupa de cucută salvatoare.

Va veni ziua în care, asemeni chinezilor vom declara ca ,,sfînt” orice om cinstit. Atît de rar va fi el-și atît de greu va fi să rămînă nepătat, (la noi s-a născut cuvîntul scabros:nemînjit) încît un asemenea exemplar va echivala cu un adevărat miracol.

Știința explică o mulțime de lucruri și fenomene pe care nu le cunoaște, analizează și măsoară o mulțime de cantități și calități pe care nu le poate înțelege, controlează o mulțime de energii ce îi sunt total străine și adverse- și ajunge astfel să știe și să posede infinit mai multe cunoștințe decît cunoaște și înțelege de fapt.

Toată civilizația noastră este consecința unui cosmic tupeu epistemiologic: cunoaștem doar două-trei litere din alfabetul ontic, dar avem gata rugurile toate pe care vom arde întreaga geneză.

Toată lumea știe -îmi spune frizerul- că din Hitler s-au născut o mulțime de hitlerași, din Stalin au derivat prin clonare sau sciziparitate-o mulțime de stalini mai mititei- dar nu mi se pare că Europa își dă seama că aproape întreaga sa diplomație (atlantică sau pacifică) derivă azi din Chamberlain, Daladier, Petain, Pactul Ribentrop-Molotov ca și actul criminal de la Munchen rămîn arhetipuri model pentru întreaga diplomație a lumii zise libere. Actul de la Helsinki, privit de aici, mi se pare o uriașă cucerire a totalitarismului mondial, tocmai fiindcă el constă în grațioasa obligare a diplomației occidentale de a sta de vorbă cu șefii popoarelor, ignorînd total popoarele subjugate: mai mult, cerînd ca ele, popoarele acestea așa cum sunt, total lipsite de drepturi și putere, să caute să repare greșelile stupide ale diplomațiilor care au iscălit acolo actul de recunoaștere a statu quo-ului a hotarelor prezente, strecurînd, cu teamă și șmecherie în coșul trei, cîteva amendamente privind drepturile omului. Vom avea nevoie de un nou Helsinki care să facă deosebirea între dreptul popoarelor și drepturile reprezentanților lor.

Sf. Augustin îi mulțumea lui Dumnezeu că nu îl face răspunzător și pentru visele sale. Noi trebuie să-i mulțumim fiindcă ne pedepsește cumplit pentru visele noastre politice. Omul visează ca un porc, omenirea visează ca un balaur.( Nu mai visez demult femei goale(...) insule ale lui Euthanasius: visez că iar mă urmăresc, că iar mă arestează, că iar mă închid. Cred că și Patria de ar trebui să viseze, nu ar mai visa baricade, revoluții, flamuri de libertate și frăție- ci jandarmi și perceptori care vin iar și ne storc de cote, iar ne duc la muncă sau defilare, iar și iar ne pun să agităm stegulețe în urma unor portrete ce nu se termină...)

Suntem un popor sceptic: minunile la noi rar mai țin mai mult de trei zile, în schimb, sărbătorile prostiei durează cîte un secol.

Au loc disocieri paradoxale în gîndirea oamenilor(...) Evoluăm în cerc, din zece în zece ani, ne întoarcem exact la lozincile cu care am plecat la drum. Pe parcurs, profitînd de importanța spiritului moral sa moralizator, clasele și castele sociale se refac, morala banului și a mafia corupției se lărgește, apar săracii și bogații, cei slabi și cei puternici: cei slabi care nu pot schimba nimic și pe nimeni, -și cei puternici, pe care nimeni și nimic nu-i poate schimba”. Toate acestea sub ploaia musonică a decretelor și reformelor ce anunță, mereu și mereu, noi reforme, noi schimbări, noi revoluții în ceea ce privește noul.

Numai Spiritul cunoaște taina mersului în sus și înainte: numai Spiritul neagă legile entropiei, numai el se îmbogățește cu cît e cheltuit mai mult și mai generos: materia se mișcă în cerc, se cheltuiește în sine și repede, chiar și atunci cînd materialiștii săi posesori au o busolă ideologică, o stea polară și chiar un Cîrmaciu omniscient.

(...)Cel mai curat adevăr e ascuns în muzică și poezie; cel mai dur, mai barbar și mai periculos, în știință și ideologii.

Culmea paranoiei. Hitler, în 1944: ,,Dacă în trei luni nu îmi puneți victoria definitivă la picioare, înseamnă că nu m-ați meritat”.

Sunt obligat(de memorie și de istorie, am trăit sub șapte dictaturi succesive) să consider paranoia mai mult decît o oarecare boală psihică: cred că ea este pedeapsa pentru păcatul trufiei și a puterii fără limite. Toți posedații sunt niște paranoici- și orice Șefie necontrolată este sau poate deveni o sursă de nebunie.

Aplauzele, de pildă, l-au înnebunit pe ,,actorul” Nero, aplauzele pot deforma cabotinismul oricărui om urcat pe o scenă, aplauzele pot să ucidă ciorile și să stîrpească șoareci (Mao)-dar aplauzele politice pot naște mari tirani. Cuvîntul de sus, rostit peste capetele ce aplaudă, poate naște oricînd și la oricine o stare de paranoie.

(Blaga: ,,celula nervoasă a poeților și tiranilor nu rezisntă la lingușiri și laude”.)

Există o foame retorică, o patimă a oratoriei, o ducere în ispită prin tribune, catedre, microfon. Limba își are perfidiile ei, armele ascunse prin care nu lovește direct, dar compromite și dezumflă.

,,La lada de zestre a Bunicii, nu avem voie să umblăm decît foarte rar, cu parcimonie, și numai la mare nevoie sau la sărbătoare”-citam eu, din memorie, pe Lucian Blaga. Aveam nevoie de acest citat ca să apăr, cît pot, istoria, folclorul și satul arhaic de uzul și abuzul năvălitorilor barbari.

Dar cum ne putem apăra de numărul tot mai mare de oratori de ocazie? Eu însumi am cunoscut plăcerea de a vorbi ,,liber”, în fața unui public hipnotizat de artificiile mele culturale. ,,Ratarea lui Goga, îmi spunea același Lucian Blaga, a început din ziua în care a descoperit că este un mare orator: a urmat politica, tribunele, vuietul aplauzelor...și căderea apoi în șanțul istoriei neiertătoare”.

A profita de ,,darul vorbirii” este, probabil, un păcat împotriva tăcerii ca formă de înțelepciune și mîntuire. Tribuna costă viața, aplauzele se ispășesc din greu. Sub o formă sau alta, mai devreme sau mai tîrziu.

Actorul, pensionat de curînd, (,,jignit în Ființa sa) este de părere că așa cum a dispărut duelul, ca mijloc de a rezolva diferendele de onoare, va dispărea cuvîntul și dialogul, ca mijloc de a dezbate diferențele de opinie.

,,De altfel, argumentează el, trăgîndu-mă furios de revere, nu ai observat? Noi, românii, spunem ,,părere” la ,,opinie”. Or, ,,părere” vine de la ,,a părea”, un fel de iluzie, de vis, de moft relativ și trecător. Dialogul se face în doi, pricepi!? Și acesta fatal ,,în doi”, la noi, a dat naștere la două verbe ce se confundă adeseori: ,,a îndoi” și ,,a se îndoi”.

Îndoiala și îndoirea fiind antagoniste, dialogul va pieri odată cu în-doiala. Prin îndoire.

Nu știm ce este, în sine, focul, electricitatea, lumina, gravitatea, căldura, radiația nucleară. Nu știm ce este, de fapt, o frunză, o gîză, o celulă sau un chromosom. Habar nu avem ce este, în fond viața, conștiința, gîndirea, visul. Avem 10 metri de intestine, habar nu avem ce se întîmplă de-a lungul lor. Nu ne cunoaștem nici pielea proprie- o știm dar nu o înțelegem, multe din limitele și funcțiile sale sunt mistere ce urmează a se developa, în viitor, cîndva.

Trăim totuși în mijlocul unor miracole continue, profunde. Așa precum numai la bătrînețe oamenii încep să observe cît de cumplit, de cutremurător și de înalt sublim este frumusețea copiilor, a copacilor, a cerului-tot așa omenirea asta nenorocită, acum cînd i s-a pus cuțitul la gît, își dă seama că Terra a fost, a fost un miracol divin, o revelație, o teofanie.

,,Hristoase, Dumnezeule, miluește-mă pe mine, păcătosul.Amin.”

Sfîntul Macarie Egipteanul:

,,Între Dumnezeu și om există cea mai strînsă rudenie”.

*Ion D. Sîrbu, ,,Jurnalul unui jurnalist fără jurnal(vol.1), Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1991.