cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

...........

...........
foto/icoană Corina Negreanu-Sf. Luca al vremurilor noastre

duminică, 27 iunie 2010

ÎNSINGURAREA PRIN LAȘITATE


Ca si in cazul celei feminine, premiul de interpretare masculina a revenit anul acesta la TIFF unui actor roman. Premiul pentru intreaga cariera, primit tot la Cluj acum cativa ani, nu a fost pentru Victor Rebengiuc capatul interpretarilor de exceptie. `Medalia de onoare`, in regia lui Calin Netzer, este in priml rand un portret. Portretul unui batran insingurat prin nimicnicie. Decorat din greseala, Ion I. Ion (comun prin excelenta, dupa nume si dupa trai) incearca sa dea un lustru retrospectiv unei vieti meschine. Si-a vandut candva fiul dornic de a evada din comunism, trimitandu-l in inchisorile regimului, a uitat de mult sa-si iubeasca sotia (care se consoleaza cu romane `roz`), e vital doar in razboiul cu administratorul blocului, pentru intretineri neplatite. Medalia neasteptata il duce in cautarea unui trecut gest eroic, menit sa schimbe macar putin perspectiva asupra unei vieti ratate prin lipsa de demnitate. Ca in majoritatea noilor filme romanesti, registrul specific al `Medaliei de onoare` este unul moral. Cenusiul personajului nu este unul al cotidianului repetitiv si apasator prin banalitate, ci fructul amar al lasitatii. Dupa cum i-a fost comportamentul in razboi, recrut de ocazie pitit la gramada, asa s-a desfasurat si firul vietii de `civil`. Compensatoriu, el se viseaza la senectute eroul care n-a fost, un Don Quijote al cauzelor marunte, erijandu-se fara simtul ridicolului in portavocea unei asociatii de locatari in lupta cu `sistemul`. Dar si acest rol si-l asuma numai pentru a demonstra continuitatea cu spiritul eroic din tinerete. Las, el a penalizat si temerara dorinta a fiului de a emigra ilegal, gest ce l-ar fi pus intr-o lumina si mai jalnica. Pentru a nu aparea drept un personaj prea caricaturizat, e incadrat de alte `caractere` la limita grotescului: surdul batran libidinos, amorezul general pensionar, administratorul complexat, formand tabloul unei senectuti penibile in decreptitudinea ei nu doar trupeasca. Batrani mai demni sunt doar adevaratul beneficiar al medaliei, Ion J. Ion (ciunt din razboi, s-a dezis de atunci de virtutile belice) si presedintele Iliescu (onorabil in episodicul sau debut in fictiune, jucandu-si propriul rol). Nu insa batranetea cu uraciunea ei explica deriva celui devenit peste noapte erou din greseala. Ca si personajul lui Bergman din `Fragii salbatici`, batranul condamnat la singuratate e cu totul responsabil de trista sa ruptura de semeni. Tanjeste tardiv dupa afectiunea fiului tradat, acum emigrant ce si-a renegat tatal. Vrea sa se rascumpere fata de el etaland o medalie care nu numai ca nu impresioneaza, dar ii si roade constiinta prin impostura. De fapt, e incapabil sa stabileasca raporturi normale cu ceilalti, printr-un paradoxal, dar feroce egoism al celui meschin. Nu are nevoie de ei decat pentru ca atentia lor acordata lui i-ar mai contesta nimicnicia. Lasitatea si meschinaria genereaza indiferenta. Si invers. `Medalia de onoare` sufera totusi de recurenta catorva locuri deja comune pentru noua cinematografie romaneasca. Unele teme de subtext nu sunt integrate tocmai organic in textura filmului, ramand prea demonstrative: vinovatiile colaborationismului, emigratia cu implicatiile ei culturale, dramele sociale ale tranzitiei post-comuniste. Victor Rebengiuc este usor manierist, desi alternarea de viclenie incapatanata si entuziasme senile intuieste un subtil mecanism sufletesc. O  nuanta de dezabuzare matura ar fi dat totusi un plus de realism portretului. Grotescul personajului vine nu din reprimare si frustrarea celui incuiat (precum, in aceeasi interpretare, `Niki Ardelean, colonel in retragere`), ci dintr-un infantilism al unei metamorfoze facile de ultima ora. Confruntarea nu e insa cu memoria reala (atat de vaga incat prea usor falsificabila), ci cu duhul unor monumente comemorative. Grupurile statuare inchinate eroilor `anonimi`, care ajung sub privirea insufletita a personajului, reprezinta imagini de o remarcabila elocventa simbolica: pietre cenusii intr-un oras cenusiu, impanzit de vieti cenusii.




Cătălin Bogdan




ÎNTRE DOUĂ ZBORURI





`Felicia, inainte de toate` (coregizat de Razvan Radulescu si Melissa de Raaf) are toate ingredientele manierei minimaliste a `noului val`: cadre lungi si fixe, predilectia pentru interioare, numar redus de personaje, uneori caricaturizate pana la limita grotescului, sugerarea absentei si a implicitului, tuse satirice mai ales cu concursul unor personaje episodice, un tragism in surdina, o atmosfera cu tensiuni in registru minor, dar apasatoare. O emigranta divortata face o scurta vizita parintilor din tara, prilej pentru decantarea unor mai vechi sau mai noi frustrari. Parintii sunt aproape grotesti, meschini si tipicari, imbatraniti urat. Aici se si afla una din reusitele filmului, judecarea unor vieti cu ochi retrospectivi, ca si cum trecerea timpului e doar aparent regresiva existential, cat mai degraba revelatoare pentru realele micimi sufletesti de-o viata. Insasi mai tanara eroina intra in aceasta schema a unei lecturi retrospective a propriei vieti, care ridica semne de intrebare asupra unei emigrari candva pline de sperante, asupra mariajului ratat, asupra dificilei conditii de mama singura. Plecarea din tara pare a fi fost mai degraba rezultatul unei asimetrii afective in raport cu o sora mult mai iubita, iar mariajul unul trait diferit de soti. Felicia inca nu a acceptat cu totul o separare pe care incearca s-o suspende printr-un accent ingrosat pe responsabilitatea tutoratului comun. Initial nici nu se observa ca e vorba de dialogul (telefonic) a doi divortati. Scenariul e abil construit incat sa developeze treptat tensiunile latente ale unor relatii neimplinite: cu parintii, cu sora, cu fostul sot. Felicia e de fapt singura, de o vulnerabilitate care imbina luciditate si nadejdi ranite. Insasi numele sau e o ironie la adresa unei fericiri posibile, dar ratate. Dupa chipul situatiei concrete (pierde avionul), e mereu cu putin in urma unei fericiri ce pare atat de accesibila prin banalitatea ei. O melancolie discreta, o stapanire de sine care nu usuca fragezimea inimii, o luciditate indurerata, dar fara resentiment, smerenia de a accepta si firimituri de afectiune, toate aceste nuante contureaza un portret delicat, fugace prin sensibilitate si in acealsi timp sobru prin inadecvare. In fond, Felicia nu se regaseste niciunde: o familie prinsa in meschinariile unui univers fara orizonturi (imaginea contrapunctica a unei alte familii mai `active` de pensionari nu face decat sa accentueze intersanjabilitatea destinelor), un fost sot care si-a refacut viata si ar dori sa taie si mai mult din firele ce-l leaga de trecut, o sora intr-o relatie cu seve intr-o ambivalenta haotica. Tot ce o mentine intr-o normalitate a vietii este copilul, de care uneori se leaga nevrotic, lasand impresia unui vag santaj isteric. Arta Ozanei Oancea (interpreta Feliciei) consta tocmai in aceasta dinamica discreta intre paliere, cu iesiri si retrageri in tonalitati `bine temperate`, dar nu fara glisaje abia perceptibile. Filmul are in fundal o tema recurenta in cinematografia romaneasca a ultimelor doua decenii: dilemele morale ale emigrarii (dincolo de patriotisme). `Asfalt tango` (filmul din 1995 al lui Nae Caranfil) ori `Occident` (debutul din 2002 al lui Cristian Mungiu) vorbeau despre mirajul otravit al unei rupturi mai intai afective si doar apoi geografice. Nu intamplator era vorba de relatii ce se destramau sub imperiul unor alternative de o ambigua seductie. In `Felicia, inainte de toate` motivul exact si contextul concret al emigrarii nu sunt nici macar sugerate, desi ar putea fi eliminat cel sentimental (copilul are o varsta mult mai mica decat durata sederii in Olanda). Spectatorul ramane cu impresia unei plecari ca o pura noua sansa acordata de imprejurari (caderea regimului cu restrictiile sale, disponibilitatea specifica varstei de 20 de ani) si al reconsiderarii vechiului univers (din tara de origine) doar ca urmare a unui semi-esec existential. Felicia priveste cu tristete la o lume care o ignora, dar si cu un jind secret, parca mai sigura de empatia celor lasati in urma. Realitatea o contrazice totusi: tatal e muribund si decrepit sufleteste, mama supravietuieste parca numai prin patimi stupide (desi uneori ingrosat, persoanjul interpretat de Ileana Cernat e de un realism crud), in timp ce sora e mult prea imprevizibila in haosul ei afectiv. Astfel incat viata Feliciei se desfasoara intr-un spatiu suspendat, intre doua zboruri existentiale. Nu e nici romanca, nici olandeza cu totul. Nu e nici fiica unor parinti instrainati, nici sotia tatalui copilului sau. `Felicia, inainte de toate` este un film despre acel `no man`s land` atat de caracteristic multor perioade din viata noastra.


Cătălin Bogdan





Maratonul simultan `Shorts Up`
SUB SEMNUL PARODIEI


Simultanul de maratoane a scurt-metrajelor de top ale anului trecut nu a dezamagit. Premiul publicului la Cleremont-Ferrand, `Cum a trecut timpul`(`Comme le temps passe`, in regia lui Caty Verney) ar fi putut primi si laurii publicului din cele patru orase romanesti ale evenimentului `Noaptea Lunga a Filmelor Scurte`(`Shorts Up`). Miresme tipic frantuzesti: stangism anti-burghez juvenil, gustul ambiguu al reuniunilor de prieteni, alternanta nu doar geografica capitala/provincie. Culori usor palide, de ceata existentiala, dinamica ambivalenta a grupurilor, satira moralista (un ceva mai incalcit `ridendo castigat mores`). Interpretari versatile in dialoguri si expresivitate: amplitudini acute, glisari abrupte, bruiaje recurente, fara a lasa totusi per ansamblu o impresie de discontinuitate. Interesant este insa ca punctul de greutate nu il reprezinta deznodamantul povestii. Dincolo de tristetea unei prietenii rupte in fond de parcursuri divergente, sentiment decantat intr-un crescendo revelator, accentul cade pe proiectul alternativ de viata. Gustul incert al parodiei, entuziasmul ilar, o autarhie voluntarista, toate reveleaza mai degraba autenticitate si candoare. Prin straduinta de a ramane proaspeti sufleteste inventandu-si viata, fie si sub semnul ridicolului.
`Nunta lui Oli` (in regia lui Tudor Jurgiu) se inscrie in seria filmelor romanesti despre conditia confuza a emigrantului. Un tata asista prin webcam la nunta fiului sau in Arizona. Un apartament de bloc intr-o zona gri de blocuri (cum se poate deduce din fugara imagine a unei ferestre inguste), o bucatarie stramta nu doar fizic, un aer deprimant ca-ntr-o cusca. Universul autohton e surprins astfel in doua registre: inabusitor pentru tanarul ce-l parasise, intristator pentru tatal insingurat. Mai generalul pacat al ilustrarii vadit demonstrative nu ocoleste nici `Nunta lui Oli`: casatoria tanarului pare una de interes, iar conditia din tara e una a ratarii inevitabile, nuante ce confera povestii un iz de morala prea ieftina. Dar contextul emigrarii ramane unul conjunctural, tema principala fiind mai degraba singuratatea. Un fiu instrainat (inainte de emigrare, data fiind politetea tensionata a dialogului pe net), o casa goala (metafora a unui suflet redus la cursul imanent al vietii), o `petrecere` neconsumata (redusa parca la o consumatie fugara intr-un bufet de navetisti ori la ramasitele unui chef spart inainte de vreme). Impresia de vid asurzitor e accentuata de sugestia unei potentiale noi dezertari: pe tata nu-l leaga nimic cu adevarat serios de universul autohton, el nu e decat un Oli prea batran pentru a emigra. De aceea micul apartament romanesc nu e atat spatiul unei insingurari, ci o `ruina` aproape parasita.
De cu totul alta factura e `Muzica in sange` (in regia lui Alexandru Mavrodineanu), pe tema clasica a parintelui ce viseaza sa-si transforme copilul in vedeta (de amintit `Bellissima` lui Visconti din 1951). Atmosfera e cea a manelistilor si tiganilor, cu un Dan Bursuc jucandu-si propriul rol de impresar descoperitor de talente. In rolul tatalui, un Andi Vasluianu imbinand versatilitatea descurcaretului cu blocajele de timiditate ale omului umil. Sistemul activ al `pilelor`, privirea superioara a celui `ajuns`, simpatia pentru vocatia lautareasca, pe fondul aspiratilor de a sparge bariera anonimatului social, dau culoare de autenticitate unui filmulet altfel banal.
Mai pretentios este `Derby` (in regia lui lui Paul Negoescu), o satira dulce-amara a abisului dintre parinti si copii. Un tata isi banuieste fiica de o viata sexuala prematura. Fie ca e vorba de o proiectie compensatorie (tatal face abuz de consumul de cola), fie ca e o modalitate intarziata de preocupare paterna (sotia il ironizeaza ca nu stie nici macar in ce clasa e fiica), suspiciunea e comica, dar si tragica. Moralismul ipocrit e de fapt semnul unei carente de proiect pedagogic, mascate de un absurd conflict de generatii (mascat si acesta de o hilara disputa de microbisti). Nu grija de moralitatea fiicei il anima, ci o curiozitate a frustrarii.
Unul din cele mai artistice scurt-metraje prezentate cu acest prilej a fost castigatorul Oscarului la sectiunea fictiune, `The New Tenents` (in regia lui Joachim Back). Umor negru (oarecum in genul fratilor Coen), o savuroasa vana de subtila satira intelectuala, un rafinament de estetici conjugate, un grotesc bine temperat, o cireasa de romantism gay pe tortul unei parodii de film`noir`, un recital de interpretare cu expresivitati autopersiflante. Gelozie conjugala, violenta dependentului de droguri, tensiunile unui concubinaj gay, anxietatea imbatranirii, toate la un loc dau si un alt fel de relief unei povesti ritmate parca precum o improvizatie de jazz.
`Incident la o banca` (in regia lui Ruben Ostlund), in ciuda Ursului de Aur la Berlinala, e o incropire mai modesta. Filmat ca un video amatorial de la un balcon (dupa ritmul unor miscari stangace), mizeaza doar pe hilarul unei situatii neverosimile. O spargere de banca ridicola ca-ntr-o animatie, niste trecatori curiosi penduland intre temeri si atractia spectacolului gratuit, un deznodamant neasteptat de comic. Interesul estetic vine mai degraba din atmosfera de improvizatie, care se extinde parca de la actiunea `talharilor` la tot tabloul uman surprins de ochiul `amatorial`. O senzatie de absurd, ca un cosmar tragi-comic, altfel cu toate datele banalitatii.
`In loc de Abracadabra` (in regia lui Patrik Eklund) e tot in tonalitatea parodica atat de prizata de post-moderni. Relatii ambivalente intre parinti si copii (mari), aura inadaptatului, un erotism in surdina, atmosfera de farsa, schizoidia lumii burgheze. Dincolo de acestea, insa, e farmecul gagurilor de comedie muta, imprevizibile, de o vioiciune sugubeata, precum si fascinatia infantila a giumbuslucurilor de balci.
Pentru iubitorii de animatie in duh clasic, cu caractere bine conturate (barbatul bonom, dar naiv, cainele fidel si prevazator, femeia cruda si inselatoare, catelusa timida si victimizata), cu antinomii `morale` ireductibile (in schema opozitei bine-rau), `Wallace&Gromit: A Matter of Loaf and Death` e reconfortanta. Singura modalitate nepersiflata de a vorbi de virtuti candva comune (devotament, intelepciunea curajului, fermitatea iubirii) ramane animatia (care foloseste si resursele moraliste ale genului traditional al fabulei), mai ales cand e piperata cu ingrediente parodice (intre accente horror si dueluri de film politist). `Logorama` (o regie frantuzeasca colectiva) a placut in schimb pentru ironia ironia anti-publicitara, o rafuiala `apocaliptica` cu un univers innabusitor de logo-uri abuzatoare.

Cătălin Bogdan




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu