imagine preluată de pe internet
Dintre toate
femeile menționate în Sfânta Evanghelie, femeia samariteancă îmi place cel mai
mult. Sigur, e fascinantă pasiunea copleșitoare și impecabilă cu(,) care Maria
Magdalena îl urmează până după Moartea și Învierea Sa pe Mântuitorul Hristos.Sau grația
contemplativă a Mariei-sora Martei.
Dar la femeia
samariteancă are acel ceva ce trezește
un interes special în relația și legătura ei cu Hristos și în raport cu Adevărul. Îmi merge la
inimă și îmi place franchețea celei pe care Sf. Apostol Ioan Evanghelistul o amintește
ca ,,femeia samariteancă” iar în Iconografia bizantină și în sinaxare apare ca
Sfânta Muceniță Fotini.
Ce are ea atât de
distinct?
În primul rând, este femeia care a avut un cel mai lung dialog cu Mântuitorul Hristos, atât de
fecund în comprehesibilitate. Prin ea, Eva(generică!) își recapătă sau își redobândește, își confirmă acea curiozitate bună, acea capacitate ascuțită a minții și sensibilității fără de care nu se poate dobândi o credință viguroasă, completă și decisivă,
temeinică și mereu lucrătoare/sporitoare,
vie.
Samariteaca e surprinsă
în acțiune, trebăluiește, deloc fără importanță-vine să scoată din fîntâna lui Iacob apă să o ducă pentru nevoi, apa ca element esențial
pentru viața trupească. Hristos parcă de-abia o așteaptă în arșița zilei și, o
abordează direct, El mai întâi. O cearcă și îi cere un serviciu. Ea se uimește(iudeii îi disprețuiau pe samariteni numindu-i ,,câini”, iar cine intra în Samaria ca iudeu era considerat spurcat), constată, întreabă,
opune rezistență, cercetează, ironizează, cofirmă, afirmă, se dumirește, conlucrează și mărturisește cu tot curajul. Nu deține tipul acela de feminitate pasivă cu nuanțe de
infantilă sau permanentă neajutorare ori abandonul emotiv al ,,întrebării” . Ba din contră, pare genul
de femeie activ-agresivă(asprime dedusă din maniera răspunsurilor și
întrebărilor față de Mântuitor) însă foarte onestă și ageră,
cu o capacitate de deschidere și de recunoaștere a greșelilor fără tăgadă. Nu e cabotină.Știe
să se situeze pe sine corect. În fond, lunga
conversație dintre ea și Hristos atât de
circumspect privită de Apostoli, este o pregătire și o pedagogie în
trepte pentru ca, asemeni orbului din naștere la care Mântuitorul se poate dezvălui pe față: ,,Eu sunt.” Ce
fericire, ce bucurie să primești cu inima în felul acesta pe Mesia! Totul se răstoarnă într-o clipită. Să
mă ierte Pr. Steinhardt când spune că Hristos o
biruie în duel(vezi Iacob cu îngerul), căci poți duce lupte în care poți fi într-adevăr biruit dar nu
convins(pe loc) sau biruit de dreptatea și puterea celuilalt. ,,Poți fi învins dar nu convins” cum spune Pr. Arsenie Boca. Hristos o convinge într-atât încât femeia o ia la goană entuziasmată să afle cât mai mulți, că ea, L-a găsit pe Mesia, Căruia, îi devine de o devoțiune
totală. Uită pentru ce venise sau nici că mai avea vreo importanță, lasă găleata, fuge și dă mărturie, îi aduce și pe alții ce o cred pe cuvânt(iată ce putere!) la Hristos. Da, totul se răstoarnă, ea
este cea care a primit găleată și îi revine misiunea de a scoate din puțul adânc apa cea vie prin acel ,,Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul?”(In. 4-29)
