cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

B.

B.

........

In cycladic island Foto credit Corina Negreanu

miercuri, 27 martie 2019

Cântările Triodului/Corul Lavrentie al Cernigovului

Câteva gânduri la 40 de ani de la înveșnicirea poetului mistic creștin Daniel Turcea




 28 martie, A.D. 2019

Eu nu l-am cunoscut pe Daniel Turcea în carne și oase. Când  poetul se stingea, în primăvara anului 1979, aveam în jur de 5 ani... Abia în anul doi de studenție, în toamna târzie a anului 1993, la Cluj-Napoca, am intrat în Liga Studenților Creștini Ortodocși, devenită ulterior Asociația Studenților Creștin Ortodocși (ASCOR) Cluj, ce se afla sub oblăduirea și îndrumarea distinsului nostru ierarh, scriitor și poet, Înaltul Bartolomeu Anania. Despre poetul convertit la credință, Daniel Turcea, aveam sa aflu tot de la un convertit la credință, [de la] actualul meu soț – Părintele Ciprian Negreanu; pe atunci era student la Filosofie, apoi [și] la Teologie Pastorală. Era un tânăr aparte –  blând, citit – care, mai ales, avea darul de a ne însufleți credința noastră, aducând la Ortodoxie mulți tineri. Într-o seară, la o prelegere despre poezia mistică creștină,organizată de Părintele Ioan Pintea, câteva versuri rostite în trecere, vreo trei la număr, din poezia lui Daniel Turcea, au avut un impact foarte puternic asupra lui. Mi-a mărturisit, mai apoi, că versurile i s-au părut atât de diferite, atât de rupte de lirica obișnuită a celorlalți poeți, versuri din care răzbătea puternic briza suavului duh al celor trăite de el în momentul schimbării de la Prislop, încât a doua azi a început să caute autorul în bibliotecile Clujului. În acea perioadă, cărțile poetului erau extrem de puține. Epifania de la Editura Cartea Românească putea fi găsită în două exemplare la Biblioteca Centrală a Universității, iar  Biblioteca Academiei deținea micul volum de poezii, înțelepciune fără sfârșit.
Iubire
            Bucuria descoperirii acestei poezii i-a fost așa de mare, găsind în versurile lui Daniel Turcea atâtea stări comune cu cele simțite de el în momentul maxim și de nedescris pe care îl trăise la mormântul Părintelui Arsenie Boca, încât nu uit nici acum entuziasmul și puterea lui de a ne contagia și pe noi ceilalți cu această bucurie.
            Așa am început sa căutam cine a fost acest poet cu o viață atât de scurtă și care a fost istoria convertirii lui spectaculoase. De fapt, Daniel Turcea a venit spre noi...  Primele informații le-am aflat de la Înaltul Bartolomeu Anania. Distinsul ierarh ne-a povestit amănunte importante despre convertirea poetului, ne-a relatat cum l-a ajutat să îi publice cartea, ne-a oferit detalii despre boala necruțătoare care l-a măcinat, dar și crâmpeie de la înmormântarea poetului. Totodată, ne-a făcut legătura cu sora sa, Lucia Turcea. Înaltul Bartolomeu avea o mare considerație pentru Daniel Turcea, considerându-l omul lui Dumnezeu. Despre  poezia lui ne spunea că  „e ca o strălucire a unui fulger pe o lamă de iatagan”.Ani de zile nu am putut citi poezia altor autori, după impactul Epifaniei. Era ca o renunțare la o vedere panoramică a lumii. La ipostaza hristică a omului inmormântată sub un balast liric cu diluări semantice ambigue, seducătoarea  ,,floare carnivoră”.
            Convertirea poetului se aseamănă oarecum cu cea a lui Saul din Tars, întors spre Dumnezeu pe drumul Damascului. În cazul poetului, convertitul era pe drumul Bucureștiului. Saul – un inițiat ardent și sincer al Legii Vechi,  Daniel Turcea – un râvnitor și căutător disperat al adevărului vieții în filosofie, știință, în misterele orientale, în toate experimentele extreme din propria-i viață. Amândoi au primit lumina, înțelegerea, deschiderea inimii și izbăvirea de starea de iad nu de la om, ci de la Dumnezeu. Dumnezeu i-a ales pentru că a preferat sinceritatea și exigența lor în căutarea răspunsurilor capitale, râvna lor de a merge până la capăt – acea stare de nemulțumire doar cu jumătăți de adevăr. 
            Darul credinței dobândite prin convertire nu este ușor de purtat și de „gestionat”.  Pare un lucru de dorit, dar, în realitate, este o povară dulce, dar totuși grea. Credința convertitului nu e asemeni unei locomotive care, odată ce L-a găsit sau L-a redescoperit pe Dumnezeu, e pusă pe șinele căii ferate, direcția de mers fiindu-i astfel clar trasată. După asemenea har și stare intensă de transfigurare a simțurilor, a minții, a intuiției și a inimii, vin marile ispite, marile încercări, căci  demonul nu suportă întoarcerea păcătosului și va face orice ca să-l redobândească. Deci riscul căderii în înșelare după convertire este unul foarte mare. Părintele Serafim Rose îi numea pe aceștia „convertiții nebuni”, iar  Părintele Sofronie Saharov spunea că e preferabilă o convertire pe termen lung, o creștere în credință cu pași mărunți și echilibrați, decât o dobândire „invazivă” a harului credinței peste puterile firii; pentru că există acele convertiri ratate, acele aprinderi după Hristos, care apoi se sting sau derapează, din cauză că nu s-a păstrat o smerită cugetare, fără o asistență înțeleaptă, prin ascultarea desăvârșită de un duhovnic destoinic și priceput la toate capcanele care pasc inima și mintea din pricina nepriceperii. Acest dar poate duce la acea slavă deșartă a „alesului”, căci convertitul nu e scutit de păcatul mândriei, dacă nu are ascultare desăvârșită și dorința de învățare, de ancorare puternică în Biserică. Altfel, va începe să se încreadă în sine și, treptat, să-și piardă trezvia și discernământul, confundând simțămintele omenești cu voința Duhului Sfânt.
            De aceea, întâlnirea cu Duhovnicul, în persoana Părintelui Arsenie Papacioc, a fost esențială pentru Daniel Turcea, cu tot ce a decurs din aceste întâlniri: pocăința, spovedania, lacrimile, smerirea adâncă, ancorarea și ascultarea de/ în Biserică. Acea repetitivă aducere aminte salvatoare și absolut necesară – „sunt pulberea drumului/ pleoapa aproape mormânt”– îl salvează. Așa și-a păstrat dreapta credință neumbrită de căderile înălțărilor, nealterată de încercările obscure ale Securității de a-l compromite, nezdruncinată de îndoielile, dezamăgirile și de neputința de a rezista perfidelor persecuții anticreștine din perioada regimului ateu sub care a trăit. A avut abilitatea să distingă cauzalitatea din spatele acelor vremuri urâte, lucrarea antihristică de la Cădere până la Eshaton, „lumea lui Cain neobosit”, care a făcut și face din oameni instrumentele urii. Printre ultimele cuvinte lăsate ca un testament surorii sale, pe patul de spital, sunt acestea: „Îți repet: Tot ceea ce am avut de spus, am spus în Epifania; ceea ce am scris acum nu va mai putea să fie tipărit niciodată, pentru că adresare lor lui Dumnezeu nu convine nimănui, nu va putea plăcea, indiferent ce regim ar veni la putere, nimeni nu va fi de acord cu ceea ce am scris eu acum, pentru că nu sunt metafore, sunt cuvinte spuse pe față. Dacă le vei păstra, sunt sortite să rămână veșnic literatură de sertar. Spiritul antihristic nu e de ieri, de azi în lume, ci repet, cred că e de la începutul lumii (căzute). Deci, în virtutea lui, nimic nu scapă necenzurat de ura împotriva lui Hristos.”
S-a înșelat oare Daniel-Ilie Turcea? La un nivel de suprafață, ar părea că da, s-a înșelat, căci poeziile dictate de pe patul de spital au fost publicate în 2011, la Editura Doxologia de la Iași. Vorbele profetice ale poetului au însă un înțeles mai adânc în duh. Căci spiritul antihristic – care de la începutul lumii căzute nimic nu lasă necenzurat de ura sa endemică față de Hristos – a cenzurat, cenzurează și va (mai) cenzura; a legat și leagă atenția oamenilor, a tulburat și tulbură, ca niciodată, vederea sufletului, întunecând-o pentru ca oamenii să nu mai distingă, să nu vadă limpede și să nu recunoască pe față Adevărul. A produs și produce această degringoladă a valorilor, o întoarcere pe dos a scării de valori, astfel încât, nu doar poezia mistică postumă a lui Daniel Turcea poate trece neobservată sau chiar considerată de critica literară contemporană „sărăcită” față de Entropia, ci înseși textele scripturistice – așa cum s-au păstrat până acum – sunt suspectate de neautenticitate și sunt privite cu tot mai mare îndoială de către unii teologi actuali.
Daniel Turcea a dus acest război nevăzut cu multă trezvie, până la moarte. M-am întrebat de ce, atunci când a avut visul acela din Biserica Sfântul Elefterie, i s-au arătat, din noianul sfinților, doar doi: Sfântul Mucenic Gheorghe și Sfântul Mucenic Elefterie – sfinți ocrotitori –, ce l-au condus până în fața Maicii Domnului, cea care odinioară le-a deschis Sfântului Ioan Damaschin sau Sfântului Roman Melodul limba imnografiei, spre slăvirea lui Dumnezeu. Erau doi sfinți care, de foarte tineri, au suferit moarte martirică, suplicii și chinuri peste puterea înțelegerii omenești, ca să nu-și trădeze și să nu-și piardă dreapta credință. Fără să-i numească, le-a dedicat câteva poezii, ce descriu martiriile lor. Amândoi și-au păstrat nestins focul incandescent al credinței și al iubirii de Hristos în contextul vremii lor, cum de altfel și Daniel-Ilie Turcea a făcut-o. Sfântul Elefterie, cel care l-a condus de mână prin biserică, a avut-o aproape de sine pe mama sa. Aceasta a primit moartea martirică în timp ce ștergea de sânge trupul fiului ei trecut prin chinurile cumplite din timpul martiriului. Iar pentru Daniel, rugăciunile mamei sale au fost cele care l-au ajutat să biruiască cerbicia necredinței în Hristos. Mama i-a fost alături în rugăciune.
Sfinții și oamenii duhovnicești au aceasta dorință de Imitatio Christi sau au primit, ca un dar de la Dumnezeu, binecuvântarea ca sfârșitul lor obștesc să fie oarecum asemănător cu Jertfa, Patima și Moartea Mântuitorului. De pildă, Sfântul Calinic de la Cernica a dorit să moară, precum Mântuitorul Hristos, într-o Vinere Mare. Și Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir a ridicat mâna dreaptă, când soldații au intrat în carcera unde era închis, ca să-l ucidă cu sulițe, vrând astfel ca sulița să pătrundă în coasta sa dreapta, precum sulița înfiptă în coasta Mântuitorului Iisus Hristos, din care a țâșnit apă și sânge.
Ultimul îndemn pe care l-a rostit Daniel Turcea pe patul morții, la ora 14:05, în ziua de 28 martie 1979 – într-o zi de miercuri – a fost: ,,Rugați-vă!”. Cu un efort supraomenesc, și-a ridicat capul de pe pernă și i-a spus surorii sale, alături de care se afla o cunoștință, Mariana, și unui alt bolnav, Gheorghe, ce-i ținea lumânarea: „Rugați-vă!”. Ultima lui dorință a fost aceea de a i se scoate branula de la mâna dreaptă ca, înainte de a muri, să își mai poată face o cruce măcar o singură dată. Sora lui l-a înștiințat pe medicul de gardă despre dorința fratelui ei. Poetul era internat  la Spitalul C.C. al P.C.R. Medicul, un ateu ardent și recalcitrant, a refuzat să îndeplinească dorința bolnavului, nevrând să-i scoată branula pentru ca el să-și poată face o cruce. Hotărârea medicului a fost motivată astfel: dacă îi va scoate branula, chiar și doar pentru câteva minute, el ar fi putut să se transforme într-un ucigaș ce ar fi fost condamnat pentru că a încălcat jurământul lui Hipocrate, iar dacă Daniel hotăra să își scoată branula după voia lui, atunci el putea fi socotit un sinucigaș. Auzind acestea, poetul, pană în ultima clipă, asemeni martirilor, s-a străduit să nu își mai miște mâna dreapta pe care se afla branula, pentru a nu oferi nimănui vreo posibilă suspiciune interpretativă asupra faptului că moartea lui ar fi putut fi o sinucidere. Fiind în această situație, și-a folosit mâna și brațul stâng pentru a-și face semnul crucii, împlinind parcă cele scrise de el în poezia „Arhe”: „Un singur lucru nu aflase/ că trupul poate să îi moară/ într-o amiază fără nume./ mâinile îi vor fi atât de grele/ încât până la frunte va fi o veșnicie/ de străbătut// era frumos, luminând/ cu inima curată printre păsări, apa/ nu-i putea învălui trupul, focul/ nu-l putea îmbrățișa, întunericul/ nu-i putea frânge raza privirii, veninul/ nu l-ar fi putut atinge/ el/ nu era vinovat” – 
În agonia dinaintea morții, Daniel Turcea a ținut mâna dreaptă țintuită de perfuzie ore în șir, ca nu cumva, prin dorința lui de a și-o elibera, chiar și pentru a-și face după voia lui cruce, să se umilească tot obrazul lui Hristos (deși se spune ca mâna avea o culoare precum pământul din care a fost luat). Și-a tăiat voia, iar, prin această răstignire „neconvențională”, L-a urmat pe Hristos. A răbdat până la capăt, asemeni bărbatului ajuns la virtutea desăvârșirii.
De aceea, tot ceea ce a creat el, dincolo de cultură, de generație, de neam, de orice curent literar, este și va rămâne o piatră de poticnire sau un scandal pentru duhul lumii și pentru oamenii veacului.
Poeziile lui sunt iconice, pnevmatice, „argint lămurit în foc, curățat de pământ” (Psalmul 11), strâns legate de trăirea autentică, trăire cum poate numai la Daniil Sandu Tudor am mai găsit-o versificată. Versurile sunt adevăruri concentrate, prăznuiri sobre în cuvântul ce poartă sfielnic, dar incandescent, Cuvântul. De pildă, „în orice om, iubindu-te e aproapele, chipul cel tainic asemănarea și apele” rostește mult mai profund conținutul cărții scrise de Martin Bubber Tu și eu.
Mesajul poetic al lui Daniel Turcea este atât de diferit de ce tot s-a scris în poezia religioasă pentru că poeziile sunt scrise prin/ după dobândirea vederii cu perspectiva inversată față de perspectiva clasică a liniei orizontului, din unghiul vederii divine. Poetul se vede pe sine și pe ceilalți prin ochii lui Dumnezeu, vede armonia cosmică și a lucrurilor fără părți întunecate, ascunse. Convertirea la credință presupune această schimbare transfiguratoare a vederii lucrurilor, precum în icoană.
Momentul perspectivei inversate/al revelării
Mi-a fost descris(de părintele meu) că se aseamănă cu o întâlnire ,,înafară/înăuntru” atunci când afli și înțelegi că există o tandrețe divină (de nedescris în cuvinte dulceața ei), când începi paradoxal să vezi cu auzul și să auzi cu ochii un glas de o duioșie fără seamăn care te cheamă suav și te face să te îndrăgostești pe loc, fără să mai poți uita vreodată acel glas și acea chemare, câtă revărsare de iubire cuprindea când te privea:,,cât te-am așteptat!”. Nici cel mai infim reproș. Dar cât așteptând?!... E momentul când îți dai seama că făceai toate prostiile lumii până atunci, cât de neserios erai și totuși, cât de mult (Îi) erai de prețuit; ,,cu nume de înger te chem iar și iar/nu trăim, n-am crezut, n-am murit în zadar// atât de mult el ți-a dorit ființa/ încât mereu te vrea și-ți poartă suferința”(Poem de dragoste)

De aceea, nu găsești niciun element de trivialitate, de ironie, de dispreț în versurile lui Daniel Turcea. Niciun semn de egolatrie sau de egocentrism auctorial, de lamentații patetice, de elocuțiuni descriptive cu expresivități estetice, de orice senzualism, de erotism, de manierism erudit, nici urmă de folclorism, sau naționalism înflăcărat, de radicalism etic, de orice ideologie de stânga sau de dreapta, de misoginism, de fadă religiozificare.
Din contră, grija față de cuvinte: ele pot fi „semințe”, pot fi „cavouri” ce îngroapă adevărul, sau pot fi „vase” ce poartă și răspândesc din/ prin ele mireasma Împărăției, „nisipul”, „cenușa unei Cărți”... Deși nu a fost niciodată ieșit în afara granițelor țării, deși a descris cu atâta acuratețe geometria grădinilor japoneze prin care s-a plimbat cu o dezinvoltură a cunoașterii culte, în Epifania, lasă să se înțeleagă, prin puterea cuvintelor, că a pregustat deja mireasma Împărăției Cerurilor.
Cine cunoaște, dar mai ales cine este familiar cu cântările liturgice și bisericești, înțelege că inspirația lui Daniel Turcea vine și de la acestea. Pentru descoperirea valorii complexe a operei lui scrise este necesară o robustă cultură îmbisericită, o cunoaștere a Canoanelor și a Dogmei Ortodoxe, a Învățăturii de credință, e nevoie de cunoștințe de Hermeneutică Biblică, de Agiografie, Pateric, de Istorie Bisericească Universală și de Filosofie. „Setea lui de lumină” este sinteza concisă și comprimată a acestora, într-o manieră genială și inspirată doar de harul Duhului Sfânt, ca să o putem avea în această formulă unică. Poezia lui trece de timp, peste timp; e mereu actuală. De aceea poezia lui are o valoare universală, panortodoxă. Se cade să fie cunoscut în cât mai multe limbi. Fără Epifania, Ortodoxia mi-ar părea ciuntită în materie de cuvânt scris, deoarece Epifania atinge sau echivalează opera Sfântului Cuvios Andrei Rubleov cu a sa icoană zugrăvită a Sfintei Treimi. O făclie în mănunchi arzând peste ,,apa și molima” istoriei literaturii universale.

Corina Maria Negreanu


sâmbătă, 16 martie 2019

Continuarea Paginilor de Jurnal ale  Nicoletei Pălimaru (II) legate de memoria  distinsului nostru arhiereu Bartolomeu Anania, publicate în numărul lunii martie al Revistei Renașterea, a.c.
Amintesc că  pe 18 martie 1921 se năștea la Glavile jud.  Vâlcea Înaltul Mitropolit  Bartolomeu Anania, trecut la cele veșnice pe 31 ianuarie 2011.
Veșnica lui pomenire!
(fotografia e preluată de pe internet)

13 ianuarie 1993
Cu mama la Văratec, la părintele [Bartolomeu Anania]. Îi cer binecuvântare pentru înscrierea la Facultatea de Teologie. Mi-o dă din suflet. „E nevoie să fie și fete în Teologie”. Discuții despre atelierul biblic, cărți, reviste. Observ sprinteneala duhovnicească a părintelui Anania, rânduiala de pe birou, corespondența, atelierul biblic, icoana Sfintei Paraschiva, la care are evlavie.

februarie
 Aflăm că părintele Anania va fi ales Arhiepiscop al Clujului…

20 aprilie – a treia zi de Paști
Cu părinții și frații la Cluj, la părintele Anania, acum Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului. Poartă engolpion la gât, fapt ce nu-l împiedică să se poarte cu naturalețe. Va trebui să mă obișnuiesc să-i spun Înalt Prea Sfințite Părinte. Îl aud prima oară predicând în catedrală. Solemn. „Drumul spre Emaus”. Îmi scriu idei din predică. Rețin sintagma: „li s-au deschis ochii”. Părintele face distincția între Hristos istoric și Hristos euharistic.
Stăm la palat la Părintele. Văd toate camerele. Prânzim și cinăm împreună (mâncare pregătită de maica Galineea și de mama), compar în minte palatul de la Văratec și cel de la Cluj. Locuirea… „După închisoare, m-am trezit din palat în palat”, a spus părintele Anania.

21 aprilie
Îl ajutăm pe părintele să amenajeze spațiul. Eu mă ocup de cărți. Seara, la biroul lui, părintele îmi dă să citesc – în premieră – studiul său „Poezia de inspirație creștină” (De la Eminescu la Nichita Stănescu, V. Voiculescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru ș.a.), apoi discutăm pe text. Sunt emoționată că stau la biroul lui.

2 mai
La mănăstirea Neamț, masa „de despărțire” cu / de părintele Anania. Suntem câteva familii, apropiații părintelui. La masă, discuție comparativă între ,,Moartea căprioarei” și moartea lui Hristos. Părintele Anania accentuează Jertfa și Învierea.
Pe alee, îmi dă revista ,,Renașterea”. Pare abătut. Îmi spune că „de-acum mă așteaptă o grea răspundere”. Am în față simultan doi oameni: părintele Anania și Arhiepiscopul Clujului.
Ne despărțim de părintele. Nicu îl va conduce la Cluj.

20 iunie
Cu mama la Cluj, la părintele Anania. Îi împărtășesc gândul de a da admitere la Cluj, la Teologie. Mă binecuvintează și-mi spune: „Să fii pregătită!”. Știu că sunt multe discipline. Servim masa împreună. Muzică de Gheorghe Zamfir.

29 august
Cluj. Am ascultat a treia predică a IPS Bartolomeu, despre tânărul bogat și nemângâiat.
Idei :
Ziua de azi este închinată postului și meditației prin figura Sfântului Ioan Botezătorul. El era aspru cu sine și cu ceilalți. Sf. Ioan avea revelația pe măsură ce se apropia de Iisus. El sfătuia, boteza, mustra.
A conduce cu sabia, cu ciomagul sau cu spiritul.
„În credința creștină nu există tragedie. Mare bucurie se face în cer când dreptul moare ca un drept”.
„Când spui adevărul adevărat, pregătește-te de suferință”.
Există puterea laică și puterea lui Dumnezeu.
„David a fost mustrat de profetul Natan și s-a pocăit” (Ps. 50).
„În sec. IV, Sf. Ioan Gură de Aur l-a mustrat pe Bazileul Bizanțului”.
Problema catolicilor
„Maria Tereza a trimis să se ardă mănăstirile din Transilvania”.   
„Carol I a fost catolic”.
„Mitropolitul Ghenadie a părăsit scaunul și a murit în surghiun la Căldărușani”.
„Carol al II-lea a apropiat-o pe Elena Lupescu și a alungat-o pe soția sa”.
„Gurie a murit în surghiun din cauza lui, la Cernica”.
Predicile IPS Bartolomeu ating cam toate palierele umane: social, cultural, istoric și teologic.
Vorbește într-un limbaj accesibil atât oamenilor intelectuali, cât și celor mai puțin cultivați, dar care au credință.
Important e să primești drept, în credință, mesajul credinței.

31 august
Cu mama la Cluj la părintele Anania. La masă − servită în farfurii frumoase, tacâmuri argintate; supă de pui, ostropel cu mămăliguță, pregătite de maica Galineea−, părintele ne pune muzică de Wagner, Bach, Franck.
Discutăm despre cărți, teologie − urmează admiterea −, probleme de administrație „care nu sunt ușoare”, revista „Renașterea”.

5 septembrie
La Cluj, cu mama, la părintele Anania. Servim masa împreună.

14 septembrie
Idei din predica IPS Bartolomeu la Sărbătoarea Sfintei Cruci.
1. Înălțarea Sfintei Cruci este, de fapt, înălțarea omului prin suferință.
2. Viața aceasta este o arvună, o anticameră a vieții veșnice.
3. Există suferința asumată, iar omul trebuie să-i atribuie un sens prin cruce.
După Sf. Liturghie, IPS Bartolomeu a făcut grevă în fața clădirii de pe Avram Iancu, pentru cedarea unui imobil ce aparține românilor. Totul a durat o oră. IPS a refuzat să stea pe scaun. „Greva se face în picioare și fără hrană”, a precizat IPS Bartolomeu. Nu l-am văzut niciodată pe părintele făcând grevă și fiind atât de hotărât și cu atâta demnitate.

3 octombrie
Cu mama la palat, la părintele Anania. Servim masa împreună. Discuții despre teologie, în special despre pr. Dumitru Stăniloae.

5 octombrie
Trecerea la cele veșnice a părintelui Dumitru Stăniloae.