cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

B.

B.

........

de prin Gradinile Maltei 2018/foto credit Corina Negreanu

joi, 31 ianuarie 2019

In meroriam: Inaltul Mitropolit Bartolomeu Anania

fotografie preluată de pe internet




Note din "Jurnalul" Nicoletei Pălimaru- text integral apărut în ultimul număr al Revistei Renasterea. Nicoleta Pălimaru este filolog și teolog la bază, cu teza de doctorat dedicată operei literare a scriitorului Valeriu Anania, și, poate cel mai important lucru ce se poate spune pe scurt despre ea este acela de a-i fi fost o ucenică iubită și dedicată, de o modestie și o cumpătare ce-mi servește mereu ca model, care s-a format în spiritul bunului nostru părinte și ierarh de care..., ne este foarte dor...
Multumesc Nicoletei pentru că mi-a dat voie să fac mai departe cunoscut articolul său.
,, La împlinirea a opt ani de la trecerea la cele veşnice a Mitropolitului Bartolomeu, aduc un omagiu personalităţii sale luminoase, care mi-a fost îndrumător pe calea culturii şi credinţei, prin publicarea acestor însemnări dintr-o perioadă de căutări, la vârsta de 17-18 ani.
2 aprilie 1992, Văratec
Cu părinţii la Văratec, la părintele Anania. Are un oaspete: pe doamna Adriana Zeck de la Bucureşti. După plecarea ei, părinţii îi dau daruri, iar el ne serveşte cu cafea. Eu primesc o ceşcuţă mică, elegantă. Discuţii despre atelierul biblic (părintele ne citeşte pagini din Noul Testament), despre olimpiadele de română şi filozofie. Părintele ne vorbeşte cu dragoste şi admiraţie despre Mihai Eminescu. Ne face atenţi că în versul „Noi nu avem nici timp, nici loc”, pronumele noi este pluralul comuniunii, nu al majestăţii. Mă urc pe un scaun şi răscolesc biblioteca părintelui din prima cameră; în a doua este instalat atelierul biblic. Îmi spune că trebuie să mai sosească cărţi de la Bucureşti.E multă literatură. În rândul din față re incă era Mihai Şora,   Sarea pământului, Ioana Postelnicu, cele 22 de volume din Mihail Sadoveanu (despre care aflu că-l citeşte vara, iar pe Bacovia toamna) şi, de asemenea, mai multe volume din Feodor M. Dostoievski. Zăresc şi o poză de tinereţe a Părintelui. Îmi împrumută piesa Mioriţa, scrisă de el, şi volumul de versuri Geneze. Mă opresc la versul „Nimeni nu mă poate iubi fără să păcătuiască”. Meditez asupra lui. Voi încerca să scriu câteva rânduri în Credinţa neamului. Îmi vine ideea: poetul care se jertfeşte pe altarul cuvintelor. Îl întreb de ce nu figurează cu poezie sau proză în manualul de română (e amintită în treacăt Mioriţa lui Valeriu Anania), iar el îmi răspunde cu smerenie: „Nu e treaba mea”.
4 aprilie 1992
De la biblioteca judeţeană, împrumut romanul lui V. Anania Străinii din Kipukua, şi de la nişte prieteni ai părinţilor volumul de memorii Rotonda plopilor aprinşi. Citesc şi fac fişe. Îmi vine brusc gândul că poate într-o zi voi scrie despre opera părintelui Anania.
5 aprilie 1992
Părintele Anania e la noi în vizită. Mama aşază masa în birou. A pregătit mâncare delicioasă şi tort cu mere. Părintele mănâncă atent şi măsurat. Observ că nu îşi pune în farfurie mai mult decât poate mânca. Port discuţii despre literatură, apoi mă retrag, iar părinţii continuă până târziu. Reţin termenul sinergie: conlucrarea dintre Dumnezeu şi om.
23 mai 1992
Cu părinţii la Văratec.
Privesc palatul în faptul serii, care adăposteşte, ca într-o cochilie, munca părintelui Anania la Biblie. Părintele ne citeşte pagini diortosite din Noul Testament. Încerc să învăţ simţul limbii de la părintele Anania; e foarte atent când introduce un cuvânt sau o sintagmă. Cumpăneşte mult. Curge liniştit muzică de Bach, Air.
6 iunie 1992, Văratec
Cu părinţii la Văratec. Părintele Anania ne face cunoştinţă cu pictorul Horea Bernea. Mă impresionează. Ne vorbeşte despre poarta mănăstirii şi despre picturile de aici, de la Văratec. Câtă naturaleţe!
Iedera plantată de părintele Anania lângă palat îmi aminteşte de aforismul lui Lucian Blaga: „Numai târându-te te poţi înălţa!”. Mă gândesc la perioada lui de închisoare.
2 iulie 1992
Părintele Anania a venit la noi la cină. E şi Luc, prietena noastră comună, cu familia. Mama a pregătit aperitive şi friptură. Discuţii despre Caragiale şi părintele Cleopa. Îl conducem pe părintele cu maşina la Văratec. Vorbim despre literatură. E o seară bogată în stele.
7 iulie 1992
Cu mama la Bălţăteşti, unde părintele Anania face tratament. I-am adus de la Iaşi cartea părintelui Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi. Hârtia şi coperta nu sunt de calitate. Avem discuţii despre literatură, scriitori români, despre Al. Ciorănescu, pe care-l citesc acum.
30 iulie 1992
Vizita părintelui Anania care soseşte de la Bucureşti. Cărţi şi ciocolată. La masă părintele deapănă amintiri din America. Discuţii cu tata despre teologie, viaţă bisericească, apoi cu mine despre literatură şi romanul Străinii din Kipukua, personajele şi mitologia hawaiiană. Fascinant! Reţin ideea părintelui: „Omul are o singură putere: aceea de a se ruga”.
7 august 1992, Văratec
Cu părinţii la Văratec. Ducem daruri părintelui, alese cu grijă de mama. Părintele, ca de obicei, ne serveşte cu cafea. Eu primesc ceşcuţa mică... Poveştile tihnite şi ritualul cafelei mă duc cu gândul la paginile din literatura română unde anumite personaje păstrează cu eleganţă acest ceremonial. Discuţii de teologie şi literatură pe acorduri de muzică clasică. Ne spune că îi place mult povestirea Albumiţa din volumul Amintirile peregrinului apter. Îl apreciază pe părintele Mircea Păcurariu pentru volumele de Istoria Bisericii Ortodoxe Române.
13 august 1992
A sosit la noi părintele Anania. Servim masa împreună. Amintiri despre T. Arghezi. Discuţii pe marginea lecturilor mele din Mircea Eliade, Eugen Ionescu (i-a fost profesor la seminarul din Bucureşti), Jeni Acterian, Alice Voinescu, pr. Dumitru Stăniloae şi Emil Cioran.„Pe Cioran să-l citeşti, dar să nu-l iei în serios!”, îmi spune părintele.
19 august 1992
Cu mama la Văratec la părintele Anania. Ne arată ce a lucrat pe textul asupra Concordatului. Primeşte o scrisoare de la Teodor Baconsky, în care îi scrie că părintele este ciclotimic. Acasă mă uit în dicţionar şi concluzionez că starea de ciclotimie poate să-i vină părintelui de la scindarea eurilor (pentru că este şi scriitor şi poet şi călugăr), dar şi de la perioada închisorii pe care a traversat-o şi despre care vorbeşte prudent, pentru a nu ne înfricoşa noi de torturile îndurat. Părintele ne-a dăruit un exemplar din cartea prof. Ion Bria Iisus Hristos, cu dedicaţie. Am citit-o din scoarţă în scoarţă. Icoana Mântuitorului din interior este de la mănăstirea Văratec, din sec. 16.
22 septembrie 1992
Am plecat spre Văratec la pr. Anania să-i spun că am picat examenul de filozofie în Bucureşti. Nu m-am descurcat pe un text din Russell. Eram într-o stare de gol lăuntric. Părintele mă linişteşte, spunându-mi: „Ai să scrii o carte”. Discutăm despre scris şi literatură, Shakespeare, un geniu pe care-l avea la inimă şi a cărui integrală o deţinea în original. Plec întrebată. Pe drum, citesc din cartea de versuri a Anei Blandiana şi din Octavian Paler. Cred că nu a fost bine să părăsesc gândul de a urma teologia. Părintele mi-a lăsat libertatea să aleg.
18 octombrie 1992
Părintele Anania a sosit de la Bucureşti. Va înnopta la noi. Mi-a adus cartea Cearta cu filosofia a lui G. Liiceanu, citită în tren, cu însemnările lui. Este însemnat de el următorul pasaj, cu pix negru, fin: „Însă paradoxul acestei filosofii, care s-a născut în spărtura arbitrară dintre Seele şi Geist (ca şi cum sufletul ar ţine de resortul hulitei psihologii, iar spiritul ar cădea, suveran, în lotul filosofiei), este acela de a fi pus în mişcare toate strategiile unei écriture care se adresează, precumpănitor, sufletului” (p. 10). Simt că îi lipseşte ceva acestui filozof. Îmi place cum scrie, cum se exprimă, gândirea limpede şi scrisul lui, şi al lui C. Noica, şi al lui Andrei Pleşu, şi al celor din gruparea de la Păltiniş. Poate trebuie o ancorare mai adâncă în Dumnezeu. Cochetarea mea cu filosofia e lipsa acestei ancorări. Îmi vine în minte stihul din Acatistul Mântuitorului: „Hristoase, lumina minţii mele”.
19 octombrie 1992
Îl ducem pe părintele Anania cu maşina la Văratec. Ne răsfaţă cu muzică clasică şi cafea. Are corespondenţă pe birou.
14 noiembrie 1992
De lăsata secului, părintele Anania e la noi. Va dormi în sufragerie, ca de obicei, lângă cactus. Servim masa în birou. Mama a pregătit pui cu smântână, aperitive şi dulciuri. A devenit un ritual să mâncăm şi să povestim. Părintele ne vorbeşte despre viaţa bisericească şi literatură.Se mândreşte cu doi ucenici, Teodor Baconsky şi Radu Preda.
22 decembrie 1992
Părintele Anania e la noi. S-a întors de la București. Mâncăm de post. Ne povesteşte ce a făcut la Bucureşti, că l-a vizitat pe părintele Dumitru Stăniloae care era suferind. Are un mare dar de povestitor (povesteşte cu căldură şi corect gramatical). Mi-a adus de la Bucureşti, de Moş Crăciun, Pro Memoria şi cartea lui Radu Preda Jurnal cu Petre Ţuţea. Purtăm discuţii mai lungi, cu intermitenţe. Despre raportul ucenic-maestru. Terminasem de citit cartea lui M. Eliade Yoga şi găsisem următoarea idee: „În India, ucenicul se pierde la picioarele învăţătorului”. Mă gândeam la relația creştină duhovnic-ucenic, dar şi la cea culturală Noica-Liiceanu. Părintele spune: „Liiceanu trebuie să-l depăşească pe Noica”. Îl întreb dacă este mulţumit de discipolii lui, iar el răspunde:„Cum să nu! Păi, Teodor Baconsky, cu doctorat la Sorbona, iar Radu Preda, cu cartea la Humanitas, şi în final ambii la Teologie”.Diferenţa dintre filosof şi omul religios: „Filosoful – a afirmat el – este orgolios iar omul religios se dăruieşte necontenit până la identificarea cu divinul”. „Între păcat şi pedeapsă există iertarea”, a spus la un moment dat părintele.„Dogma – susţine părintele – îţi dă o anumită libertate, pe când conceptul, fiind chiar el singular, te singularizează”.
Despre iraţionalism, misticism, despre sfânt şi erou. Despre diavol: „Diavolul face parte din sfera sacrului”, accentuează părintele. Mi se pare că se apropie de gândirea lui M. Eliade.
23 decembrie 1992
Părintele Anania serveşte micul dejun la noi. Poartă un tricou maro. Discutăm literatură, viaţa scriitorilor români: I. M. Sadoveanu (care-şi scria ideile pe şerveţele de restaurant), V. Voiculescu („Era un hieratic în literatura română”), Ioana Postelnicu, Blaga, N. Stănescu, M.Preda…"

vineri, 4 ianuarie 2019

Despre reprezentarea moderată și discretă a Sfântului și Dreptului Iosif în Tradiția iconografică bizantină


,,Sfânta Familie” sau falsa icoană
 imagine preluată de pe internet



 ,,În Biserica Ortodoxă există icoane ale Sfântului Iosif, dar sunt destul de rare și se pictează mai ales pentru credincioșii care-i poartă numele și îl au ca sfânt patron. El este reprezentat întotdeauna singur. Se pot găsi icoane care-l înfățișează ținându-L în brațe pe Hristos dar ele sunt rezultatul unor influențe catolice relativ recente. Compus prin analogie cu icoana Maicii Domnului, un astfel de tip de icoană nu este admis de Tradiția iconografică a Bisericii Ortodoxe, ca una care poate induce ideea că, așa cum Maica Domnului este Maica lui Iisus, Iosif este și el tatăl Său.
În icoana Nașterii Domnului, în care Iosif este prezent, iconografia ortodoxă îi acordă un loc destul de modest și cu totul particular, e zugrăvit în partea de jos a icoanei, în colțul din stânga, așezat, cu capul plecat, adâncit în gânduri, iar alături de el un personaj ce pare că-i vorbește; acest personaj, cu înfățișare de cioban, îl simbolizează pe diavol, care încearcă să-l tulbure pe Iosif cu gândul că Maria nu L-a zamislit pe Iisus în chip feciorelnic, în vreme ce Iosif se împotrivește gândului rău(faptul acesta este istorisit în scrierile apocrife, care au inspirat și cântările praznicului). După cum spune și Leonid Uspensky comentând această icoană, ,,Iosif nu face parte din grupul central, alcătuit din Prunc și Mama Sa; el este clar separat de acesta, iar rațiunea acestei separări e faptul că nu el este tatăl Pruncului”.
Chiar dacă Biserica Ortodoxă admite în limite o iconografie a Sfântului Iosif, în schimb nu știe de vreun cult, de vreo cinstire, prăznuire sau de vreo icoană închinată Sfintei Familii, pentru a se feri de eventualele confuzii.
Hristos, Maria și Iosif nu formează cu adevărat o familie obișnuită, și este de-a dreptul surprinzător faptul că Biserica Romano-Catolică a socotit de cuviință să propună ,,Sfânta Familie” drept model pentru orice familie.
Pe de o parte, Sfântul Iosif, deși, după lege, a luat-o de soție pe Maria, de fapt nu a fost soțul ei în înțelesul obișnuit dat acestui cuvânt. Potrivit Tradiției, Iosif mai fusese căsătorit o dată și avea patru fii. Fiind văduv și în pragul bătrâneții, a fost ales de Arhiereu ca ocrotitor și păzitor al fecioriei Celei Preasfinte, după ieșirea ei din Templu, unde stătuse până la vârsta de 12 ani.
Sfântul Iosif nu este tată după trup al lui Hristos, Care are drept tată al Său pe Tatăl ceresc și S-a zămislit ,,de la Sfântul Duh și din Maria Fecioara”.
Din punctul de vedere al Tradiției Ortodoxe icoana Sfintei Familii nu poate fi acceptată, pentru că se pretează, prin compoziția sa, la o dublă confuzie.
Înfățișându-i pe Maica Domnului și pe Sfântul Iosif într-o strânsă și iubitoare alăturare, această icoană te duce cu gândul la niște soți obișnuiți. Felul în care Iosif o cuprinde cu brațul său pe Maica Domnului ese ambiguu și întărește această impresie.
Pe deasupra, o astfel de icoană trezește și întărește o viziune ,,umanistă” asupra lui Hristos, dezvoltată de creștinismul occidental începând cu Renașterea, prin care natura Sa omenească capătă o tot mai mare importanță, umbrind până la uitare natura  Sa dumnezeiască. De altfel, trebuie să remarcăm faptul că, în ansamblul său, cultul Sfintei Familii a contribuit la o reprezentare mut prea omenească a lui Hristos copil, favorizând în acest context dezvoltarea unei pietăți sentimentale, adeseori străină de adevărata spiritualitate.
De aceea nu e de mirare că în urmă cu câțiva ani un teolog ortodox, văzând una dintre primele icoane ale Sfintei Familii-pictată de o călugăriță benedictină din Ierusalim și masiv difuzată, încă și astăzi, de ,,Echipele Notre-Dame- Mișcare internațională de spiritualitate conjugală”-, a judecat-o cu mare asprime în astfel de cuvinte:
,,În fața acestei imagini, oricare creștin ortodox are gustul amar al lipsei de evlavie și de adevăr. Fecioara îl ține în brațele sale pe Prunc, iar Iosif îi cuprinde pe amândoi cu un gest protector. Acest searbăt obiect de cult de prost gust este însoțit de un comentariu de o pagină, foarte puțin creștinesc, în care se spune:,,icoana Sfintei Familii este icoana  comuniunii, a duioșiei lui Dumnezeu, a Vieții, așadar, icoana Treimii, (...)(înfățișată) prin taina unirii bărbatului cu femeia, întru rodnicia iubirii.(...) Amândoi Îl țin pe Prunc, care deopotrivă este Lucrare a lui Dumnezeu și rodul dragostei lor(...) Din aceste forme din fiecare ființă, exprimate prin perechea celor doi, se naște, în unitatea iubirii, Pruncul înveșmântat în lumină(...)”. Dacă cei care răspândesc această imagine nu s-ar chema ,,Echipele Notre Dame”, ne-am putea întreba dacă nu cumva o fac cu scopul de a surpa credința și a spulbera cinstirea Celei pe care creștinii o socotesc mai cu seamă Doamna și Stăpâna lor. Fecioara nu e aici decât o biată feme ie plăpândă, care prin ținuta ei contrazice simbolistica celor trei stele ale fecioriei de pe veșmântul său. În mod vizibil, ea nu e conștientă că ține în brațele sale pe Ziditorul lumii; de altfel, ea pare că nici nu ține ceva, având o privire cu totul distrasă.”
Comentariul acesta arată limpede ce grave abateri, confuzii și erori dogmatice poate naște o astfel de reprezentare în mintea celor care își lasă ,,meditația” călăuzită de ea: cele trei persoane ajung să fie privite ca o Treime, iar Hristos, ca rodul iubirii dintre Iosif și Maria...” Jean-Claude Lachet

Nașterea Domnului icoană după Școala de la Novgorod sec. XV
imagine preluată de pe internet

,,Un alt detaliu evidențiază faptul că  Nașterea lui Hristos ,,biruiește rânduiala firii” - acesta este Iosif. El nu face parte din grupul central al Pruncului și al Maicii Sale; el nu este tatăl și este, în mod semnificativ, separat de grup. În fața lui, sub chipul unui păstor bătrân și ghebos, stă diavolul ispitindu-l. În unele icoane apare cu coarne mici și coadă scurtă. Prezența diavolului și rolul lui de ispititor capătă un sens deosebit de adânc în relația cu ,,sărbătoarea facerii din nou a lumii”. Aici, pe baza tradiției, icoana dezvăluie sensul anumitor texte liturgice care vorbesc despre îndoiala  lui Iosif și despre tulburarea sufletului său. Această stare se exprimă în icoană prin atitudinea demoralizată și este scoasă în evidență prin imaginea gurii negre a peșterii, care servește uneori drept fundal al figurii sale. Tradiția, transmisă și prin apocrife, povestește cum diavolul l-a ispitit pe Iosif spunându-i că nu este posibilă o naștere feciorelnică, pentru că ar contrazice legile naturii. Acest argument, luând diferite forme,  continuă să apară, iarăși și iarăși, de-a lungul întregii istorii a Bisericii. El stă la baza a multor erezii. În persoana lui Iosif, icoana dezvăluie nu numai drama personală, ci și drama întregii omeniri: dificultatea de a accepta ceea ce este ,,dincolo de cuvinte sau de rațiune” Întruparea lui Dumnezeu.
În timp ce în unele icoane Maica Domnului este reprezentată fie privind spre Prunc și ,,păstrând în inima ei” cuvintele ce s-au spus despre El, fie privind drept în față spre lumea exterioară, în icoana noastră, ea privește către Iosif ca și cum ar exprima, în privire, compătimire pentru starea lui. În felul acesta, icoana propovăduiește atitudinea tolerantă și compătimitoare față de necredința și îndoiala omenească” Leonid Uspensky



,,Textele liturgice povestesc de profunda tulburare a lui Iosif cuprins de îndoieli: ,,Iosif îi spunea astfel Fecioarei Maria: Ce nedorită întâmplare s-a abătut asupra ta? Cuprins sunt de mirare și duhul meu de uimire”.(Stihira lui Sofronie) ,,Cum vei naște tu, junincă ce n-ai fost înjugată?”(Cf. Deuteronomul XXI, 3).  În fața lui se află  diavolul deghizat în păstorul Thyros(pe unele compoziții este un bătrân cu coarne și coadă). Apocrifele amintesc de vorbele sale ispititoare: ,,Așa cum acest toiag(el este îndoit sau rupt, e sceptrul zdrobit al fostei sale puteri) nu mai poate da vlăstare, tot așa un bătrân ca tine nu mai poate zămisli și (pe de altă parte) o fecioară nu poate naște”- dar toiagul a înflorit de îndată. ,,Purtând în inimă o furtună de gânduri  contradictorii, neprihănitul Iosif se tulbură, dar luminat de Duhul Sfânt, cântă cu bucurie: Aliluia!”(Acatistul Născătoarei)
În persoana Sfântului Iosif, icoana povestește o dramă universală, care se repetă de-a lungul tuturor secolelor; conținutul său e întotdeauna identic. Păstorul-ispititor afirmă că nu există alte lumi decât cea văzută și, deci, că nu este al mijloc de naștere decât cel al firii. E negarea principiului transcendent și tot tragismul ateismului sincer al unei ,,inimi leneșe în credință”. Chipul Sfântului Iosif exprimă adesea spaima, aproape disperarea(,,furtuna lăuntrică” după numele unei icoane), și pe unele icoane Fecioara îl privește cu o profundă și nemărginită compasiune.” (Paul Evdokimov)