cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

B.

B.

...........

Noiembrie/Corina Negreanu

sâmbătă, 22 decembrie 2018

Smerite tâlcuiri ale icoanei Praznicului Nașterii Domnului

Icoana Nașterii Domnului Iisus Hristos
preluare de pe Pinterest









Icoana Nașterii Domnului este plină de semnificații și simboluri adânci, astfel încât nici un element din această reprezentare a marelui praznic domnesc nu este un adaos întâmplător. Se poate scrie o carte substanțială numai despre iconografia și icoana Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Centrală și centrată este ipostaza meditativă a Maicii Domnului, întinsă pe o pernă uriașă lângă Pruncul Sfânt, cu fața întoarsă privind parcă spre privitor/închinător. Se pare că aceasta este cea mai canonică ipostază iconică, corectă ermeneutic, după cum spun și marii teologi ai icoanei, față de altele cum ar fi postura Maicii Domnului în genunchi lângă leagăn etc. mai sentimentaliste și de o pioșenie cam lumească.
De ce această ipostază, de ce această codificare a culorilor, de ce acest ”pat” roșu pe care se odihnește Maica Domnului când Sf. Evanghelii vorbesc de o austeritate absolută a peșterii sălaș, toate aceste răspunsuri le-am căutat, însă, am avut de fiecare dată impresia că trebuie să forez mai mult ca să acopăr cu argumente nesuperficiale interpretarea, mai exact, sorgintea acestui model ipostatic al prezenței patului-pernă roșie în icoană. Leonid Uspensky și Vladimir Lossky amintesc despre acest pat ca fiind unul pe care obișnuiau evreii să îl ducă în călătoriile lor, adică fac trimitere la ceea ce ar fi un banal pat ambulant de campanie. Dar această explicație nu m-a satisfăcut. Abia mai târziu am făcut legătura simbolică ca îmi pare mai plauzibilă după ce am citit istoriile marilor împărătese bizantine.
Se spune și se știe, grație istoricilor bizantinologi, că în Palatul Imperial de la Constantinopol, una dintre cele mai frumoase încăperi era cea a iatacului din apartamentul stăpânei împărătese. Întreg apartamentul basileei era decorat ambiental și garnisit cu elemente de o artă rară ce îl făceau unic în frumusețe. În fapt, era un dormitor de vară și unul de iarnă de o superbitate și o măreție care să aducă spre asemănarea cu o ,,livadă smălțuită” în artă și bun gust. Cu boltă, tapetat de mozaicuri și marmură cu scene splendide care să imite natura și diverse reprezentări votive sau fie de vânătoare, peste toate tronând deasupra baldachinului patului imperial o cruce verde din mozaic ca simbol al mântuirii, în jurul ei cu stele presărate. Porfira era prezentă ca element distinct puterii și gloriei imperiale ,,căptușind” patul imperial acoperit de țesătura purpurie brodată măiastru în fir de aur. Patul acesta ,,nupțial” din apartamentul Iubirii și Purpurei a devenit și un loc de tradiție al nașterii ,,porfirogeneților” (cei născuți în porfiră)- a urmașilor familiei imperiale. ,,În această locuință măreață, în mijlocul unei curți de eunuci și de femei, departe de pompa plictisitoare a ceremonialului, departe de frământările capitalei, trăia în pacea liniștită a grădinilor înflorite, în preajma murmurului clar al fântânilor, aceea a cărei viață aș vrea să o descriu aici, ,,gloria purpurei, bucuria lumii”, cum o aclama populația Constantinopolului ,,foarte credincioasa și foarte fericita Augustă, basilissa care iubește pe Hristos”, cum o denumea protocolul, cu un cuvânt, împărăteasa Bizanțului.”( Ch. Diehl),
Atunci când împărăteasa năștea și astfel dădea un fiu moștenitor împăratului, exista acest obicei protocolar de închinare și recunoștință din partea întregii curți imperiale care, la opt zile după naștere, în ordine descrescătoare de cel mai înalt grad al funcțiilor în stat, venea cu daruri și ,,defila” în fața împărătesei. Tabloul era cam așa: pe patul acoperit cu porfiră stătea întinsă suverana lehuză, unde, alături de ea, așezat într-un leagăn se afla moștenitorul tronului. Toată aristocrația până la văduvele înalților funcționari veneau în fața patului și leagănului, se prosternau înaintea împărătesei și micului împărat și fiecare aduceau câte un dar de preț pentru noul născut pe care îl așezau lângă pat. Acesta era ceremonialul bizantin de cinstire la nașterea viitorului împărat.
În icoana Nașterii Domnului, Maica Domnului devenită împărăteasă a Cerului și a Pământului, este reprezentată aidoma împărăteselor lehuze porfirogenete(inclusiv pantofii roșii sunt cei pe care nimeni altcineva numai porfirogenetele/porfirogeneții aveau voie să-i poarte în întreg imperiu). Maforionul poartă înscrise pe umeri si pe cap semnele fecioriei, cele trei stele pe care le regăsim ca simbolistică iconografică între sfinte decât și numai la Maica Domnului. Doar că, toată frumusețea și măreția Stăpânei Porfirogenete sunt țesute pe dinăuntru, în chip mistic, în cadrul auster al peșterii.
..despre privirea Maicii Domnului

,,Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa.”(Lc. 2, 19)
De ce această privire întoarsă a Maicii Domnului, această postură dorsală? Unde este acea tandrețe maternă, acea iubire incandescentă cu care mama lehuză își salută și își învăluie nou venit pe lume? ,,Limbajul trupului” din icoană ar sminti mai degrabă psihologii și psihanaliștii de azi cu recuzita interpretărilor de caz și diagnostic comportamental probabil de depresie postpartum la o mamă precoce. E o ipostază maternă care la prima vedere pare rece, ostilă, mai degrabă am spune că trădează semnele un ,,abandon” afectiv.
Să nu uităm, Fecioara Maria a ales de bună voie și cu perfectă asumare și înștiințare ca să se zămislească în pântecele ei curat, să-L poarte, să-L nască pe Fiul lui Dumnezeu și Mesia cel mult așteptat.
Împinsă spre întunericul peșterii - ,,mijlocul umbrei morții”(Ps. 22, 4), singurul topos primitor, abisul negru al păcatelor noastre, Fecioara naște smerit pe Domnul ce vine să ne scoată și să ne elibereze ca să ne salveze cu asumarea totală a naturii noastre păcătoase și perverse, cu preț de jertfă prin moarte. Și ce moarte! El,Cel Care numai binele curat și gratuit l-a făcut oamenilor! Numai iubire a dat tuturor, refuzată, greu de primit, sau doar în parte primită!
Iată-L pe Dumnezeu-Omul prunc fragil înfășat, așezat în ieslea care mai degrabă trimite spre un sicriaș- masă de altar/jertfă - după cum spune Michel Quenot. Scutecul glisează (deja) pe giulgiul morții căci El e ,,Mielul junghiat de la întemeierea lumii”(Apoc. 13,8), iar Maica Sfântă știe acestea. Cunoaște că, acum, în peșteră, e momentul plinirii pe care îl așteptau profeții, când Dumnezeu vine să se facă Om pentru ca omul să se facă dumnezeu. Născându-L pe Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, ea, cel mai frumos și bun om care a existat și va exista vreodată, a devenit Maica lui Dumnezeu-Fiul și a tuturor celor ce îl primesc pe Iisus Hristos din toată istoria omenirii de la un capăt la celălalt capăt al ei. De aceea, are privirea întoarsă, spre noi, de acum și noi copiii ei. E omul desăvârșit. Aproape în toate icoanele, ea, pe noi ne privește, arătându-ni-L pe Fiul. Iubirea ei necondiționată se îndreaptă spre noi. Privirea ei meditativă e o taină, ne privește dar parcă se întoarce înlăuntrul ei. E cuprinsă în ochii Maicii Domnului, în privirea ei lucidă și sobră dar caldă, întreaga Teologie a Istoriei Omenirii de la Facere și până la Eschaton. Cu o anume tristețe și mâhnire, deloc veselă, Maria prevede deja ce urmează să se întâmple micului ei prunc: Patimile, Crucea, Moartea, Învierea... ,,Privirea ei depășește prezentul fără să se oprească asupra Fiului său, așa cum face în general o mamă, ceea cei conferă scenei un element profetic.”(Michel Quenot)
Maria se odihnește în veghe -popas de frugală liniște- alături de Fiul ei dulce, după o grea călătorie, neprimită în Bethleem, urmând apoi fuga și exilarea în Egipt s.a... Durerea și tristețea aceasta izvorăște din preștiința Maicii Domnului că Fiul ei nu va fi primit de lume, nu va fi crezut, nu va fi urmat. E o agonie asemănătoare cu agonia Mântuitorului în Grădina Ghetsimani. Durerea Lui în Grădină nu era atât pentru ceea ce urma să îndure din partea oamenilor(judecata, Patimile, și Moartea) ci mai cu seamă era durerea sângeroasă pentru că iubirea și vestea cea nouă și bună despre Dumnezeu-Tatăl pe care a adus-o lumii propovăduind-o și arătând-o, nu a fost primită de oameni.(vezi pr. Sofronie Saharov ,,Rugăciunea”)
Proorocia Dreptului Simeon la 40 de zile după Naștere -că sabie va trece prin sufletul tău- nu era doar, teologic vorbind, un viitor prevestit ci era constatarea unui prezent continuu al acestei realități. Așa cum Iisus Hristos doar o dată a fost răstignit în istorie, dar Jertfa Sa e continuă de la întemeierea lumii(Apoc. 13, 8) până la Judecata de Apo
...................................................................................................................................................................
Sf. Maxim Mărturisitorul dezbate foarte ,,documentat" teologic în răspunsurile sale către Talasie "Planul de Întrupare" a lui Dumnezeu încă de la/dinainte de  întemeierea lumii create. Chiar dacă Protoparintii noștri  Adam șiși Eva nu s-ar fi lăsat ispitiți și nu ar fi căzut în păcat, Domnul nostru Iisus Hristos tot s-ar fi Întrupat  și s-ar și făcut Om. Altfel, prăpastia, abisul de netrecut dintre creat și necreat, finit și infinit, mărginit și nemărginit, cel ce are început  sfârșit și Cel Ce nu are început și sfârșit nu ar fi putut fi trecute niciodată. Făptură toată n-ar fi putut intra niciodată deplin ,,întru bucuria Domnului său". Crearea  lumii din ,,Iubirea nebună" pentru om a lui Dumnezeu nu ar fi fost deplină dacă rămânea neintrupat. Dumnezeu se dăruiește complet dăruind prin Întrupare putere făpturii de a se bucura, a se împărtăși și de a primi în comuniune tot darul dumnezeiesc în veșnicie.


(Corina N.)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.