cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

B.

B.

...........

Noiembrie/Corina Negreanu

vineri, 22 iunie 2018

,,SĂ MOARĂ CAPRA VECINULUI!"- sau ,,pânza freatică a urii”


Marta Petreu

 Din Jurnalul integral şi deocamdată inedit al lui Mircea Eliade arată că românii își duc firea oriunde ajung.Cînd Eliade a început să publice studii de istoria religiilor în revistele occidentale, românii din exil (unii chiar foşti camarazi), s-au supărat foarte. Şi-au început să-i amintească lui Eliade, în presa românească din exil – la fel a păţit şi Cioran, de altfel – trecutul, doar-doar o să-i oprească accesul la revistele din Occident. „Cele mai mari lovituri le-am primit de la compatrioţi, în special de la cei de „dreapta”. Nu ne pot ierta că, deşi ,,compromişi” ca şi ei, am reuşit să ne ,,’impunem’ în străinătate”… Nimic mai cutremurător decît invidia patrioţilor”, nota Eliade în 29 martie 1961.
  El se afla, de fapt, față în față cu resentimentul compatrioților. Resentiment în sensul al doilea al termenului,  care a intrat în filosofie prin Hegel, prin Nietzsche, prin Scheler. În sensul întîi, de trăire sau de reacţie ostilă a unui om faţă de cineva care i-a făcut rău, resentimentul – dacă reprezintă o reacţie proporţională cu afrontul – este, conform eticii aristotelice, justificat; nu şi conform eticii creştine. În sensul al doilea – exploatat filosofic, ca să zic aşa -, de atitudine ostilă a unui om faţă de un alt om, ce nu i-a făcut nimic, dar care are „succese”, fapte, realizări de un fel sau altul, resentimentul este marea tălăzuitoare a actelor cotidiene, de acum şi de-aici. O reacţie profund umană, veche de cînd omul. Toxică. Previzibilă, dacă-l credem pe Hegel atunci cînd comentează procesul lui Socrate. Surprinzătoare pentru victimă, degradantă pentru resentimentar, care a devenit marionata pornirilor lui joase.  
Dacă rîcîi suprafaţa culturii române, dai peste tot de asemenea reacţii. De pe vremea lui Maiorescu şi pînă azi, realitatea culturală românească este frisonată de „scandaluri”, alimentate din pînza freatică a urii  faţă de „opera” altuia. Zicala „Să moară capra vecinului!” este emblematică pentru psihismul naţional şi valorează, pentru forţa noastră de-a fi resentimentari, cît un studiu psiho-sociologic făcut după toate regulile domeniului. Căci resentimentarul nu vrea o capră pentru el, ca să devină egalul vecinului; nu vrea nici două capre, ca să-şi întreacă vecinul; ci vrea să nu mai aibă nimeni nici o capră… Vrea o egalitate a neantului.
Un ins cuprins de resentiment percepe succesul altuia drept o ofensă personală. El ar vrea ca toţi oamenii să fie reduşi la dimensiunea lui – sau, mai bine, la una mai mică. Resentimentarului îi lipseşte capacitatea de a admira – care este esenţa vieţii şi izvorul bucuriei. El este otrăvit de simplul fapt că alţii nu stau pe loc, ci muncesc, sînt inspiraţi, înfăptuiesc şi au roade. În ochii lui, insul care realizează ceva este duşmanul său, aşa că se-aruncă asupra lui cu poftă, pentru a-l nimici. Pentru resentimentar, fericirea înseamnă nu să facă ceva, ci să distrugă ce-a făcut altul. Aşa că strică locul, pîngăreşte aerul, otrăveşte apa. Maculează.   
Cred că terapia resentimentului nu este imposibilă. Dacă e cinstit cu sine însuşi, un om poate lucra cu propriile lui porniri, se poate şlefui pe dinăuntru la fel de minuţios cum se spală pe faţă. Trăim, fiecare dintre noi, conform propriului nostru ideal moral şi ne modelăm substanţa interioară conform imperativelor şi idealurilor pe care ni le-am ales. Asta-mi spun de fiecare dată cînd diagnostighez, în spaţiul public, un caz flagrant de invidie sau de răutate feroce. Şi, asemeni lui Noica, din paradoxala sa carte mistică, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, aproape c-ar trebui să ne rugăm pentru cei ce se află, biete marionete, în puterea formidabilei lor ranchiune.  

Din cartea doamnei profesor Marta Petreu ..O zi din viața mea fără durere”, Ed. Polirom,/ 2012, p.219-220

duminică, 10 iunie 2018


Egeea..., drumul nostru scris pe ape adânci-albastrul mormânt al corăbierilor,  al mulțimii de mucenici și..., e/imigranți. Insule învăluite în abur azuriu și lăptos ca într-un aer sfânt, tămâiet. Iubite  și izbăvite de Sf. Apostoli.
 Talassa, sau unirea despărțirii înspumată. 
Pietrele  zidurilor și stâncile vorbesc, vii,  despre cele ce sunt, au fost și vor veni. La fel, lumina zilei, alta  ca oriunde. 
Kalimera! E un altfel de a fi cu apropiații, ca o mireasmă de gardenie, sau o culoare pură de bougainvillea. Kalispera, un salut  asemenea mirabilelor apusuri topite în ape topaz.
Patmos,  liturghie printre sfeșnice cu  fereastra deschisă spre lucirile de safir și locuințe albe...Și marea  nu mai era(Apocalipsa 21, 1), cum nici moartea. 
Leros, înălțimi de durere și izbânzi. 
Eghina, calmitate, duhul  și protecția mânâietoare a Sfântului Nectarie. 
Ce  miracol, ce lagune de liniște!Insule, regăsiri !... Sau rugăciuni prefăcute  materie?...







kosiote...






















patmosite...





























































lerosite...





























































iarăși kosiote...





































foto(uneori Ciprian N) și textuleț Corina Negreanu