cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

...........

...........
foto Corina Negreanu/Sânziene

duminică, 9 aprilie 2017

Potirul amarului...



Un festin vizual şi duhovnicesc
Nicoleta Pălimaru
,,Biserica nu este alcătuită numai din sfinţi. Toţi membrii ei care duc o viaţă sacramentală au dreptul şi datoria de a merge pe urma lor. De aceea, orice iconar ortodox care vieţuieşte după Tradiţie poate crea icoane adevărate”, afirmă unul dintre cei mai importanţi teologi ai icoanei, Vladimir Lossky, aserţiune verificată în mod fericit şi în iconografia Mariei Corina Negreanu, participantă şi anul acesta, cu două lucrări originale, la a VI-a ediţie a Concursului național „Icoana ortodoxă – lumina credinţei”, secţiunea pictură pe lemn, organizat de Patriarhia română.
Sursa originalităţii artistei Mariei Corina Negreanu se află în pliurile libertăţii din interiorul tradiţiei, asumate vizionar şi amprentate de lucrarea Sfântului Duh.
Originalitatea icoanei Împărătesele Irina şi Teodora, una din cele două piese cu care a participat la concurs, reiese din situarea cu fineţe a liniei bizantine, evidenţiată de veşmintele expresive şi rafinate – componentă a epocii, menită să sublinieze statutul imperial –, în gramatica specificului românesc, cu accent pe tradiţia brâncovenească, după cum însăşi artista mărturisea.
Icoana înfăţişează un diafan ce conduce feminitatea spre andreia (gr. bărbăţie), cunoscut fiind faptul că majoritatea împărăteselor bizantine adoptau o mentalitate masculină în raport cu problemele de politică a imperiului – perceput ca un corolar al Bisericii –, dar, mai mult, după proclamarea sa ca împărăteasă, Irina a folosit titlul de „Irina, evlaviosul împărat”.
Semnificaţia teologică a icoanei constă în asocierea celor două nume, Irina şi Teodora, care, dincolo de evantaiul uman al intrigilor, comploturilor, conspiraţiilor şi suspiciunilor, reprezintă rotunda biruinţă a Ortodoxiei, cinstirea sinceră şi profundă a sfintelor icoane asigurându-le, până la un punct, o regenţă plină de succes, în condiţii total nefavorabile, de exemplu pentru Teodora, al cărei soţ, Teofil, era iconoclast. Nu doar evlavia şi abilitatea politică a celor două împărătese au impus „dogma venerării icoanelor”, cât mai ales legătura cu figuri importante de Sfinţi Părinţi, care prin solide argumente au fixat rosturile adânci ale icoanei. 
În stilistica simţirii şi gândirii artistei impresionează delicata şi esenţiala katabază - dublată de anabază - a Maicii Domnului între cele două împărătese. De altfel, ataşamentul profund al Irinei faţă de Maica Domnului a determinat-o să-i închine Împărătesei cerului mânăstirea ctitorită de ea în insula Prinkipo.
Şi de această dată primează sursele teologice în derularea muncii iconografice a Corinei Negreanu, întâlnite chiar şi în detaliile icoanei.
În cealaltă icoană, închinată Sfinţilor Martiri din închisorile comuniste, Corina Negreanu nu înfăţişează explicit chinurile şi suferinţa martirilor, ci transmite starea lor de aşteptare întru răbdare, devenită propria noastră aşteptare, sugerată de senzaţia de mişcare. Artista îi face pe aceşti martiri să treacă prin faţa ochilor privitorului, până la întâlnirea cu Hristos eshatologic.
Dacă în icoana Sfintelor Împărătese accentul cade pe învăţătura dogmatică, în icoana Martirilor e prezent Hristos eshatologic. Feţele liniştite ale martirilor şi mărturisitorilor, precum şi corporalitatea transfigurată  punctează împăcarea fără rest cu ei înşişi, dar şi cu o lume ce i-a smuls în chip samavolnic din cursul firesc al vieţii. Prezenţa gratiilor, subţiindu-se până la transparenţă şi anulând astfel contururile unui spaţiu al cruzimii şi torturii fizice şi morale, ţine de o subtilitate a artistei. În registrul icoanei, elementul definitoriu îl semnifică persoana patriarhului Iustinian, ce deschide o nouă perspectivă interpretativă: în condiţii de prigoană, Biserica a rămas vie împreună cu Întâistătătorul ei.
Aş încheia aceste succinte observaţii, care ar putea prelungi vizual, întregind, tema icoanei, cu o mărturisire a IPS Bartolomeu, unul dintre cei care odinioară, în vreme de prigoană anticreştină, se afla în spatele gratiilor: „Viaţa de închisoare, oricum, se îndură greu. Nervii sunt puşi încontinuu la încercare, iar situaţiile-limită se pot ivi la tot pasul”. (Revista Renașterea, mai 2017)

editor Nicoleta Pălimaru




,,Mărturisitori și martirii români din temnițele comuniste”
 icoana pictată pe lemn/31,5x42 cm
 Corina Negreanu/ 2017 


Tu, Doamne, care ai coborât la iad ca să ridici de acolo neamul omenesc, Tu, care și în întunecata perioadă comunistă ai cercetat neamul nostru coborând în iadul concentraționar al temnițelor comuniste, vino și acum și coboară în iadul întunecat al vieții noastre viclene, fățarnice și înrăite, și înviază sufletele noastre.”(Rugăciunea părintelui Ciprian)













                    

Succintă ermeneutică iconografică                                   
Domnul Iisus Hristos coboară și rămâne între adevărații lui ucenici, următori Lui în întunericul  iadului din închisorile comuniste, al  universului concentraționar și al prigoanei ideologiei totalitariste din România anilor 1946-1964. Întunericul acesta trimite la întunericul peșterii în care S-a născut Hristos. Peștera luminoasă- lăuntrul inimii, peștera neagră din afară-temnița.
Acești adevărați ucenici pătimesc pentru nelepădarea de credința în Iisus Hristos. Ei sunt martorii, mărturisitorii și martirii dumnezeirii Fiului lui Omului pe pământ.
Domnul Iisus Hristos poartă semnele Patimilor: hlamida, bătaia, goliciunea, batjocura oamenilor, scuipările, goliciunea. Asemeni, zeghele.
Prezența vie și smerită a Mântuitorului în mijlocul deținuților(aflați nu întâmplător în poziție verticală, de coloană) ridică, îmbărbătează și dăruiește fiecăruia eliberarea interioară, libertatea, mângâierea, lumina lăuntrică, mult mai valoroase decât  libertatea și lumina trupească.
Această eliberare interioară, a prezenței hristice în sufletele,  a fost miza expresivității icoanei. Gratiile și zidul închisorii nu i-au stat în cale Mântuitorului Iisus Hristos.
În afara închisorii, ca un far, ca o veghe și o îngrijorare necontenită, se află Patriarhul Justinian Marina, cel care a cârmuit, chivernisit și a salvat(cât i-a stat în putință) cu tact, înțelepciune și dragoste, Biserica Ortodoxă Română în anii de grea încercare peste țară. În mâini poartă toiagul arhieresc- simbol al puterii  ecleziale date de Domnul Iisus Hristos. Poartă și o lumânare, simbol al trezviei, discernământului și nădejdii pe care le-a întărit prin tot ce a făcut ca Biserica și Credința Ortodoxă să nu piară. De asemenea,  nădejde pentru cei din afara închisorilor pentru care s-a luptat să păstreze bisericile deschise iar preoții să-și poată continua  sub  ostilități  și prigoană lucrarea și misiunea. Nădejde și pentru cei din închisori pentru că pe mulți i-a ținut ascunși sau i-a protejat cum a știut,  sau chiar a intervenit pentru ei a nu fi arestați,  ori  pentru a fi eliberați. Pentru cei eliberați nu a contenit să le ofere direct ori discret ajutorul, nelepădându-se de ei, cei marginalizați.
Pavimentul labirintic care apare în pictura bisericească din perioada brâncovenească, aduce aminte de locul pardosit cu pietre din curtea lui Pilat din Pont, unde Mântuitorului I S-a făcut judecată nedreaptă,  fiind  batjocorit, scuipat, lovit, îmbrăcat în porfiră mincinoasă împodobit cu cunună de spini și condamnat la moarte fără vină.


Prea plinul amar al potirului


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu