cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

...........

...........
foto Corina Negreanu/Sânziene

sâmbătă, 29 aprilie 2017

,,Fiecare privește cerul într-un anumit fel. Îmi aduc aminte cu plăcere de un text din Cronicul vărstelor, scris de Lucian Blaga. El povestește că a observat, cândva, că cerul merge cu el. I se părea că oriunde merge el, merge și cerul. Atunci s-a gândit că ar putea să facă o experiență, împreună cu alt prieten: să meargă fiecare într-o direcție opusă și să rupă cerul în două, ca să vadă ce este în cer. Bineînțeles, experiența nu a reușit decât până la măsura că cerul merge împreună cu omul. N-a putut să deschidă cerul și să vadă ce este în el. Este o idee extraordinară, aceea de a ști că tu,  oriunde ar fi, ești împreună cu cerul tău, cu partea ta din cer, că te pregătești pentru cer, că poți ajunge în el, chiar dacă nu știi foarte bine ce este în sine. De altfel, așa cum spuneam, nici nu poți să știi, pentru că omul nu poate ieși din condiția lui și nu poate să înțeleagă lucruri mai presus de el.
Noi nu putem să ne închipuim cerul decât la măsura noastră. Să știți că nu numai cerul nu putem să ni-l închipuim. Nici altceva, din cele care nu țin de condiția  umană, nu putem să înțelegem. De exemplu, Sfântul Ioan, care a scris Scara, zice: ,,Să-ți închipui că ești un mort în sicriu”. Am încercat și eu, dar de fiecare dată mi-am închipuit că sunt viu în sicriu. De ce? Pentru că nu-mi pot închipui cum e să fii mort. Și totuși, cândva vom fi morți, chiar dacă știm că moartea nu înseamnă nimicire dar, oricum, nu putem avea o experiență a morții, ci avem numai o experiență a vieții.Moartea este, însă, o realitate.”

Părintele Teofil Părăian





Noile ispite ale icoanei; laconismul cromatic



Iisus Hristos-Mântuitorul și Biserica Universală prin cele Șapte Sinoade Ecumenice ale sale nu a disprețuit, trupul sau materia(natură) stricăcioasă și derizorie. Din contră. Nu le-a negat rostul ci le-a arătat /reconsiderat  deplin slava. Căci Mântuitorul Iisus Hristos  la întruparea Lui- momentul zero de re-creere a lumii- nu a anulat ori a distrus materia și firea omenească, ci le-a asumat și recalibrat. 
 Icoana are și această  funcție, pe lângă altele,  de a arăta, de a oglindi, de a sugera  partea nevăzută/cerească, însă fără a minimaliza/ignora  partea pământească (trup și psihic) înduhovnicită ce a atins cotele sfințeniei persoanei reprezentate în ea -mucenic, cuvios s.a.
De-a lungul timpului, sub conul de lumină al conștiinței ecleziale,  reprezentările iconografice au cunoscut o dezvoltare și un apogeu artistico-liturgic   ce a atins cea mai înaltă  limpezime dogmatică, artistică și stilistică,  în epoca de renaștere bizantină a Paleologilor, după crizele iconoclaste. În Rusia, sec. XIV-XV. La noi, mai ales prin arta brâncovenească din sec. XVII-XVIII. Culorile icoanei sigur că erau naturale și vii în epoca Paleologilor. O gamă sofisticată spre deosebire de pictura  și arta sacră a veacurilor trecute.
În icoană, atât desenul  cât și culoarea-subordonată lui- rămân în tandem ca importanță deși nu acest raport reprezintă întregul ei. Există azi tendința de a disprețui culoarea în raport cu desenul pe terenul  ,,noii” artei sacre. Au fost și sunt evident greșeli de prost gust, neștiință și lipsă de măsură care au alimentat pe bună dreptate acest refuz de a se opta pentru o paletă cromatică vie și  curajoasă. Desenul obligă spre rațional și spirit. Culoarea, e adevărat, se adresează impresiei vizuale, inspiră mai mult latura emoțională, psihică. Simbolică. Dar și duhovnicească. De aici  căderea/păcatul în abstracționism versus senzualitatea degradantă a stridenței polifoniei culorilor în stilul (neo)bizantin de pictură. De aici panica estetică, laconismul cromatic și o zgârcită gestiune a culorilor redusă la câteva tonuri a două-trei culori, pentru a controla mai bine un așa-zis echilibru compozițional ce sintetizează și  definește  ,,onest” imaginea sacră și trasăturile duhovnicești ale sfințeniei. Uneori se forțează tertipuri, patine, ceața  ca icoana nouă, astfel ,,învăluită”, să sugereze mai bine prezența  harului...   Alteori,  icoana prea e privită (doar) ca execuție și tehnică artistică.  Sigur, lucrurile sunt mult mai complicate și pot fi argumentate pe măsură.
 Dumnezeu a creat diversitatea. Creația întreagă, lumea materială, întreg cosmosul e inundat de bogăția și armonia culorilor revărsate fără rest  într-o spontaneitate  desăvârșită, fie ea și numai din/în lumea aceasta. Un crâmpei din această strălucire a armoniei culorilor au descoperit-o restauratorii ruși  la începutul sec. al XX-lea, când au încercat printr-o mișcare națională de reconsiderare a folclorului rus, să recupereze icoana  veche( pretextată  ca ,,piesă folclorică uitată”) secole de-a rândul după epoca de tristă amintire a țarului Petru I. La îndepărtarea  stratului de olifă înnegrită și  a acoperămintelor metalice ale vechilor icoane rusești,   spre uimirea  artiștilor restauratori, a înviat frumusețea și bogăția strălucitoare  a culorilor icoanelor de altădată. Viața din ele, smerita bucurie. Era incontestabilă măestria și știința armonizării culorilor spiritualizate ale acelor pictori iconari de odinioară,  care, stăpâneau  o incredibilă artă de formă și culoare laolaltă! Viul vieții și al armoniei depline întru Frumusețea Duhul Sfânt.
A reduce, a minimaliza, a omite  și exclude rostul și rolul ermeneuric al culorii în icoană este o opțiune plastică  ce poate devia imaginea liturgică-icoana- spre dualism maniheist, spre monofizitism mascat. O poziție dochetistă față de adevărul Întrupării Mântuitorului Iisus Hristos(istoric), față de Duhul Sfânt și  de har. O părută părelnicie forțată despre sfințire și sfințenie trădată de căutarea unei expresivități plastice  de impact vizual  prin laconismul cromatic, născută din ,,slăbiciunile credinței înseși”. Nu o spun eu, o spune Leonid Uspenky în tratatul său de Teologia icoanei printre rânduri.
 Nu e de lepădat nici ce spune Paul Evdochimov: ,,Monofizitismul nu a fost niciodată depășit în anumite probleme de credință: a luat forma  ,,egoismului transcendent” al mântuiri individuale. E disprețul monofizit față de carne și materie, fuga spre cerul spiritelor pure, ignorarea culturii și a vocației omului în lume, ostilitate și chiar ură față de femeie și frumusețe.(...)Or, adevărata  Tradiție predică tensiunea autentic dialectică, atât de puternic subliniată de  Sfântul Grigorie de Palama: nu un lucru sau altul  ci amândouă deodată. Aceasta este tensiunea între smerenia subiectivă și  faptul obiectiv de a fi co-liturghisitor, împreună-făcător,  co-poiet cu Dumnezeu.  Antinomiile odinioară atît de familiare Sfinților Părinți, trebuie învățate din nou.  Omul spune: ,,nu sunt desăvârșit” și Dumnezeu îi răspunde  ,,Fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru din ceruri desăvârșit  este”. Omul spune: ,,Deșertăciune sunt și pulbere”, iar Hristos îi răspunde : ,,Voi sunteți dumnezei și-mi sunteți prieteni”(...) iar Sfântul Ioan zice: ,,Sunteți unși ai Celui Sfânt și pe toate le știți”. ,,Chipul slavei celei negrăite sunt deși port rănile păcatelor”, spune, într-o sinteză plină de forță, un tropar al slujbei de înmormântare.(Arta icoanei-O teologie a frumuseții)
Omul este creat și în același timp nu este creat, ci ,,născut din apă și din Duhul Sfânt”, pământesc și ceresc, făptură și dumnezeu în devenire. Un ,,dumnezeu creat” este o noțiune dintre cele mai paradoxale,  ca și ,,persoana creată” și libertatea creată”. Îndrăzneala  Sfinților Părinți întărește aceste maxime, aceste sentințe pentru ,,a nu se lăsa pradă tristeții”  și pentru ,,a nu stinge flacăra Duhului Sfânt”.”



Rolul culorii în icoană se aseamănă  în viață cu cel al femeii. Nuanțe și nunțe. Tonuri calde-reci.
De dragul Mironosițelor Femei, ,,La mulți ani!”  tuturor femeilor creștine, reflexii  translucide de smerenie  și dragoste în care să-și lase amprenta harul Duhului Sfânt.

joi, 20 aprilie 2017

Nostalgia


(poate )
nostalgia/agonia  Paradisului pierdut de  Adam (mai ales) după crima lui Cain

luni, 17 aprilie 2017

Slujba Învierii/ Anul Domnului 2017/ Biserica Sudenților din Cluj Napoca

Filmare, prelucrare și montaj realizate de Benedict Both căruia îi mulțumesc pentru  trimiterea acestui  filmuleț  pe care îl dau mai departe.

Hristos a înviat!





duminică, 16 aprilie 2017

Învierea




În dreptul ochilor, Ierusalimul
în miezul frunții e Bethleemul
trupul aduce cu sine trupul
de fier și fum
ca pe o umbră
     sângele-ncepe și se cufundă-n
uitarea lor, când rezemați în suliți dorm,
giulgiuri alături...
                     Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu
Cel prea înalt,
-Preot în veac, după rânduiala lui 
                  Melchisedec-
a înviat din morți pentru ca lumea să nu
                        se devoreze pe sine...
rugați-vă, întoarceți-vă, puțin veți pătimi
și, la puțin, cât veți cere, se va adăuga tot!...
-vai, azi a venit  și a spus: ,,Urmează-Mă,
vino, vestește!”
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu
               Cel ale Cărui urme se văd pe plaja stelelor,
la țărmul lui Dumnezeu.
                    A venit într-un grăunte și acolo,
                    între pustiul mic și pustiul apei sub măslini,
                     a fost răstignit.
Lumea nu are decât o singură justificare-Învierea!
Cine a ascultat a auzit
de la marginea lumii și a veacurilor.
Urme moi de rană
cum s-ar scufunda, într-un cer de os, stea de durere
            alungă, în lumină, lumea.

Înviere 2017

HRISTOS A ÎNVIAT!

sâmbătă, 15 aprilie 2017

Săptămâna Mare

,,Nu pot să mă plâng de foame
Hrana mea din ceruri vine
dar mi-e teamă pentru zeul
Ce se va hrăni cu mine.

Sînt prea neagră, sînt prea tristă
Jertfa mea poate să-i pară
Și mai slabă decât este
Și mai rea, și mai amară.

Sângele-ar putea să-l verse
Într-un câmp frumos cu maci
Carnea ar putea rămâne 
Să se-mpartă la săraci.”(Ileana Mălăncioiu/Urcarea muntelui)



Fotografii: Ilinca Negreanu





































miercuri, 12 aprilie 2017

,,Toate păcatele nu sunt decât praf în fața lui Dumnezeu; singurul păcat adevărat este acela de a fi insensibil față de Cel Înviat”(Sf. Isaac Sirul)






Epitaf




duminică, 9 aprilie 2017

Sfintele Împărătese care au apărat icoanele: Irina și Teodora


Un festin vizual şi duhovnicesc înainte de Praznicul Învierii
Originalitatea icoanei Corinei Negreanu, Împărătesele Irina şi Teodora, reiese din situarea cu fineţe a liniei bizantine, evidenţiată de veşmintele expresive şi rafinate — componentă a epocii menită să sublinieze statutul imperial —, în gramatica specificului românesc, cu accent pe tradiţia brâncovenească, după cum ea însăşi marturisea.
Icoana înfăţişează un diafan ce conduce feminitatea spre andreas (bărbăţie), cunoscut fiind faptul că majoritatea împărăteselor bizantine adoptau o mentalitate masculină în problemele de politică a imperiului—perceput ca un corolar al Bisericii —, dar mai mult, după proclamarea ca împărăteasă, Irina a folosit titlul de „Irina , evlaviosul împărat”.
Semnificaţia teologică a icoanei constă în asocierea celor două nume, Irina şi Teodora, care, dincolo de evantaiul uman al intrigilor, comploturilor, conspiraţiilor şi suspiciunilor, reprezintă rotunda biruinţă a Ortodoxiei, cinstirea sinceră şi profundă a sfintelor icoane asigurându-le celor două împărătese, până la un punct, o regenţă plină de succes, în condiţii total nefavorabile, de exemplu pentru Teodora, al cărei soţ, Teofil era iconoclast. De altfel, evlavia sporită a Irinei faţă de Maica Domnului, frumos transpusă de artistă, a determinat-o să-i închine Împărătesei cerului mânăstirea ctitorită de ea în insula Prinkipo.
Şi de această dată primează sursele teologice în derularea muncii iconografice a Corinei Negreanu, întâlnite chiar şi în detaliile icoanei.

editor Nicoleta Pălimaru









,,Puține state  au dat femeii mai mult loc, i-au acordat un rol mai considerabil, i-au asigurat o mai largă influență asupra chestiunilor politice și destinelor guvernării, decât a făcut-o Imperiul Bizantin. Acesta este, cum s-a remarcat pe  bună dreptate, ,,unul din caracterele cele mai izbitoare  ale istoriei grecești din Evul Mediu”. Nu numai că multe împărătese, prin prestigiul frumuseții sau prin superioritatea inteligenței lor,  au exercitat asupra soților lor o influență atotputernică; aceasta ar dovedi mai puțin lucru, căci toate sultanele favorite au făcut la fel. Dar în monarhia fondată de Constantin, aproape în toate  secolele istoriei sale, s-au întâlnit femei care sau au domnit prin ele însele, sau, mai adeseori, au dispus  în mod suveran  de coroană și au creat împărați. Nimic n-a lipsit acestor prințese, nici pompa ceremoniilor prin care se manifestă strălucirea exterioară a puterii, nici actele solemne de autoritate, prin care se atestă realitatea lor. Până și în viața intimă a gineceului, se regăsesc urmele puterii depline pe care o exercita, în mod legitim, o împărăteasă bizantină; iar în viața sa publică,  rolul politic pe care i-l recunoșteau toți bărbații din timpul său, această putere apare și mai clar. Și de aceea, pentru cine vrea să înțeleagă și să priceapă  societatea și civilizația Bizanțului, sunt lucruri destul de noi, poate, de învățat din viața acestor prințese îndepărtate și uitate.”(Charles Diehl, Figuri Bizantine, Editura pentru Literatură, 1969, p. 178-179)

Cei o mie de ani ai Bizanțului, trebuie să recunoaștem, au fost marcați de foarte multe figuri și chipuri feminine. De la auguste rafinate, evlavioase, creștine, frumuseți ambițioase, împărătese mai puțin virtuoase ori seduse pătimaș de putere, la femei aristocrate, mame creștine de sfinți sau simple femei care au făcut istorie sau au marcat istoria Bizanțului  în vremuri de  crize politic-bisericești(nu numai!), care au dat dovada unui caracter ajuns la măsura ,,bărbatului desăvârșit”. Biografiile lor pot fi interpretate în fel și chip. Pentru noi nu contează viața tumultoasă, spectaculară ori scandaloasă din punct de vedere etic-moral la un moment dat, atât de mult viciile și slăbiciunile, ci unda de lumină pe care au lăsat-o prin tot ce au făcut în istoria îndelungă a Imperiului și mai ales în viața Bisericii până la noi. Sigur, rămân piloni de marcaj, cariatidele teocrației, Sfânta Împărăteasă Elena, mama împăratului Constantin, Teodora lui Justinian, Pulcheria, Evdochia lui Teodosie, Zoe Porfirogeneta, Irina, femeile rafinate din dinastia Comnenilor... etc. etc. Dar, două împărătese, prin puterea ce li s-a dat, putem spune că au restaurat moștenirea Sfintei Împărătese Elena, Ortodoxia, după o lungă și oribilă criză iconoclastă: Irina apoi, Teodora. Iconarii și iconografii din trecut și de azi,  monahii și întreg clerul bisericesc le datorează mult acestor basilee pentru rolul însemnat ce l-au avut de gestionat în criza istoriei bisericești și imperiale. Sigur, sprijinite de mari oameni deveniti sfinti ai Bisericii. Creditânt cu prezența și voința lor decizională ultimele două  Sinoade Ecumenice care au stabilit/rectificat fundamental adevăruri de credință și Crez, au făptuit  și confirmat astfel atestatul icoanei în Ortodoxie. Rolul și rostul liturgic al acestora. Căci Ortodoxia fără icoană nu mai e ortodoxie ci ideologie. Dacă Irina nu s-a putut impune total în fața iconoclaștilor la Sinodul Ecumenic VII de la Niceea (787 d. Hr.), aceștia având încă suficiente influențe autoritare și boicotând în fel și chip hotărârile sinodale, căci încă era suficientă ostilitate iconoclastă în clasele sociale și în punctele cheie ale puterii de stat și ale Bisericii, Teodora a continuat lupta  pentru recunoașterea icoanelor și, a învins, la distanță de 50 de ani, prin invocarea unui nou Sinod Ecumenic în  anul 843 d.Hr.
Nu-mi propun să le schițez portretele biografice aici. Sunt nemaipomenite. Ar fi prea mult. Ele pot fi cercetate în cărțile și scrierile lăsate de la istorici, bizantilonogi veritabili și critici istorici precum Charles Diehl(bunul prieten al lui Nicolae Iorga,) la Lynda Garland etc.  La fel,  sinaxarele și documentele bisericești pot fi cercetate pentru a le înțelege și mai bine  rolul determinant, rostul și viața captivantă a acestor împărătese declarate și recunoscute de/în Biserică ca fiind sfinte.

Sfintele Împărătese care au apărat icoanele, Irina(787) și Teodora(843)
În fapt, icoana reprezintă trei împărătese, incluzând-o central pe Maica Domnului Hodighitria(Povățuitoarea) cinstită de fericitele basilee ,,care L-au iubit pe Hristos”. Sus, centrat, Sf. Mahramă sau Năframa Regelui Abgar- izvorul și temelia icoanelor. Jos, centrat, o emblemă ce se referă la Anul Omagial 2017 închinat icoanelor și iconarilor.
icoană pe lemm (31x42 cm) de Corina Negreanu/2017



(două) rodii, lauri și rodiri...

Veșnică pomenire celor care mărturisesc cu gura, cu inima și cu mintea, prin cuvânt, prin pictură și prin Icoane venirea Cuvântului lui Dumnezeu în trup.
(Synodykon, Al Șaptelea Sinod Ecumenic)

Potirul amarului...



Un festin vizual şi duhovnicesc
Nicoleta Pălimaru
,,Biserica nu este alcătuită numai din sfinţi. Toţi membrii ei care duc o viaţă sacramentală au dreptul şi datoria de a merge pe urma lor. De aceea, orice iconar ortodox care vieţuieşte după Tradiţie poate crea icoane adevărate”, afirmă unul dintre cei mai importanţi teologi ai icoanei, Vladimir Lossky, aserţiune verificată în mod fericit şi în iconografia Mariei Corina Negreanu, participantă şi anul acesta, cu două lucrări originale, la a VI-a ediţie a Concursului național „Icoana ortodoxă – lumina credinţei”, secţiunea pictură pe lemn, organizat de Patriarhia română.
Sursa originalităţii artistei Mariei Corina Negreanu se află în pliurile libertăţii din interiorul tradiţiei, asumate vizionar şi amprentate de lucrarea Sfântului Duh.
Originalitatea icoanei Împărătesele Irina şi Teodora, una din cele două piese cu care a participat la concurs, reiese din situarea cu fineţe a liniei bizantine, evidenţiată de veşmintele expresive şi rafinate – componentă a epocii, menită să sublinieze statutul imperial –, în gramatica specificului românesc, cu accent pe tradiţia brâncovenească, după cum însăşi artista mărturisea.
Icoana înfăţişează un diafan ce conduce feminitatea spre andreia (gr. bărbăţie), cunoscut fiind faptul că majoritatea împărăteselor bizantine adoptau o mentalitate masculină în raport cu problemele de politică a imperiului – perceput ca un corolar al Bisericii –, dar, mai mult, după proclamarea sa ca împărăteasă, Irina a folosit titlul de „Irina, evlaviosul împărat”.
Semnificaţia teologică a icoanei constă în asocierea celor două nume, Irina şi Teodora, care, dincolo de evantaiul uman al intrigilor, comploturilor, conspiraţiilor şi suspiciunilor, reprezintă rotunda biruinţă a Ortodoxiei, cinstirea sinceră şi profundă a sfintelor icoane asigurându-le, până la un punct, o regenţă plină de succes, în condiţii total nefavorabile, de exemplu pentru Teodora, al cărei soţ, Teofil, era iconoclast. Nu doar evlavia şi abilitatea politică a celor două împărătese au impus „dogma venerării icoanelor”, cât mai ales legătura cu figuri importante de Sfinţi Părinţi, care prin solide argumente au fixat rosturile adânci ale icoanei. 
În stilistica simţirii şi gândirii artistei impresionează delicata şi esenţiala katabază - dublată de anabază - a Maicii Domnului între cele două împărătese. De altfel, ataşamentul profund al Irinei faţă de Maica Domnului a determinat-o să-i închine Împărătesei cerului mânăstirea ctitorită de ea în insula Prinkipo.
Şi de această dată primează sursele teologice în derularea muncii iconografice a Corinei Negreanu, întâlnite chiar şi în detaliile icoanei.
În cealaltă icoană, închinată Sfinţilor Martiri din închisorile comuniste, Corina Negreanu nu înfăţişează explicit chinurile şi suferinţa martirilor, ci transmite starea lor de aşteptare întru răbdare, devenită propria noastră aşteptare, sugerată de senzaţia de mişcare. Artista îi face pe aceşti martiri să treacă prin faţa ochilor privitorului, până la întâlnirea cu Hristos eshatologic.
Dacă în icoana Sfintelor Împărătese accentul cade pe învăţătura dogmatică, în icoana Martirilor e prezent Hristos eshatologic. Feţele liniştite ale martirilor şi mărturisitorilor, precum şi corporalitatea transfigurată  punctează împăcarea fără rest cu ei înşişi, dar şi cu o lume ce i-a smuls în chip samavolnic din cursul firesc al vieţii. Prezenţa gratiilor, subţiindu-se până la transparenţă şi anulând astfel contururile unui spaţiu al cruzimii şi torturii fizice şi morale, ţine de o subtilitate a artistei. În registrul icoanei, elementul definitoriu îl semnifică persoana patriarhului Iustinian, ce deschide o nouă perspectivă interpretativă: în condiţii de prigoană, Biserica a rămas vie împreună cu Întâistătătorul ei.
Aş încheia aceste succinte observaţii, care ar putea prelungi vizual, întregind, tema icoanei, cu o mărturisire a IPS Bartolomeu, unul dintre cei care odinioară, în vreme de prigoană anticreştină, se afla în spatele gratiilor: „Viaţa de închisoare, oricum, se îndură greu. Nervii sunt puşi încontinuu la încercare, iar situaţiile-limită se pot ivi la tot pasul”. (Revista Renașterea, mai 2017)

editor Nicoleta Pălimaru




,,Mărturisitori și martirii români din temnițele comuniste”
 icoana pictată pe lemn/31,5x42 cm
 Corina Negreanu/ 2017 


Tu, Doamne, care ai coborât la iad ca să ridici de acolo neamul omenesc, Tu, care și în întunecata perioadă comunistă ai cercetat neamul nostru coborând în iadul concentraționar al temnițelor comuniste, vino și acum și coboară în iadul întunecat al vieții noastre viclene, fățarnice și înrăite, și înviază sufletele noastre.”(Rugăciunea părintelui Ciprian)













                    

Succintă ermeneutică iconografică                                   
Domnul Iisus Hristos coboară și rămâne între adevărații lui ucenici, următori Lui în întunericul  iadului din închisorile comuniste, al  universului concentraționar și al prigoanei ideologiei totalitariste din România anilor 1946-1964. Întunericul acesta trimite la întunericul peșterii în care S-a născut Hristos. Peștera luminoasă- lăuntrul inimii, peștera neagră din afară-temnița.
Acești adevărați ucenici pătimesc pentru nelepădarea de credința în Iisus Hristos. Ei sunt martorii, mărturisitorii și martirii dumnezeirii Fiului lui Omului pe pământ.
Domnul Iisus Hristos poartă semnele Patimilor: hlamida, bătaia, goliciunea, batjocura oamenilor, scuipările, goliciunea. Asemeni, zeghele.
Prezența vie și smerită a Mântuitorului în mijlocul deținuților(aflați nu întâmplător în poziție verticală, de coloană) ridică, îmbărbătează și dăruiește fiecăruia eliberarea interioară, libertatea, mângâierea, lumina lăuntrică, mult mai valoroase decât  libertatea și lumina trupească.
Această eliberare interioară, a prezenței hristice în sufletele,  a fost miza expresivității icoanei. Gratiile și zidul închisorii nu i-au stat în cale Mântuitorului Iisus Hristos.
În afara închisorii, ca un far, ca o veghe și o îngrijorare necontenită, se află Patriarhul Justinian Marina, cel care a cârmuit, chivernisit și a salvat(cât i-a stat în putință) cu tact, înțelepciune și dragoste, Biserica Ortodoxă Română în anii de grea încercare peste țară. În mâini poartă toiagul arhieresc- simbol al puterii  ecleziale date de Domnul Iisus Hristos. Poartă și o lumânare, simbol al trezviei, discernământului și nădejdii pe care le-a întărit prin tot ce a făcut ca Biserica și Credința Ortodoxă să nu piară. De asemenea,  nădejde pentru cei din afara închisorilor pentru care s-a luptat să păstreze bisericile deschise iar preoții să-și poată continua  sub  ostilități  și prigoană lucrarea și misiunea. Nădejde și pentru cei din închisori pentru că pe mulți i-a ținut ascunși sau i-a protejat cum a știut,  sau chiar a intervenit pentru ei a nu fi arestați,  ori  pentru a fi eliberați. Pentru cei eliberați nu a contenit să le ofere direct ori discret ajutorul, nelepădându-se de ei, cei marginalizați.
Pavimentul labirintic care apare în pictura bisericească din perioada brâncovenească, aduce aminte de locul pardosit cu pietre din curtea lui Pilat din Pont, unde Mântuitorului I S-a făcut judecată nedreaptă,  fiind  batjocorit, scuipat, lovit, îmbrăcat în porfiră mincinoasă împodobit cu cunună de spini și condamnat la moarte fără vină.


Prea plinul amar al potirului


joi, 6 aprilie 2017

Pelerinaj...

Fotografii Benedict Both/1  aprilie 2017