cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

...........

...........
La Nea Makri/ foto Ilinca Negreanu

joi, 29 octombrie 2015

,,Gâlceava de cuvinte”

,,caut rădăcinile durerii...”

Mult necaz s-a întâmplat între oameni de pe urma neînțelegerii în cuvinte. Nu toți înţeleg prin același cuvânt, același lucru. Cât despre gânduri, neînţelegerea e și mai mare. Urechea auzitorilor parcă ar fi o adevărată răsucitoare a cuvintelor, iar mintea, vârtelniță a ideilor. S-a întâmplat că lucruri clare ca lumina zilei să fie înțelese de oameni cu totul pe dos. Istoria ne stă mărturie: Cel care a avut mai mult de suferit de pe urma oamenilor, răstălmăcitori şi suciţi de minte, a fost Dumnezeu însuși. Orice s-ar spune, El știa să vorbească limpede; unii, însă, destul de mulți, au înţeles că le vorbeşte un ieşit din minte (Ioan 6, 60), un îndrăcit (Matei 12, 24), un hulitor de Dumnezeu (Matei 26,65). De aceea L-au şi osândit la moarte.
Primejdia, care nu s-a isprăvit, are şi o formă întoarsă. Mulţi, în zilele noastre, zic că cinstesc pe Dumnezeu hulindu-I crucea, sfinții, Biserica, Tainele, şi, întrucât S-a făcut și om adevărat, şi pe Sfânta Sa Maică (Apocalipsa 12, 13-17). Aceștia fac același lucru, adică îi osândesc la moarte.
La gâlceava se încaieră și următoarele perechi de termeni: sufletul cu trupul, raţiunea cu instinctul, ştiința cu credința, sau mai binezis, neștiinţa cu credinţa. Iar cu Dumnezeu se gâlcevesc făpturile Sale: îngerul căzut și omul decăzut.
La rândul său, omul decăzut, câtă vreme stăruie în decăderea sa, înseamnă că nu vrea să priceapă deosebirea între virtute și păcat, ci, după mintea lui, totul e natură şi nimic mai mult. Ce nu vede, nu există. Dumnezeu, nemurire, înviere, judecată, diavol și iad, - astea-s vorbe de ameţire a minţii, bune pentru proşti. (Deşi nu știu cum s-ar părea la minte omul care, nărăvit să judece aşa, ar sta împotrivă, zicând de pildă despre piramidele Egiptului că nu există, fiindcă nu le-a văzut el!)
Da, el e măsura lumii; nu ştiam. Oare cine-l ţine din umbră, că cele pământeşti le crede - de vreme ce nu s-a răsculat nimeni împotriva piramidelor Egiptului - pe când cele cereşti și veșnice nu vrea să le primească?
Dar felul ăsta de oameni, nu cred nici ce văd; vederea lor nu plăteşte nimic. Mai mult s-ar folosi să fie orbi, decat orbi fără să ştie şi să se ţină că văd. Din nefericire asta e tragedia în care se cufundă mulţime de oameni, dar mai cu deosebire oamenii mărginaşi în ştiinţă şi crescuţi unilateral în cunoştinţe. Nu e bine aşa, ci precum urmărim o armonie între facultăţile sufleteşti, tot aşa trebuie să urmărim o armonie şi între cunoştinţele din cât mai multe domenii, precum şi o sinteză a acestora cu viaţa. Multă ştiinţă apropie pe om de Dumnezeu, puţină ştiinţă îl îndepărtează şi de ştiinţă şi de Dumnezeu. Iar omul atâta preţuieşte câtă apropiere de Dumnezeu şi-a caştigat în sine. Dumnezeu i-a dat o valoare mare, însă trebuie şi el să şi-o câştige. Dar dacă nu vrea, Dumnezeu nu are nici o vină.
Ştiinţa, filosofia, medicina şi celelalte discipline ale preocupărilor omeneşti, chiar şi dreptul, care pune crucea pe masa de judecată, toate la un loc nu pot să dovedească, nici că există Dumnezeu, nici că nu există. Toate aceste discipline ale ştiinţei sunt însă folositoare când îşi cunosc marginile şi când nu trec într-o altă zonă a existenţei, unde nu au competenţă şi nici mijloace de cercetare.
În ştiinţă e savantul care sondează necunoscutul prin teorii şi le verifică pe urmă, dacă aduc lumină şi corespund realităţii sau ba. Savantul se ajută de teorie, teoremă, noţiuni, experienţe, concluzii, care formează o bază pentru noi cercetări. Adevărul lucrurilor, însă, e mult mai mult decât atâta; depăşeşte măsurile omului. Revelaţia n-are a ţine pas cu vremea; nu e cazul adaptării Bisericii la spiritul timpului întrucat toate ştiinţele trebuie să ajungă la ce a revelat Dumnezeu.
În credinţă, în religie este sfântul, care are alte mijloace de aflare a adevărului. Lui i se revelează, i se descoperă o lume mai mare, temelia lumii acesteia. În cunoştinţa lui, nu are teorii, nici aparate, ci e angajată viaţa lui. Sfântul nu cercetează. Viaţa lui curată e mijlocul de cunoaştere a unei realităţi pe care cercetătorul savant n-o poate prinde niciodată.
Ştiinţa nu angajează viaţa, de aceea nici n-o poate pricepe şi nici n-o poate crea.
Sfinţenia însă tocmai viaţa o angajează. Iar sfântul desăvârşit, care şi-a angajat viaţa şi a arătat că o poate şi crea, înviind morţi şi făcând ochi unde nu erau, e singur Iisus. De ce oare nu-L recunoaşte medicina? Ba nici măcar nu-L pomeneşte.
Poate fiindcă Iisus e de-o mărime uluitoare, care ar pricinui spaimă migălelii omeneşti.
De aceea, în interesul cunoaşterii vieţii şi sub unghiul vremelniciei şi sub cel al veşniciei – lucru care depăşeşte puterea şi cunoştinţa omenească - a venit la noi Dumnezeu însuşi şi ne-a spus cele de dincolo de ştiinţă, de filosofie şi de medicină, oricât s-ar desăvârşi acestea.
Credinţa are revelaţia cu care omul credinţei nu se tocmeşte. Dumnezeu ne însoţeşte mereu şi, pe măsură ce-L cunoaştem, viaţa noastră biologică şi psihologică se străbate tot mai tare de adevăr şi de lumina cunoştinţei. Asta e ceea ce posedă credinciosul printr-o cale mult prescurtată, cunoştinţa pe care savantul n-o poate prinde prin ştiinţă, ci numai dacă şi-a impins ştiinţa până la toate marginile şi i-a recunoscut neputinţa.
Dumnezeu se revelează smereniei.
Deci, dacă e să înţelegem şi să folosim ceva, să încetăm gâlceava.
Drept aceea încerc o lămurire armonioasă a unei porunci a lui Dumnezeu, Porunca a Saptea - o problemă de biologie - cu cele câteva cunoştinţe ce mi s-au întâmplat la îndemană. Porunca aceasta e o măsură preventivă a lui Dumnezeu, prin care vom dovedi că urmăreşte stăvilirea degenerării, a stricăciunii și a toată jalea făpturii omeneşti.
Pr. Arsenie Boca -  Cărarea Împărăției

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu