cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

...........

...........

joi, 6 februarie 2014

Teologia la feminin. Anca Manolache (26 ian. 1923- 16 dec. 2013)


Pe 16 decembrie 2013 s-a stins atât de smerit și parcă atât de ,,prea-tăcut” doamna Anca Manolache, o figură feminină marcantă pentru spiritiualitatea ortodoxă românească și nu numai. Redau un  articol scris  de Nicoleta Pălimaru și apărut în Revista Tabor nr. 2 din februarie 2014.




Cărţile şi articolele Ancăi Manolache probează seriozitatea unui teolog înzestrat cu aleasă capacitate
de analiză atentă şi subtilă a problemelor circumscrise spaţiului teologic.
Cercetător riguros, metodic, cu studii de Drept şi Filologie, Anca Manolache întrebuinţează
în scriitura sa, care este un autentic spectacol al inteligenţei, puterii de asimilare şi al talentului,
o „strategie a discreţiei”, pliată admirabil pe un „teribil apetit pentru cunoaştere”, apreciat de autoare
drept „dar nepreţuit al lui Dumnezeu” (1).
Teologia, căreia i s-a dăruit necondiţionat, reprezintă topos-ul unde se mişcă cu dezinvoltură,
mai precis în sfera antropologiei şi a hristologiei, după cum ea însăşi mărturiseşte: „ca predilecţie
a lecturii mele, a fost întotdeauna studierea antropologiei şi a hristologiei. Am constatat că
adâncirea studiilor hristologice ajută la cunoaşterea omului. M-a ajutat nespus de mult Teologia
Sfântului Maxim Mărturisitorul, care aduce noi orizonturi în psihologia şi mentalul omenesc. În
aceeaşi măsură mi-au folosit toate scrierile teologului Vladimir Lossky... am cercetat cu mult interes
poziţia teologică a Bisericilor precalcedoniene. Poate că tocmai ideea centrală a Persoanei
Mântuitorului, ca deţinător al tipologiei umanului, şi apoi ca centru şi Cap al Bisericii, m-au făcut
să privesc cu interes aceste două domenii” (2).
Convinsă că Teologia face parte dintre delectările cele mai profunde pe care viaţa le poate
da, Anca Manolache s-a dedicat cercetării teologice, percepută ca „o urcare la cer”. Însă, teologia
nu constituie doar disciplină de cercetat, ci ajută la „cunoaşterea realităţii”, şi a folosirii intervalelor,
cum a fost şi închisoarea (în 1959 este arestată pentru „omisiune de denunţ”), unde Anca
Manolache a gândit şi a trăit „teologic”: „învăţasem în timpul teologiei mele că diavolul nu-ţi poate
cunoaşte gândul dacă nu-l exprimi”(3).
Conştiinţa teologică îi oferă în detenţie rectitudine morală, şi, în final, o nobleţe cuceritoare:
„Nu i-am întărâtat pe cei care mă chestionau, dar nici nu am voit să-i las să creadă că situaţia în
care mă afl am mă înjoseşte sau mă umileşte. Atitudinea Mântuitorului mi-a fost povaţă”(4).
De o elocventă putere mărturisitoare apare scena dialogului dintre Anca Manolache şi anchetator,
considerat victimă a „tatălui minciunii”: „Întrebată din nou: şi ce-ai să faci dacă nu vei
mai putea «face teologie» şi scrie articole teologice, am răspuns: «voi gândi teologic şi mă voi
ruga». «Şi ce aştepţi de la toate astea?», m-a întrebat. «Mila lui Dumnezeu» am răspuns. Nu ştiu
ce a gândit conlocutorul meu, dar numele lui Dumnezeu parcă a adus pacea în toată încăperea”(5).
„Cenuşiul” zilelor de puşcărie îi prilejuieşte gânduri vii şi profunde, ancorate în credinţa
creştină: „Adevărul nu este tot una cu realitatea”; „Aici este toată teologia: «Eu sunt Calea, Adevărul
şi Viaţa!»”; „Calea spre iubire e lungă, iar închisoarea nu e aşa de lungă. Ea poate fi o cale
către iubire”(6).
Durele tuşe ale suferinţei din închisoare se îmblânzesc prin scris, care anulează disjuncţia
trăită între comportamentul public şi cel privat.
Scrisul său teologic, trăit existenţial şi articulat de lecturi multiple şi de adâncime, merge pe
linia trasată ferm de profesorul şi îndrumătorul de doctorat, Pr. Dumitru Stăniloae, în direcţia
antropologiei religioase.
„Stima pentru cuvânt” o îndeamnă să scrie concis, fără echivoc, iar nucleele refl ecţiei sale,
precum şi dialectica întrebării şi a răspunsului asigură maturitatea rotunjită a scrisului Ancăi Manolache:
„acea cercetare pe care trebuia să o fac citind şi refl ectând pentru a-mi limpezi o idee, a
căuta un răspuns multor întrebări pe care mi le pusesem din anii studenţiei”(7).
O succintă radiografiere a cărţilor publicate înfăţişează un cercetător pasionat, în perpetuă
căutare de subiecte (utilizând o metodă interdisciplinară), ce se impun printr-o neîndoielnică
prestanţă şi acuitate.
Echilibrul entuziasmelor lecturii (Anca Manolache e un cititor instrumentat), al aprecierilor,
dar şi altitudinea intelectuală o determină să ajungă la interpretări profunde, capabile să puncteze
efortul de înnoire a demersului exegetic teologic.
Cea mai personalizată dintre cărţi, cu un profil insolit, Problematica femenină în Biserica lui
Hristos (Ed. Mitropoliei Banatului, 1994) se dovedeşte emblematică prin furnizarea argumentelor
în sprijinul înţelegerii femeii în lumina credinţei creştine, cartea încercuind dubla calitate a autoarei:
de teolog şi absolventă de Drept.
Particulara orientare a interesului spre zona feminină vine din implicarea nu doar pe linie livrescă
prin frecventarea operei privitoare la rolul femeii în Biserică, a teologului ortodox Elisabeth
Behr-Siegel, de o curajoasă abordare, care afirmă că femeia are o „dimensiune antropologică în
planul mântuirii şi în viaţa Bisericii”(8), ci şi prin participarea în calitate de exponent teologic la
„Forumul ecumenic al femeii creştine din Europa”.
Anca Manolache, interpret credincios textului scripturistic, s-a angajat în aprofundarea problematicii
femeii, după ce a observat că „orientările feministe actuale nu se bazează toate pe o
fundamentare teologică”(9).
Dacă scenariul revoltei reprezintă o trăsătură peremtorie a scriitoarelor noastre interbelice
faţă de condiţia feminină constrângătoare, faţă de autoritatea familiei şi faţă de o alteritate masculină
opresivă, după cum scrie Bianca Burţa-Cernat(10), Anca Manolache încearcă o recuperare a
statutului femeii în lumina lui Hristos: „Ar fi nedrept să se acuze Biserica creştină de a nu fi schimbat
în fapt situaţia femeii. Hristos Însuşi a venit ca să slujească, să împace lumea cu ea însăşi şi cu
Dumnezeu, nu ca să modifice structurile existente”(11).
Clarificările şi informaţia riguros expusă formează coordonatele unei contribuţii cu rădăcini
în cercetarea teologică, dar şi în Drept, cursurile cu Istrate Micescu, „o adevărată incursiune în
străfundul înţelegerii umane şi a aventurii ei spre absolutul divin”(12), conducând la limpezirea unor
aspecte privitoare la statutul femeii.
Demersul Ancăi Manolache accentuează diferenţa dintre bărbat şi femeie în orizontul vechitestamentar,
precum şi dedublarea viziunii asupra conceptului de parteneriat bărbat-femeie din
timpul dominării ideologiei comuniste şi subliniază necesara distincţie între femeie şi maternitate:
„femeia nu este o natură, ci o persoană, în aceeaşi măsură ca şi bărbatul. A limita femeia la ceea
ce reprezintă doar unul din atributele feminităţii înseamnă a ignora sau a respinge datele revelaţiei
creştine... Maternitatea nu este o «vocaţie» a femeii, ci una din caractesticile naturii umane”(13).
Viziunea teologică în problematica femeii, dar şi finele sale observaţii au suscitat aprecieri,
cum a fost cea a prof. univ. Mihaela Miroiu: „Datorez destule Ancăi Manolache şi pionieratului său
în feminismul creştin ortodox”(14).
Atrăgătoare este şi suita de eseuri teologice Paşi spre mântuire prin punerea în pagină a
antropologiei eshatologice, care probează acelaşi spirit sobru şi prob.
Aici, talentul formulărilor succinte dar memorabile, ar putea fi asociat cu al părinţilor şi al
teologilor contemporani: D. Stăniloae, Pr. Sofronie, Pr. Paisie Aghioritul: „Pentru creştin, mântuirea
începe azi. Viaţa creştinului are perspectiva eternităţii” (p. 5); „Iubirea a fost şi este motorul
operei de mântuire a omenirii ” (p. 6); „Nu numai Dumnezeu mântuieşte, ci şi omul se mântuieşte
cu ajutorul lui” (p. 7); „Să ne comportăm ca şi cum am iubi” (p. 10); „Zbuciumul sufletesc are rostul
lui în iconomia desăvârşirii” (p. 15); „Aderarea omului la Hristos, ca şi respingerea Lui, sunt
un efect a libertăţii personale” (p. 93); „Activitatea este expresia vieţii” (p. 106); „Creştinismul este
întărit – şi se poate întări – prin Tainele Bisericii, care-i aduc, fiecare din ele, un dar suprafiresc”
(p. 7)(15).
Tainele Bisericii alcătuiesc cuprinsul unei cărţi intitulată Sfintele Taine în Viaţa Bisericii
şi publicată la Ed. Renaşterea, în 2004, ce reuneşte articole din perioada 1978-1990, apărute în
revistele Glasul Bisericii şi Altarul Banatului. Dincolo de această precizare a intenţiilor, în interstiţiile
volumului se ascunde o elegantă geometrie a interpretărilor, ce păstrează nealterată învăţătura
Sf. Părinţi, fiind şi un reflex al meditaţiei şi experienţei personale.
Preeminenţa unor concepte privilegiate ca: iubirea, libertatea, credinţa, conştiinţa, smerenia
oferă o perspectivă lărgită a înţelegerii Tainelor.
Notăm câteva citate în măsură să contureze prin rigoare şi supleţe desenul demonstraţiei
ideii: „Fiecare Taină în credinţa noastră ne cizelează, ne luminează, ne curăţeşte pentru a intra
cuviincios în împărăţia lui Dumnezeu” (p. 129); „Angajarea realizată de creştin prin Botez este
doar amplasarea pe orbita volutelor ce urcă în spirală spre înălţime” (p. 48); „Euharistia e dată
pentru viaţa de veci” (p. 44); „dumnezeiasca Euharistie culminează ca început, mijloc şi scop al
tuturor Tainelor” (p. 61); „în Taina Spovedaniei şi în momentele ce o preced... sinergia puterilor
omeneşti şi a celor divine are dinamismul maxim” (63); „Echilibrul creştinului nu este niciodată
un punct fix câştigat, ci el înseamnă totdeauna lupta cea bună. Echilibrul creştinului este starea
de pocăinţă” (p. 78).
Unii teologi au subliniat originalitatea Ancăi Manolache în privinţa Tainei Căsătoriei, cu implicaţii
eshatologice: „Atunci, în prima pereche de oameni, a infuzat Dumnezeu taina iubirii între
bărbat şi femeie. Aceea este instituirea primordială şi unică a nunţii” (p. 111).
Informaţia ştiinţifică de certă contribuţie, referinţele bogate şi variate din spaţiul românesc
(Pr. Stăniloae, Pr. I. G. Coman, Pr. Benedict Ghiuş, Pr. Liviu Stan, Pr. Ene Branişte, Pr. D. Fecioru)
cât şi din cel străin (Silvestro Zedda, Pierre Grelot, Berdiaev, Bulgakov, O. Clément, Evdokimov,
Kelly, Eva Firkel, Eleonor Maccoby, Odette Thibault, C. Spicq, Pierre Gallay, Angelo Penna, J. Jeremeias
ş.a.) sunt viabile, dinamice şi ne încredinţează că ne aflăm în prezenţa – memorie a unui
teolog sobru şi avizat, plin de vitalitate, numit Anca Manolache, căreia timpul îi va confirma, cu
siguranţă, importanţa valorică.





1 Portret de teolog, Anca Manolache în dialog cu Nicoleta Pălimaru, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 46.
2 Portret de teolog, ed. cit., p. 19.
3 Portret de teolog, ed. cit., p. 26.
4 Ibidem.
5 Idem, pp. 26-27.
6 Idem, p. 32.
7 Idem, p. 42.
8 E. B. SIEGEL, The ministry of women in the Church, Oakwood Publications, Redondo Beach, 1991, p. 106.
9 Portret de teolog, p. 50.
10 BIANCA BURŢA-CERNAT, Fotografi e de grup
12 Portret de teolog, p. 47.
13 Problematica femenină, p. 31.
14 MIHAELA MIROIU, Nepreţuitele femei, Ed. Polirom, 2006, p. 11.
15 Paşi spre mântuire, Ed. Saeculum, I.O.Buc. 2002.