cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

...........

...........
La Nea Makri/ foto Ilinca Negreanu

sâmbătă, 22 februarie 2014



N-am nici un merit să cred, m-am născut așa! Caut în tot trecutul meu și nu găsesc nici o întâmplare care să mă aducă zilnic la credință, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o  suferință care să mă întoarcă cum întorci o mănușă, nici un foc alchimic care să mă topească și apoi să mă transmute în alt metal. Dacă am încetat uneori de a crede, am făcut-o liniștit, așa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira când sunt prea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată iar pieptul, fără știrea și voia mea. M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios, și îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aș fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine îl prinde dintr-o dată... Ați văzut ce socoteli lungi și încurcate trebuie să faci ca să explici unor persoane o problemă pe care alții o intuiesc numaidecât? Celebrul Inodi, aproape cretin, găsea dintr-o dată, cu simplu calcul mintal, rădăcina pătrată a unui număr cu zeci de cifre...Fericiți cei ce nu au nevoie de logaritmi mistici sau religioși ca să-l afle pe Dumnezeu. Ce simplă este credința! Domnilor, iertați-mi îndrăzneala, dar aș pune între fericirile de pe munte și pe aceasta: fericiți câți se nasc credincioși. Despre unul ca acestea a spus  Domnul prin gura psalmistului: ,,încă din pântecele maicii tale te-am ales”. Încă o dată, nici o luptă patetică, cu lumea ori cu mine însumi, nu mi-a încercat credința.
Departe de mine a socoti credincioșia ereditară. E cu atât mai mare prețul celor care capătă credința mai târziu, cu lupte și exerciții, după mari încercări și eforturi, așa cum pe planul fizic japonezii, pitici, au realizat prin educație o rasă de japonezi atleți, grație unui regim special de mâncare și de practică fizică.
Dar cei mai mulți dintre noi ne naștem în chip normal tipi credincioși, și numai educația modernă, faustiană, ne abate de la tipul primitiv; așa cum ne orășenează trupul, ne alterează și spiritul. Domnilor, nu știu dacă este de rigoare să repet toate banalitățile care însoțesc confesiunile de acest soi.
Sunt născut la țară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viața mea. Părinții mei, oameni simpli, au fost pioși de o credință neabătută de nici o clipă de șovăire sau de îndoială. Practicanți moderni, fără habotnicie, religia a fost însă pravila, enciclopedia vieții lor practice. În casa noastră s-a citit mult, mai ales cărțile religioase și rituale. Biblia cu Vechiul și Noul Testament, Viețile Sfinților, Mineele pe care le împrumutam lunar de la biserică. Păstrez și acum psaltiri și ceasloave de atunci, cu litere chirilice, a căror rost l-am deprins bucherisind bucoavne sfinte. Și mama și tata, ca toți oamenii de la țară, erau mari pasionați ai cititului, mai ales al cititului cu glas tare, ca la strană. Când ne-am înălțat puțin, am trecut noi, copiii, la rând, să le citim lor.
Trăiam însă o viață autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, înseilată pe datini și străvechi obiceiuri. Trebuie să vă mai spun că nu am avut preoți în familie.
Cât pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaș stând singur într-o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle...Nu e nici o poezie, nici o poză... E adevărul. Sunt singur, în fundul grădinii noastre de câteva pogoane, care mi se părea atunci uriașă... Stau pe un mal cu flori și mă uit în zare. Și simt si acum fericirea acelei sigurătăți copilărești plină de o mare, de o nespusă, aș zice de o mistică așteptare. Așteptam de atunci ceva  ce aștept și acum, ceva care să-mi împlinească un dor nehotărât, și așteptam cu siguranța, atunci, că va veni... ”(V. Voiculescu,  extras din Confesiunea unui scriitor și medic, vol. ,,Gânduri albe”)



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu