cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

...........

...........

duminică, 16 februarie 2014

Scurtă explicație la ,,Ce caută iepurele ală mort acolo?”...



De la vânaturile pictate iscusit de Melchior d'Hondecoeter sau Jan Fyt la  Cerbul cu coarne de aur vânat de Sfântul mucenic Eustachie Plachida


pictură de Jan Fyt
sursa aici

Nu știu. Așa mi-a venit. De fapt,  mi se trage de la o cărticică pe care am ținut-o ceva timp într-un teanc de cărți, lângă pat, până i-a venit rândul... Căci am lăsat-o în așteptare după ce am răsfoit-o din câteva  priviri și  rânduri cetite.  Am avut impresia la primă vedere că e șocant de simpluță, cu versuri și comparații descriptive, cu unele locuri comune, ca o joacă de-a mai spune ceva despre tine și lume sub forma poeziei și a cugetărilor sau maximelor. Mi se trage de la Facebook o anumită reținere să mai citesc tot felul de gânduri sub formă de ,,concentrate”. Cartea și are un aspect cu un ,,ceva”  ludic implicit, de povestioară. Dar, poate, marile adevăruri și marile împăcări ale omului cu sine însuși și cu lumea sunt spuse mai bine sub forma poveștii. E vorba de o ,,Carte de despărțire”. Ultima apariție editorială  a ieromonahului(care se îndeletnicește și cu scrisul de pe urma căruia a luat și premii) Savatie Baștovoi.  E scrisă din perspectiva morții, cea  care dă reflecțiilor, raporturilor noastre și gusturilor subiective,  o anume obiectivitate asupra oricărui amănunt  de existență petrecut sau nepetrecut. E perspectiva subiectivității  ,,bune”, ,,admise” , deparazitată de patimi, adică de subiectivitate obiectivă(cu ochii lui Dumnezeu) aflată mai în proximitatea  gândirii hristice.(Să nu ne facem iluzii, orice gândire umană, oricât de obiectivă/cerebrală pare a fi, tot e insuflată de un mic afect, chiar dacă pare a fi golită de orice urmă  ,,profană” de emoție). ,,Într-o zi mă voi goli de orice dorință./ Atunci mă vei vedea la capătul gândurilor/ privindu-te/ ca și cum nu aș fi plecat niciodată.”(La capătul gândurilor)



Citindu-i apoi integral cartea, versurile sale  mi-au adus  în față frumusețea descriptivă(însă fără a fi sterilă),  din  pictura flamandă,  olandeză sau ,,still life”.  Căci despre suprarealiști și neo-expresioniști, numai de bine! Vânatul, vânătoarea,  m-a preocupat și pe mine. Noi creștinii suntem și vânat și vânători! Concomitent! Ca să dobândim viața veșnică! Ne lăsăm vânați de Dumnezeu, „Căci nu voi M-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi…”(In. 15:16) le spune Mântuitorul Hristos  Sf. Apostolilor. Sau, atunci când i se arată lui Blaise Pascal : "Nu M-ai fi căutat dacă nu M-ai fi găsit. Aşa că nu fi neliniştit."
,,Scopul vieții este dobândirea Duhului Sfânt”, spune Sf. Serafim din  Sarov, ceea ce implică agilitatea, asaltul și dexteritățile vânătorului în a-și urmări prada prin desimi de pădure sau dune deșertice.
,,Cartea de despărțire” este o carte de credință  și viață scrisă mai mult  în necuvinte, ce ocoloște cu evidență hiper-conceptualizările teologice, limbajul de specialitate, filosofiile sofisticate și termenii  doctrinari ai  teologiei sistematice. Nu ai să găsești manierisme laborioase  și seducții intelectualiste de paradă paideică, desfășurate prin termeni din aceia precum:  enipostaziere, entelehie, eshatologie, holism,  kerigmatic,  masoreic mistagogie, teandrie, transubstanțiere, zoomorfism etc...Autorul Savatie Bastovoi stăpânește abilitatea de a nu închide și fereca explicațiile despre viață și Dumnezeu prin aceste formule și termeni pretențioși. Textele scrise sunt suple precum o linie de fracție, simple și limpezi în conținut  precum o apă de izvor neînceput.
 Deși  împărțită în  șapte capitole-le-aș spune-(Carte de Despărțre, Cântece,  Cerbul,  Ivirile lui Dumnezeu, Cuvinte pentru  deșertăciunea căutărilor omenești și pentru aducerea aminte de moarte, Adunarea de cuvinte despre dragoste și iertare,  Zece sfaturi), cartea pare a fi construită în trei stări sau trepte:  starea I -poezie-stări sufletești, definiri; starea a II-a-iluminări, costatări resemnate, învățăminte ,,Cuvinte despre deșertăciunea căutărilor omenești...”, și apoi  starea a treia- ,,Zece sfaturi”  înțelepciuni de Pateric  actualizat, adică...,  de metodă și practică instrumentală a cum să te lași vânat pentru a obține vânatul cel mare-Duhul Sfânt, chiar dacă pari până la sfârșit un învins, și de multe ori,  fără succes, sau  un om ratat.

,,Omul aleargă după frumusețe, dar când o află își rănește inima cu ea.Prin dorințele sale omul își înmulțește suferința. Omul râvnește să câștige dragostea altui om ca și el, dar când o află vede că și aceasta este deșertăciune.”(p. 50)


,,Oamenii care caută să fie învingători cu orice preț, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra șansa să înving la urmă. Odată un episcop mi-a lăudat pe cineva : ,,Vă dați seama, omul acesta a avut doar note de zece, nici un nouă! E extraordinar, nu-i așa?" I-am răspuns: ,,Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. ,,De ce?”, m-a  întrebat episcopul surprins. ,,Pentru că ei nu știu să piardă, iar omul care nu știe să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică.”(p. 75)


Când i-am citit romanul ,,Fuga spre câmpul cu ciori", poate și vârsta noastră apropiată  ce presupune aceleași vremuri trăite, am avut senzația că eu aș fi scris cartea în marea ei parte, așa cum resimt atât de  intimă această poezie:

Cerbul

 Odată am hrănit cu lapte
un pui de iepure de câmp
și mi-am petrecut ziua lângă el,
și noaptea l-am culcat
într-o ladă cu cârpe,
și l-am ferit de ochii lacomi
ai pisicilor.

Am petrecut și a doua zi,
și a treia zi tot cu el.
Și îmi cheltuiam dragostea
mea copilărească
până când, într-una din zile,
a murit.

Tatăl meu îl adusese,
zicând ca l-a găsit sub o tufă.

Altădată mi-a adus acasă
un pui de căprioară
și, iarăși, mi-am lipit
sufletul de ea,
și am petrecut împreună
zile întregi,
deși știam că va muri.
Și a murit.

Atât de mult mă fascinau,
fiind copil, jivinele sălbatice,
încât, de multe ori,
plecam în căutarea lor
pe dealuri și prin păduri.
Și, uneori, mi se-ntâmpla
să le și văd.

Atunci mă întorceam acasă
ca un cuceritor.

Odată, îmi amintesc,
venise tatăl meu acasă
și-mi zise că a văzut un cerb
cu coarne mari.
Iar eu, se înțelege, l-am crezut,
deși nu i-am cerut nici o dovadă.

Iar mai târziu, tot el,
mi-a zis ca nu există Dumnezeu
și l-am crezut.

În viață am hoinărit
umblând printre oameni
ca printre copaci,
cu gândul tot după animale rare,
ca și copilul de altă dată,
deși acum nici eu nu mai știam ce căutam.

Atunci Te-am văzut,
o, Dumnezeule,
o, cerbule de foc
care m-ai doborât în goană cu copitele!

De atunci mă cobor
în fiecare seară din pădurea mea
ca un soldat rănit
și-l caut pe tatăl meu
ca să-i povestesc despre Tine.

Poate că aș zice:
"așa este Dumnezeu
ca și cerbul despre care
mi-ai povestit că l-ai vazut
pe cand eram copil
si, deși nu mi l-ai adus
să mi-l arăți, eu te-am crezut".

Dar satul meu s-a făcut de acum
ca o pasăre care se mută mereu
de pe un deal pe altul
și-i duce pe toți
tot mai departe și mai departe.



Sf Eustachie Plachida-Praga
(foto: C.N.)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu