cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

...........

...........
foto Ilinca Negreanu/ Oașa

joi, 1 aprilie 2010

HRISTOS A ÎNVIAT!








† B A R T O L O M E U
din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,
către iubitul meu cler şi popor, har şi milă de la Dumnezeu,
iar de la mine arhierească binecuvântare.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Hristos a înviat!
[Adevărat, a înviat!]


Se îngâna ziua cu noaptea când Maria Magdalena, probabil cu puţin înaintea celorlalte sfinte femei, a găsit piatra răsturnată de pe mormântul Domnului. Înspăimântată, mironosiţa aleargă în cetate şi le spune ucenicilor ce a văzut. Petru şi Ioan se reped într’un suflet către grădină, urmaţi îndeaproape de aceeaşi Marie. Mai sprinten, Ioan ajunge întâiul, dar, tânăr fiind, nu îndrăzneşte să intre în mormântul din peretele de piatră decât însoţit de Petru care, mai vârstnic, îl ajunge gâfâind. Cutremurătorul adevăr le stă în faţă: Domnul nu este acolo! În cugetul lor foarte omenesc, aceasta înseamnă că trupul Învăţătorului a fost sustras de necunoscuţi, pentru pricini de neînţeles. Cu această tulburare se întorc în cetate.

Maria rămâne şi plânge. Plânge chiar şi în faţa îngerilor: „Au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus!” Plânge şi în faţa Celui care, în semiobscuritatea dimineţii, i se pare a fi grădinarul: „Dacă tu l ai luat, spune mi unde l ai pus şi eu îl voi lua de acolo”. În clipa următoare Grădinarul o cheamă pe nume. Ea îşi recunoaşte Învăţătorul, viu şi întreg, îi rosteşte numele, îi ascultă cuvintele, îi primeşte porunca şi făgăduinţa. Ea e primul martor al învierii.

De ce tocmai ea? De ce nu i S’a arătat Domnul mai întâi lui Petru, cel atât de înflăcărat în credinţele şi necredinţele lui? De ce nu l a preferat pe Ioan, cel mai iubit dintre ucenici, singurul care L însoţise pe drumul Crucii? Iar dacă preferinţele trebuiau să se îndrepte către o femeie, de ce nu i a acordat acest privilegiu propriei Sale Maici, indiferent unde s’ar fi găsit ea în acel moment? De ce, neapărat, în socotinţa dumnezeiască a trebuit să fie Maria Magdalena?

Doctorul nu vine pentru cei sănătoşi, spusese El, ci pentru cei bolnavi. Păstorul îşi părăseşte turma în căutarea oii celei pierdute. Părintele tânjeşte după fiul rătăcitor şi i celebrează, cu braţele deschise, întoarcerea. Maria Magdalena e prototipul omului pentru care Domnul a venit în lume. Întâi şi mai întâi pentru ea S’a întrupat, pentru ea a propovăduit, pentru ea a săvârşit minuni, pentru ea a suferit, pentru ea şi a vărsat sângele pe Cruce, pentru ea şi pentru toată suflarea păcătoşilor lumii, asemenea ei căzuţi şi asemenea ei chemaţi. Nu, nu e vorba de un primat al credinţei. Asemenea ucenicilor, şi Maria se îndoise de perspectiva învierii, şi ea o primise ca pe o simplă metaforă, şi ea gândise că trupul Domnului fusese strămutat în altă parte.
Dar dacă Petru şi Ioan s’au întors îngânduraţi în cetate, Maria continua să şi caute Învăţătorul. Ceva mai târziu, Iisus avea să i Se arate lui Saul, pe drumul Damascului, tocmai pentru că acesta Îl căuta, alerga după El. „Bateţi şi vi se va deschide, căutaţi, şi veţi afla”. Întru nădejdea deznădăjduitului, Maria vedea acum, poate mai mult decât oricând, superba dominantă a sufletului ei: iubirea. Din iubire pot izvorî cunoaşterea şi credinţa.

Dacă pe Maria Magdalena trebuie s’o vedem în păcătoasa care i a uns Domnului picioarele în casa fariseului Simon şi asupra căreia El a rostit parabola celor doi datornici, atunci iubirea ei e mai puternică şi mai grăitoare chiar decât aceea a fiului rătăcitor. În logica parabolei, femeia iubeşte mult pentru că i s’a iertat mult; în deznodământul întâmplării, Domnul îi iartă mult pentru că mult L a iubit. Să mai citim odată textul din Luca 7, 36–50 şi ne vom convinge că iubirea e lucrătoare. Şi dacă pe aceeaşi Marie trebuie s’o recunoaştem în Betania săvârşind, simbolic şi anticipativ, ritualul de înmormântare a Domnului, prin aceeaşi emoţionantă ungere cu mir, iubirea ei capătă dimensiuni cosmice. De moartea lui Iisus se întunecă soarele, de învierea Lui se bucură îngerii. Maria Magdalena e cea dintâi care I găteşte Domnului îngroparea, ea va fi şi cea dintâi care să se pătrundă de bucuria Învierii. E suprema Bucurie, aceea care încununează Iubirea.


Iubiţii mei fii sufleteşti,


Totuşi, nu Maria Magdalena este primul martor al învierii. Părintele Stăniloae spune – superb – că Învierea a început în iad. De pe Cruce El se pogoară întru cele mai de jos ale adâncului şi li se arată protopărinţilor Adam şi Eva, pe care i ridică împreună cu cei asemenea încătuşaţi. Şi pentru ei murise pe Cruce, şi faţă de ei avea de împlinit o făgăduinţă. Singura imagine potrivită este aceea a pogorârii Lui la neamuri, izvorâtă din geniul iconografiei bizantine şi atât de frumos rafinată în vechile noastre fresce şi miniaturi. Nimeni nu L a văzut pe Domnul înviind, dar mulţi sunt cei ce L au văzut înviat.

Deasupra, în rai, mai aştepta un martor: tâlharul răstignit de a dreapta lui Iisus. Nu mai avusese timp pentru îndreptare, dar în ultima clipă se răscumpărase prin simpla recunoaştere a vinovăţiilor sale şi a Nevinovatului de alături. Bucuria învierii i se oferă şi celui ce s’a trezit în ultima clipă din somnul – sau somnolenţa – cugetului.

Că învierea „a început” în iad, e un fel de a spune, la măsura rostirii şi priceperii noastre. Nu e vorba de momente succesive, ci de simultaneitatea prezenţei lui Dumnezeu. În acelaşi timp, Iisus era ,,în mormânt, cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul”, după cum spune o rugăciune de taină a Sfintei Liturghii, care rezumă simultaneitatea evenimentului învierii ca întreg. Învierea nu e o mişcare în sine, ci un act operativ, un început perpetuu.

E adevărat că evenimentul pogorârii la iad nu se bucură de popularitate biblică, singurul său temei scripturistic fiind acela din întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru , dar acest temei, departe de a fi o dobândă a timpului, e contemporan cu Evangheliile. El face parte integrantă din doctrina noastră asupra învierii, exprimând prima mişcare pe care a făcut-o Domnul îndată după moartea Sa pe cruce. Motivul pogorârii e foarte frecvent în imnografie. „Porţile iadului le-ai sfărâmat, Doamne”, exclamă o stihiră din vecernia glasului al patrulea, iar una din cântările Sfintelor Paşti o spune mai pe larg: „Pogorâtu-te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice care-i ţineau pe cei legaţi, Hristoase”.


Iubiţi credincioşi,


Într’o frescă a bisericii mânăstirii Clocociov Hristos este înfăţişat pogorât undeva în subteran - sub nivelul colinelor din preajmă -, dar nu liniştit ca în scena Botezului, ci viguros, dinamic, biruitor, cu tălpile pe porţile de aramă ale iadului, sfărâmate. Din două morminte îi ridică de mână pe Adam şi pe Eva, eliberaţi acum din lunga lor aşteptare, în timp ce Ioan Botezătorul Îl arată - ca şi odinioară „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” -, iar drepţii Vechiului Testament, de-o parte şi de alta, mântuiţi şi ei, îl contemplă. Dedesubt, diavolul zace legat în lanţuri, sub stăpânirea unui înger care - în cazul nostru - îl ţine de coarne, ca un semn că Belzebut nu mai are nici o putere şi că neputinţa lui e veselia celor eliberaţi. Scena e reprezentarea cea mai autentică a învierii Domnului şi o găsim nu numai în fresce, ci şi în numeroase ferecaturi ale Evangheliei, pe coperta din faţă.

Erminiile recomandă, totuşi, şi o reprezentare mai directă a învierii: Iisus Hristos deasupra mormântului puţin deschis, în haine albe, strălucitoare, binecuvintează cu dreapta şi ţine în stânga un steag cu cruce de aur, întru bucuria celor doi îngeri de alături şi spre spaima ostaşilor ce-L străjuiseră, căzuţi cu feţele la pământ. E interesant să notăm că această reprezentare e cultivată mai ales de pictura bisericească mai nouă - din care nu lipseşte suflul Occidentului -, pe când cealaltă, a Pogorârii la iad, a prins rădăcini foarte puternice în arta bizantină.

Hristos nu numai că le dăruieşte celor morţi viaţa (lumina), ci, mai mult, le o duce El Însuşi, personal, prin actul pogorârii în iad, împlinindu-le aşteptarea, în care ne regăsim şi noi, cei de astăzi.


Iubiţii mei fii sufleteşti,


După ce a fost văzut de Maria Magdalena, Domnul li S’a arătat, de mai multe ori, şi ucenicilor Săi. La un moment dat le a apărut Cineva la ţărm şi le a poruncit să arunce mreaja şi ei l au ascultat şi au prins mulţime mare de peşti. Nimic nu S’a petrecut fulgerător, halucinant, totul s’a petrecut la lumina zilei, cu calm, gospodăreşte, atât de pe îndelete încât pescarii şi au luat timp chiar să şi numere vânatul şi să observe că mreaja nu se rupsese de atâta belşug. În cele din urmă, poftiţi să prânzească împreună, ucenicii se uitau la El şi (ascultaţi bine!): „niciunul nu îndrăznea să l întrebe: cine eşti Tu?, ştiind că Domnul este”. Pagină extraordinară! Dacă Biblia nu ar fi opera Duhului Sfânt, atunci Evanghelistul Ioan ar trece drept cel mai mare scriitor al lumii.

Domnul înviază pe rând, ca un val de lumină purtat pe rotundul pământului, de douăsprezece ori triumfător la stele, din Ierusalim până’n Ierusalim. Un văzduh de clopote se stinge aici şi un altul izbucneşte dincolo, către apus, mereu pe urma soarelui, din prag în prag, pe rotund.

E o înviere pentru noi, oamenii; pentru cei din orizontul satului şi al cetăţii şi al ţării şi al pământului. Noaptea învierii nu cunoaşte somn; ea e numai veghe, împlinire şi aşteptare, întru bucuria nemărginită a biruinţei asupra morţii.

Fie ca această aşteptare şi bucurie să vă fie sporite de toate bunătăţile lui Dumnezeu şi să vă devină o necurmată înviere lăuntrică.

Despre "a trece în nefiinţă"

Cluj-Napoca, 31 Martie 2010


Declaratie de presă


Dacă ar fi să concedem că momentul intim al Învierii Domnului a avut, totusi, un martor, acesta a fost, în mod paradoxal, vidul: giulgiurile care s’au pomenit fără trup, mormântul care s’a pomenit fără continut. Când femeile mironosite au venit dimineata să tămâieze mortul, piatra de pe mormânt fusese prăvălită, iar ingerul le-a poftit să privească golul. Tot golul i-a intâmpinat si pe apostolii Petru si Ioan, veniti in fugă să cerceteze spusa femeilor. Inainte de a-L fi văzut pe Iisus cel inviat, toti acestia au văzut că Iisus nu mai era. Dar tocmai absenta Domnului avea menirea de a-i convinge că Domnul inviase si că El era mai prezent ca oricând.


Asadar, când Domnul lipseste dintre cei morti, El trebuie căutat, neapărat, printre cei vii. Moartea nu este altceva decât o sincopă existentială, asemenea unei pauze intr’o partitură muzicală, despre care toată lumea stie că face parte din muzica insăsi; si dacă Domnul este „pârga celor adormiti”, inceputul si garantia propriei noastre invieri, e de la sine inteles că in acelasi chip trebuie să asimilăm relatia viată – moarte – Viată in propria noastră existentă.


Scriu acestea gândindu-mă la unii confrati din mass-media, adică din presă, radio si televiziune, care continuă, fără voia lor, să mă contrarieze prin usurinta cu care incă mai păstrează una din sechelele limbajului de lemn al erei ateo-comuniste. Despre ce e vorba?


Aproape zilnic ni se transmite o stire sau un comentariu despre moartea cuiva. Pentru a spune că cineva a murit, limba română posedă o foarte bogată gamă de expresii echivalente si nuantate, precum: „a decedat”, „s’a săvârsit”, „a incetat din viată”, „s’a petrecut”, „s’a stins”, „ne-a părăsit”, „a plecat dintre noi”, „a pornit pe ultimul drum”, „a inchis ochii”, „si-a plecat pleoapele”, „si-a dat sufletul”, „si-a dat duhul”, „si-a dat ultima suflare”, „a trecut la cele vesnice”, „s’a mutat la Domnul”, „a fost chemat de Dumnezeu”... si incă multe altele, in toată literatura, in tot graiul si la indemâna oricui. Ei bine, in ciuda acestei bogătii de limbă română, incă mai citim sau auzim, destul de des, că cineva „a trecut in nefiintă”.


Dacă „trecerea in nefiintă” s’ar referi la un om care in viata lui nu a crezut in Dumnezeu, nici in suflet si nici in viata viitoare, incă am mai intelege solidaritatea redactorului cu mortul de a cărui existentă s’a ales praful. Dar ca să spui că „a trecut in nefiintă” un Dosoftei, un Varlaam, un Eminescu, un Brâncoveanu, aceasta e o impietate nu numai asupra celui pomenit, ci si asupra simtului comun al unui popor care s’a născut crestin si care, iată, se incăpătânează să rămână crestin.


Si dacă m’am hotărât să scriu aceste rânduri chiar acum si chiar aici e pentru că, de foarte curând, prin postul nostru national de televiziune mi-a fost dat să aud că s’au implinit atâtea secole si atâtia ani de la „trecerea in nefiintă” a Sfântului Sergiu, patron al crestinismului rusesc. E prea mult!

Si n’ar fi doar atât. Expresia e o impietate si fată de limba română. Există o gravă inadvertentă gramaticală intre verbul „a trece” si substantivul „nefiintă”. „A trece” inseamnă miscarea de tranzitie dintr’un mediu in altul, de la o stare la alta, de la un mod de existentă la alt mod de existentă. Or, in cazul de fată, verbul nu are si nu poate avea obiect, de vreme ce „nefiinta” e negarea oricărui mediu, a oricărei stări, e negarea oricărui mod de existentă si a existentei insăsi. In nefiintă nu se poate „trece”, pentru că nu ai unde, cum si in ce, ea definindu-se pe sine ca non-existentă, ca neant. Neantul insă nu e ceva in sine, ci un simplu concept cu care se operează in filosofie, asa cum in matematici se operează cu numărul negativ. Agramatismul expresiei e pe măsura celui ce a născocit-o.


Vrem o folosire corectă si cuprinzătoare a verbului „a trece”? Iat-o in una din cântările noastre pascale: „că din moarte la Viată si de pe pământ la Cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi”.


Fie ca asteptarea si bucuria Invierii Domnului să vă fie sporite de toate bunătătile lui Dumnezeu si să vă devină o necurmată inviere lăuntrică.


† Bartolomeu al Clujului

3 comentarii:

  1. ... Este noapte încă... cerul e senin şi plin de stele,
    Petru, undeva, mai plânge amărât, cu lacrimi grele,
    la mormânt glumesc soldaţii,
    luna scapătă spre mare,

    Dar deodată-un fulger cade,
    flăcări tot văzduhul pare
    şi,-mbrăcat în foc şi raze,
    un arhanghel se coboară,
    sar peceţile-ntr-o parte,
    piatra-n altă parte zboară,
    ca trăzniţi cad păzitorii, tremurând pierduţi de frică,
    – CU IISUS BIRUITORUL VIAŢA NOUĂ SE RIDICĂ!

    E mormântul GOL, căci Domnul înviat-a cu mărire,
    NE-A SCHIMBAT ÎNTUNECIMEA PE VECIE-N STRĂLUCIRE,
    A-nviat Mântuitorul, pus alăturea cu furii,
    s-a-mplinit în clipa asta Taina scriselor Scripturii.

    Fost-a judecat de lume,
    Cruce grea I-au dat să poarte,
    cuie I-au bătut în palme,
    răsplătitu-L-au cu moarte,
    pus-au lespede deasupra, pusu-I-au peceţi în cale,
    ÎNSĂ N-AU PUTUT S-OPREASCĂ SLAVA ÎNVIERII SALE!

    CÂŢI nu s-au luptat de-atuncea
    să-L îngroape sub vreo glie
    şi peceţile să-I pună iar deasupra, pe vecie!
    – Însă CHIAR DE-A FOST pe Cruce
    şi-apoi pus sub piatră rece,
    chiar de-au început călăii plini de fală a-şi petrece,
    – CÂND EI NICI GÂNDEAU,
    ATUNCEA au rămas cu toţi de-ocară:
    DE SUB LESPEZI RĂSTIGNITUL TOTDEAUNA IESE-AFARĂ!

    Au fost mulţi şi fi-vor încă cei ce să-L omoare cată,
    dar, închis să-L ţină, NIMENI n-o să poată NICIODATĂ,
    că nu-i om
    şi nici putere să-L îngroape PE VECIE,
    El, IISUS BIRUITORUL,
    BIRUIE MEREU ŞI-NVIE!

    autor Traian Dorz

    Fie ca lumina Învierii să ne aducă în suflet bucuria mântuirii!

    RăspundețiȘtergere
  2. Hristos a Inviat, doamna Corina!
    Ma bucur si eu de cele postate de dumneavoastra aici desi la inceput nu prea am inteles de ce scriu oamnenii pe bloguri, ce rost are.Chiar i-am scris parintelui Savatie Bastovoi despre nedumerirea mea si dansul mi-a explicat de ce.
    Multumesc.

    RăspundețiȘtergere
  3. Tuturor vă mulțumesc și vă spun:Adevărat a Înviat!

    RăspundețiȘtergere