cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

...........

...........
La Nea Makri/ foto Ilinca Negreanu

miercuri, 14 aprilie 2010

Poloniei îndurerate,

Toată compasiunea mea pentru Polonia în aceste zile de doliu național, răsfrînt peste o lume întreagă. Aproape că nici nu mai poți spune sau adăuga ceva.

Dumnezeu să îi ierte și să îi odihnească în lumea drepților pe președintele Lech Kaczynski împreună cu soția acestuia Maria Kaczynska și pe toți cei decedați în catastrofa aviatică de la Katyn, la 15 km de orașul Smolensk-Rusia!
Fără să vreau mă gîndesc la străbunicul meu pe linie maternă, cu numele de familie Gutowski, polonez deportat în perioada Primului Război Mondial și rămas definitiv satul meu natal din Ardeal.
Un Recviem al compozitorului polonez favorit,

Zbigniew Preisner :







marți, 13 aprilie 2010

Puterea rugăciunii

Un material interesant provenit de la Alexandrina Krausz prin poșta electronică, reprodus aici.


Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici atunci când ating sfintele moaşte sau sanctuarele. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul "material" al acestui fenomen divin..[1]

"O rugăciune este un remediu puternic", spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologi e al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg .

"Rugăciunea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, dar ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei."[2]

Profesorul Slezin a făcut ceva de necrezut - a masurat puterea rugăciunii. El a înregistrat electroencefalogramele unor călugări în timp ce se rugau şi a captat un fenomen neobişnuit - "stingerea" completă a cortexului cerebral.

Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de trei luni, atunci când se află lângă mamele lor, în siguranţă absolută. Pe masură ce persoana creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului creşte şi acest ritm al biocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul de ştiinţă. Valeri Slezin a numit aceasta stare necunoscută "trezie uşoară, în rugăciune" şi a dovedit ca are o importanţă vitală pentru orice persoană.

Este un fapt cunoscut că bolile sunt cauzate mai ales de situaţii negative şi afronturi care ne rămân înfipte în minte. În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar cu totul. Astfel, devine posibilă atât vindecarea psihică şi morală cât şi cea fizică.

Slujbele bisericeşti ajută şi ele la ameliorarea sănătăţii.
Inginera şi electrofiziciana Angelina Malakovskaia, de la Laboratorul de Tehnologie Medicală şi Biologică a condus peste o mie de studii pentru a afla caracteristicile sănătăţii unor enoriaşi înainte şi după slujbă. A rezultat că slujba în biserică normalizeaza tensiunea şi valorile analizei sângelui.

Se pare că rugăciunile pot să neutralizeze chiar şi radiaţiile. Se ştie că după explozia de la Cernobîl, instrumentele de masură pentru radiaţii au arătat valori care depăşeau capacxitatea de măsurare a instrumentului. În apropierea Bisericii Arhanghelului Mihail, însă, aflată la patru km de reactoare, valoarea radiaţiilor era normală.

Oamenii de ştiinţă din Petersburg au confirmat, cu ajutorul experimentelor efectuate, că apa sfinţită, semnul Crucii şi bătutul clopotelor pot să aibă, de asemenea, proprietăţi vindecătoare.. De aceea, în Rusia, clopotele bat întotdeauna în cursul epidemiilor.

Ultrasunetele emise de clopotele care bat omoară viruşii de gripă, hepatită şi tifos.
Proteinele viruşilor se încovoaie şi nu mai poartă infecţia, a spus A. Malakovskaia. Semnul crucii are un efect şi mai semnificativ : omoară microbii patogeni (bacilul de colon şi stafilococi) nu numai în apa de la robinet, ci şi în râuri şi lacuri. Este chiar mai eficient decât aparatele moderne de dezinfecţie cu radiaţie magnetică.

Laboratorul ştiinţific al Institutului de Medicină Industrială şi Navală a analizat apa înainte şi după sfinţire.

A rezultat că dacă se citeşte rugăciunea Tatăl Nostru şi se face semnul Crucii asupra apei, atunci concentraţia bacteriilor dăunătoare va fi de o sută de ori mai mică. Radiaţia electromagnetică dă rezultate mult inferioare.
Astfel, recomandările Ortodoxe de a binecuvânta orice mâncare sau băutură nu au numai o valoare spirituală, ci şi una preventivă.

Apa sfinţită nu este numai purificată, ci ea îşi schimbă şi structura, devine inofensivă şi poate să vindece. Aceasta se poate dovedi cu aparate speciale.

Spectrograful indică o densitate optică mai mare a apei sfinţite, ca şi cum aceasta ar fi înţeles sensul rugăciunilor şi l-ar fi păstrat.
Aceasta este cauza acestei puteri unice de a vindeca..

Singura limită este că vindecă numai pe cei credincioşi.

"Apa "distinge" nivelul de credinţă al oamenilor.", spune A. Malenkovskaia. Atunci când un preot sfinţeşte apa, densitatea optică este de 2,5 ori mai mare, atunci când sfinţirea este efectuată de o persoană credincioasă laică, numai de 1,5 ori mai mare, dar cu un om botezat şi necredincios, fără cruce la gât, schimbările au fost nesemnificative.

Tradus din rusă în engleză de Julia Bulighina

Trad. Din engleză în română Cristina M. C1999-2009

"Pravda Ru"

[1]

De fapt, după cum se va vedea, au fost capabili să măsoare unele efecte, dovedind cu mijloacele ştiinţifice actuale ceea ce Sfinţii Părinţi ştiu, prin experinţă, de 2000 de ani, dar "mecanismul" , fiind divin, nu poate fi explicat în termeni omeneşti.

(N.T.)

[2]

Această putere vindecătoare pe plan fizic, moral şi spiritual a rugăciunii Tatăl Nostru şi a rugăciunii, în general, spusă cu credinţă, am vazut-o cu ochii mei în programul 12 Paşi pentru Alcoolici Anonimi şi Al-Anon (pentru familii afectate de alcoolism).
Oameni care erau la un pas de moarte sau pacienţi în spitale de boli mentale au suferit transformări miraculoase. Nu numai că le-a dispărut obsesia alcoolului, dar au ajuns să aibă o sănătate perfectă. Pentru a-şi menţine această stare, continuă să se roage, să practice cei 12 Paşi şi să se abţină de la orice substanţă cu prorpietăţi psihotrope, inclusiv uneori anestezia la dentist. Părintele Ortodox Melethios Weber, în cartea sa "Doisprezece Paşi de Transformare" (Twelve Steps of Transformation) explică bazele ortodoxe ale programului, care are efecte pozitive şi asupra neortodocşilor, cu condiţia să aibă credinţă în Dumnezeu.(N. T.)

Am deosebita rugăminte la dumneavoastră, să multiplicaţi prezenta şi să o oferiţi cunoscuţilor şi chiar necunoscuţilor.


vineri, 9 aprilie 2010

Izvorul Tămăduirii

Icoana -Izvorul Tămăduirii- Ioan Popa

În vinerea din Săptămîna Luminată se sărbatorește Izvorul Tămăduirii, praznic închinat Maicii Domnului, menit să arate rolul Fecioarei Maria în lucrarea mîntuirii. Izvorul Tămăduirii amintește o minune. Cu puțin timp înainte de a ajunge împărat, Leon cel Mare (457-474) se plimba printr-o pădure din apropierea Constantinopolului. La un moment dat a întîlnit un orb rătăcit, care l-a rugat să-i dea apă și să-l călăuzească pe drumul spre cetate. Leon a pătruns în desișul din apropiere după apă, dar nu a găsit. Pe cînd se întorcea, se precizează în Penticostar, a auzit-o pe Maica Domnului spunîndu-i: “Nu este nevoie să te ostenești, căci apa este aproape! Pătrunde Leone, mai adînc în această pădure și luînd cu mîinile apa tulbure potolește setea orbului și apoi unge cu ea ochii lui cei întunecați”. Leon a făcut întocmai și îndată orbul a început să vadă. După ce a ajuns împărat, Leon a construit lîngă acel izvor o biserică. La rîndul său împăratul Justinian (527-565) care suferea de o boală grea, s-a vindecat după ce a băut apa din izvor, a construit o biserică și mai mare. De-a lungul timpului, apa acestui izvor a vindecat multe boli și a tămăduit diferite răni, molime și alte suferințe. La sărbatoarea de astăzi mergem cu gîndul și cu inima mai ales spre Maica Domnului, ea care s-a dovedit izvor al Dumnezeirii prin nașterea Mîntuitorului. În toate bisericile și mănăstirile, după Sfînta Liturghie, se săvîrșește slujba de sfințire a apei (agheasma mică).

Îi mulțumesc pentru această postare lui Ioan Popa- www.iconsart.ro .

luni, 5 aprilie 2010

Foto: Olga Bersan-ÎNVIEREA DOMNULUI 2010










duminică, 4 aprilie 2010

Neamurile toate


laudă Patima, Moartea și Învierea lui Hristos













joi, 1 aprilie 2010

HRISTOS A ÎNVIAT!








† B A R T O L O M E U
din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,
către iubitul meu cler şi popor, har şi milă de la Dumnezeu,
iar de la mine arhierească binecuvântare.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Hristos a înviat!
[Adevărat, a înviat!]


Se îngâna ziua cu noaptea când Maria Magdalena, probabil cu puţin înaintea celorlalte sfinte femei, a găsit piatra răsturnată de pe mormântul Domnului. Înspăimântată, mironosiţa aleargă în cetate şi le spune ucenicilor ce a văzut. Petru şi Ioan se reped într’un suflet către grădină, urmaţi îndeaproape de aceeaşi Marie. Mai sprinten, Ioan ajunge întâiul, dar, tânăr fiind, nu îndrăzneşte să intre în mormântul din peretele de piatră decât însoţit de Petru care, mai vârstnic, îl ajunge gâfâind. Cutremurătorul adevăr le stă în faţă: Domnul nu este acolo! În cugetul lor foarte omenesc, aceasta înseamnă că trupul Învăţătorului a fost sustras de necunoscuţi, pentru pricini de neînţeles. Cu această tulburare se întorc în cetate.

Maria rămâne şi plânge. Plânge chiar şi în faţa îngerilor: „Au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus!” Plânge şi în faţa Celui care, în semiobscuritatea dimineţii, i se pare a fi grădinarul: „Dacă tu l ai luat, spune mi unde l ai pus şi eu îl voi lua de acolo”. În clipa următoare Grădinarul o cheamă pe nume. Ea îşi recunoaşte Învăţătorul, viu şi întreg, îi rosteşte numele, îi ascultă cuvintele, îi primeşte porunca şi făgăduinţa. Ea e primul martor al învierii.

De ce tocmai ea? De ce nu i S’a arătat Domnul mai întâi lui Petru, cel atât de înflăcărat în credinţele şi necredinţele lui? De ce nu l a preferat pe Ioan, cel mai iubit dintre ucenici, singurul care L însoţise pe drumul Crucii? Iar dacă preferinţele trebuiau să se îndrepte către o femeie, de ce nu i a acordat acest privilegiu propriei Sale Maici, indiferent unde s’ar fi găsit ea în acel moment? De ce, neapărat, în socotinţa dumnezeiască a trebuit să fie Maria Magdalena?

Doctorul nu vine pentru cei sănătoşi, spusese El, ci pentru cei bolnavi. Păstorul îşi părăseşte turma în căutarea oii celei pierdute. Părintele tânjeşte după fiul rătăcitor şi i celebrează, cu braţele deschise, întoarcerea. Maria Magdalena e prototipul omului pentru care Domnul a venit în lume. Întâi şi mai întâi pentru ea S’a întrupat, pentru ea a propovăduit, pentru ea a săvârşit minuni, pentru ea a suferit, pentru ea şi a vărsat sângele pe Cruce, pentru ea şi pentru toată suflarea păcătoşilor lumii, asemenea ei căzuţi şi asemenea ei chemaţi. Nu, nu e vorba de un primat al credinţei. Asemenea ucenicilor, şi Maria se îndoise de perspectiva învierii, şi ea o primise ca pe o simplă metaforă, şi ea gândise că trupul Domnului fusese strămutat în altă parte.
Dar dacă Petru şi Ioan s’au întors îngânduraţi în cetate, Maria continua să şi caute Învăţătorul. Ceva mai târziu, Iisus avea să i Se arate lui Saul, pe drumul Damascului, tocmai pentru că acesta Îl căuta, alerga după El. „Bateţi şi vi se va deschide, căutaţi, şi veţi afla”. Întru nădejdea deznădăjduitului, Maria vedea acum, poate mai mult decât oricând, superba dominantă a sufletului ei: iubirea. Din iubire pot izvorî cunoaşterea şi credinţa.

Dacă pe Maria Magdalena trebuie s’o vedem în păcătoasa care i a uns Domnului picioarele în casa fariseului Simon şi asupra căreia El a rostit parabola celor doi datornici, atunci iubirea ei e mai puternică şi mai grăitoare chiar decât aceea a fiului rătăcitor. În logica parabolei, femeia iubeşte mult pentru că i s’a iertat mult; în deznodământul întâmplării, Domnul îi iartă mult pentru că mult L a iubit. Să mai citim odată textul din Luca 7, 36–50 şi ne vom convinge că iubirea e lucrătoare. Şi dacă pe aceeaşi Marie trebuie s’o recunoaştem în Betania săvârşind, simbolic şi anticipativ, ritualul de înmormântare a Domnului, prin aceeaşi emoţionantă ungere cu mir, iubirea ei capătă dimensiuni cosmice. De moartea lui Iisus se întunecă soarele, de învierea Lui se bucură îngerii. Maria Magdalena e cea dintâi care I găteşte Domnului îngroparea, ea va fi şi cea dintâi care să se pătrundă de bucuria Învierii. E suprema Bucurie, aceea care încununează Iubirea.


Iubiţii mei fii sufleteşti,


Totuşi, nu Maria Magdalena este primul martor al învierii. Părintele Stăniloae spune – superb – că Învierea a început în iad. De pe Cruce El se pogoară întru cele mai de jos ale adâncului şi li se arată protopărinţilor Adam şi Eva, pe care i ridică împreună cu cei asemenea încătuşaţi. Şi pentru ei murise pe Cruce, şi faţă de ei avea de împlinit o făgăduinţă. Singura imagine potrivită este aceea a pogorârii Lui la neamuri, izvorâtă din geniul iconografiei bizantine şi atât de frumos rafinată în vechile noastre fresce şi miniaturi. Nimeni nu L a văzut pe Domnul înviind, dar mulţi sunt cei ce L au văzut înviat.

Deasupra, în rai, mai aştepta un martor: tâlharul răstignit de a dreapta lui Iisus. Nu mai avusese timp pentru îndreptare, dar în ultima clipă se răscumpărase prin simpla recunoaştere a vinovăţiilor sale şi a Nevinovatului de alături. Bucuria învierii i se oferă şi celui ce s’a trezit în ultima clipă din somnul – sau somnolenţa – cugetului.

Că învierea „a început” în iad, e un fel de a spune, la măsura rostirii şi priceperii noastre. Nu e vorba de momente succesive, ci de simultaneitatea prezenţei lui Dumnezeu. În acelaşi timp, Iisus era ,,în mormânt, cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul”, după cum spune o rugăciune de taină a Sfintei Liturghii, care rezumă simultaneitatea evenimentului învierii ca întreg. Învierea nu e o mişcare în sine, ci un act operativ, un început perpetuu.

E adevărat că evenimentul pogorârii la iad nu se bucură de popularitate biblică, singurul său temei scripturistic fiind acela din întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru , dar acest temei, departe de a fi o dobândă a timpului, e contemporan cu Evangheliile. El face parte integrantă din doctrina noastră asupra învierii, exprimând prima mişcare pe care a făcut-o Domnul îndată după moartea Sa pe cruce. Motivul pogorârii e foarte frecvent în imnografie. „Porţile iadului le-ai sfărâmat, Doamne”, exclamă o stihiră din vecernia glasului al patrulea, iar una din cântările Sfintelor Paşti o spune mai pe larg: „Pogorâtu-te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice care-i ţineau pe cei legaţi, Hristoase”.


Iubiţi credincioşi,


Într’o frescă a bisericii mânăstirii Clocociov Hristos este înfăţişat pogorât undeva în subteran - sub nivelul colinelor din preajmă -, dar nu liniştit ca în scena Botezului, ci viguros, dinamic, biruitor, cu tălpile pe porţile de aramă ale iadului, sfărâmate. Din două morminte îi ridică de mână pe Adam şi pe Eva, eliberaţi acum din lunga lor aşteptare, în timp ce Ioan Botezătorul Îl arată - ca şi odinioară „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” -, iar drepţii Vechiului Testament, de-o parte şi de alta, mântuiţi şi ei, îl contemplă. Dedesubt, diavolul zace legat în lanţuri, sub stăpânirea unui înger care - în cazul nostru - îl ţine de coarne, ca un semn că Belzebut nu mai are nici o putere şi că neputinţa lui e veselia celor eliberaţi. Scena e reprezentarea cea mai autentică a învierii Domnului şi o găsim nu numai în fresce, ci şi în numeroase ferecaturi ale Evangheliei, pe coperta din faţă.

Erminiile recomandă, totuşi, şi o reprezentare mai directă a învierii: Iisus Hristos deasupra mormântului puţin deschis, în haine albe, strălucitoare, binecuvintează cu dreapta şi ţine în stânga un steag cu cruce de aur, întru bucuria celor doi îngeri de alături şi spre spaima ostaşilor ce-L străjuiseră, căzuţi cu feţele la pământ. E interesant să notăm că această reprezentare e cultivată mai ales de pictura bisericească mai nouă - din care nu lipseşte suflul Occidentului -, pe când cealaltă, a Pogorârii la iad, a prins rădăcini foarte puternice în arta bizantină.

Hristos nu numai că le dăruieşte celor morţi viaţa (lumina), ci, mai mult, le o duce El Însuşi, personal, prin actul pogorârii în iad, împlinindu-le aşteptarea, în care ne regăsim şi noi, cei de astăzi.


Iubiţii mei fii sufleteşti,


După ce a fost văzut de Maria Magdalena, Domnul li S’a arătat, de mai multe ori, şi ucenicilor Săi. La un moment dat le a apărut Cineva la ţărm şi le a poruncit să arunce mreaja şi ei l au ascultat şi au prins mulţime mare de peşti. Nimic nu S’a petrecut fulgerător, halucinant, totul s’a petrecut la lumina zilei, cu calm, gospodăreşte, atât de pe îndelete încât pescarii şi au luat timp chiar să şi numere vânatul şi să observe că mreaja nu se rupsese de atâta belşug. În cele din urmă, poftiţi să prânzească împreună, ucenicii se uitau la El şi (ascultaţi bine!): „niciunul nu îndrăznea să l întrebe: cine eşti Tu?, ştiind că Domnul este”. Pagină extraordinară! Dacă Biblia nu ar fi opera Duhului Sfânt, atunci Evanghelistul Ioan ar trece drept cel mai mare scriitor al lumii.

Domnul înviază pe rând, ca un val de lumină purtat pe rotundul pământului, de douăsprezece ori triumfător la stele, din Ierusalim până’n Ierusalim. Un văzduh de clopote se stinge aici şi un altul izbucneşte dincolo, către apus, mereu pe urma soarelui, din prag în prag, pe rotund.

E o înviere pentru noi, oamenii; pentru cei din orizontul satului şi al cetăţii şi al ţării şi al pământului. Noaptea învierii nu cunoaşte somn; ea e numai veghe, împlinire şi aşteptare, întru bucuria nemărginită a biruinţei asupra morţii.

Fie ca această aşteptare şi bucurie să vă fie sporite de toate bunătăţile lui Dumnezeu şi să vă devină o necurmată înviere lăuntrică.

Despre "a trece în nefiinţă"

Cluj-Napoca, 31 Martie 2010


Declaratie de presă


Dacă ar fi să concedem că momentul intim al Învierii Domnului a avut, totusi, un martor, acesta a fost, în mod paradoxal, vidul: giulgiurile care s’au pomenit fără trup, mormântul care s’a pomenit fără continut. Când femeile mironosite au venit dimineata să tămâieze mortul, piatra de pe mormânt fusese prăvălită, iar ingerul le-a poftit să privească golul. Tot golul i-a intâmpinat si pe apostolii Petru si Ioan, veniti in fugă să cerceteze spusa femeilor. Inainte de a-L fi văzut pe Iisus cel inviat, toti acestia au văzut că Iisus nu mai era. Dar tocmai absenta Domnului avea menirea de a-i convinge că Domnul inviase si că El era mai prezent ca oricând.


Asadar, când Domnul lipseste dintre cei morti, El trebuie căutat, neapărat, printre cei vii. Moartea nu este altceva decât o sincopă existentială, asemenea unei pauze intr’o partitură muzicală, despre care toată lumea stie că face parte din muzica insăsi; si dacă Domnul este „pârga celor adormiti”, inceputul si garantia propriei noastre invieri, e de la sine inteles că in acelasi chip trebuie să asimilăm relatia viată – moarte – Viată in propria noastră existentă.


Scriu acestea gândindu-mă la unii confrati din mass-media, adică din presă, radio si televiziune, care continuă, fără voia lor, să mă contrarieze prin usurinta cu care incă mai păstrează una din sechelele limbajului de lemn al erei ateo-comuniste. Despre ce e vorba?


Aproape zilnic ni se transmite o stire sau un comentariu despre moartea cuiva. Pentru a spune că cineva a murit, limba română posedă o foarte bogată gamă de expresii echivalente si nuantate, precum: „a decedat”, „s’a săvârsit”, „a incetat din viată”, „s’a petrecut”, „s’a stins”, „ne-a părăsit”, „a plecat dintre noi”, „a pornit pe ultimul drum”, „a inchis ochii”, „si-a plecat pleoapele”, „si-a dat sufletul”, „si-a dat duhul”, „si-a dat ultima suflare”, „a trecut la cele vesnice”, „s’a mutat la Domnul”, „a fost chemat de Dumnezeu”... si incă multe altele, in toată literatura, in tot graiul si la indemâna oricui. Ei bine, in ciuda acestei bogătii de limbă română, incă mai citim sau auzim, destul de des, că cineva „a trecut in nefiintă”.


Dacă „trecerea in nefiintă” s’ar referi la un om care in viata lui nu a crezut in Dumnezeu, nici in suflet si nici in viata viitoare, incă am mai intelege solidaritatea redactorului cu mortul de a cărui existentă s’a ales praful. Dar ca să spui că „a trecut in nefiintă” un Dosoftei, un Varlaam, un Eminescu, un Brâncoveanu, aceasta e o impietate nu numai asupra celui pomenit, ci si asupra simtului comun al unui popor care s’a născut crestin si care, iată, se incăpătânează să rămână crestin.


Si dacă m’am hotărât să scriu aceste rânduri chiar acum si chiar aici e pentru că, de foarte curând, prin postul nostru national de televiziune mi-a fost dat să aud că s’au implinit atâtea secole si atâtia ani de la „trecerea in nefiintă” a Sfântului Sergiu, patron al crestinismului rusesc. E prea mult!

Si n’ar fi doar atât. Expresia e o impietate si fată de limba română. Există o gravă inadvertentă gramaticală intre verbul „a trece” si substantivul „nefiintă”. „A trece” inseamnă miscarea de tranzitie dintr’un mediu in altul, de la o stare la alta, de la un mod de existentă la alt mod de existentă. Or, in cazul de fată, verbul nu are si nu poate avea obiect, de vreme ce „nefiinta” e negarea oricărui mediu, a oricărei stări, e negarea oricărui mod de existentă si a existentei insăsi. In nefiintă nu se poate „trece”, pentru că nu ai unde, cum si in ce, ea definindu-se pe sine ca non-existentă, ca neant. Neantul insă nu e ceva in sine, ci un simplu concept cu care se operează in filosofie, asa cum in matematici se operează cu numărul negativ. Agramatismul expresiei e pe măsura celui ce a născocit-o.


Vrem o folosire corectă si cuprinzătoare a verbului „a trece”? Iat-o in una din cântările noastre pascale: „că din moarte la Viată si de pe pământ la Cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi”.


Fie ca asteptarea si bucuria Invierii Domnului să vă fie sporite de toate bunătătile lui Dumnezeu si să vă devină o necurmată inviere lăuntrică.


† Bartolomeu al Clujului

Vinerea Mare

sau Prohodul Domnului - imagini inedite

Epitaf-100/100 cm ulei pe pînză, 2004
Corina Negreanu







cîntare de prohodire a Domnului în Mormînt







afară, în jurul Bisericii, devenite chip al Mormîntului Domnului

foto: Călin Nemeș(Biserica Studenților, Cluj Napoca 2009)

Despre expoziția de icoane pe lemn ,,...și L-au înfășurat în giulgiu cu miresme”(Ioan 19, 40)


Pentru prietenii care n-au fost de față și și-au manifestat curiozitatea întrebîndu-mă prin mail-uri cum a fost la expoziție, cerîndu-mi pe cît se poate, fotografii.

Slavă Domnului, expoziția de icoane pe lemn este o reușită. Am fost mulțumită pentru coerența ei ca ansamblul iconografic, pentru diversitatea finalmente unitară a stilurilor picturale ale iconarilor. În cele din urmă au participat cu icoane chiar mai mulți decît expozanții cuprinși pe afiș, adică 24 de iconari. Au fost expuse în jur de 50 de lucrări.

Cum a decurs organizarea?
În urmă cu vreo trei săptămîni, după Liturghia duminicală, m-am gîndit că, după atîtea activități cultural-religioase, seri duhovnicești, invitați diverși atît ai Ascorului cît și ai Bisericii studențești(sunt distincte dar mult interferabile), este cazul ca și pictorii iconari să-și dea ,,obolul” lor în Marele Post. Spre bucuria vizuală a tuturor, un dar, o jertfă bineprimită Domnului. Așa că, am pus mîna pe telefon imediat și am sunat toți iconarii din comunitatea Bisericii pe care îi știam și nu numai (să mă ierte cei pe care i-am omis, nicidecum din rea credință ci din lipsă de timp și date personale). Spre bucuria mea, toți au răspuns afirmativ și au fost încîntați de idee. Le mulțumesc tuturor încă odată pentru participare, așa cum le mulțumesc și celor care au muncit în culise, ca voluntari, la realizarea ei instrumentală și tehnică, făcînd posibil ca spațiul demisolului să permită montarea lucrărilor pe pereți.În special lui Cătălin Bucevschi, domnului Lucian, Rodicăi Brate, Mariei Cristina, Soniei, precum și altora care m-au ajutat cu bunavoința lor, cu mîinile și inima lor, cu timpul lor jertfit, ca totul să iasă bine. Un real efort, fără de care nu ar fi fost posibil evenimentul.

De ce poartă acest titlu- fragment evanghelic:,,...și L-au înfășurat în giulgiu cu miresme...”(Ioan 19, 40) ?
Pentru că e una din cele mai sensibile Evanghelii ce arată umanitatea și dragostea celor care i-au rămas fideli pînă și dincolo de moarte Domnului Hristos. L-au coborît de pe cruce și s-au îngrijit de înmormîntarea Lui ca de a unui adevărat rege, după moartea Sa prin răstignire pe Cruce, prin batjocorirea omenească a Dumnezeirii. Ei au rămas alături de Domnul, prin cinstirea discretă și atentă a Sfîntului Trup, așa cum mi-aș dori să rămînem și noi asemenea lor, prin/peste toate încercările credinței noastre. Icoanele expuse le-am gîndit ca expresii vizuale ale ,,giulgiului” și ,,miresmelor”, atît cît a putut fiecare iconar în parte să le exprime în lucrările lui. De asemenea, am ales ca vernisajul să aibă loc în ziua Învierii lui Lazăr, un alt moment evanghelic extrem, extrem de deosebit. Chemarea. Noi-Lazării, să ieșim la chemarea Domnului spre viață, adevărata viață. Și să nu uităm să cinstim fiecare, cum știm și putem mai bine, să prețuim lacrima și Jertfa lui Hristos pentru om și moartea lui.

Fiind realizată într-un spațiu atît de apropiat eclezial, în demisolul Bisericii Studenților s-a slujit peste patru ani Sfînta Liturghie, icoanele au ,,vibrat” altfel decît într-un decor muzeal, secularizant. Asta mi-am și dorit. O atmosferă caldă, vibrantă, familiară, lipsită de oficialitatea și rigiditatea discursivă a unui vernisaj dintr-un spațiu muzeal.
Îi mulțumesc Prea Sfințitului Vasile pentru binecuvîntare și participarea Sa la vernisaj, precum și teologului Radu Preda pentru prezență și cuvînt.











cu Sorin Albu- unul dintre pictorii iconari expozanți


Opaiț-Anca Bîlc



Prea Sfințitul Vasile Someșanul și părintele Ciprian Negreanu

cu Radu Preda-profesor teolog






un moment psaltic

foto: Olga Bersan