cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

prietena

prietena

Artă poetică


Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas.(Ion Pillat)

vineri, 24 octombrie 2014

,,Spre ziua cea neînserată” Viața Elisabethei-Behr-Sigel(1907-2005)




Despre femeia teolog Elisabeth-Behr-Sigel(1907-2005) s-a scris poate cel mai mult, spre deosebire de alte figuri feminine ale spiritualității ortodoxe(vezi Myrrha Lot-Borodine). Mă întreb cum ar fi arătat destinul de teolog al Ancăi Manolache dacă acesta n-ar fi trăit în spatele Cortinei de Fier .
De câte ori am avut discuții despre  Elisabeth-Behr-Sigel mi s-a întâmplat foarte des să fiu avertizată cu precauția: ,,Ai grijă. Vezi că a fost cam feministă!...” ,,Nici o problemă, dar o și înțeleg.” Nu a fost o feministă, poate o restauratoare...  Menționez din start că eu nu sunt adepta hirotonirii femeii. 
Am citit cu interes biografia ei extinsă, tesuță cu fragmente din scrisori, corespondențe și note de jurnal, carte scrisă bine de Olga Lossky și tradusă în românește iarăși bine de o altă doamnă, Aniela Siladi. Apariția acestei cărți în limba română cu binecuvântarea a Mitropoliei Clujului este un mare câștig pentru noi, cel puțin din două motive pe care le voi enunța mai târziu.
După ce am închis cartea, am stat  și  m-am gândit ce pot să-i reproșez acestei femei, sau ce minusuri pot să-i depistez. Și,  nu prea am avut ce cusururi să-i aduc. Ba din contră, constat că, da, este un exemplu de femeie creștină  foarte lucidă(nici o pasivă acceptare!) care le-a cam înfăptuit pe toate fără să jertfească  ceva în detrimentul altei sarcini. Evident, cu eforturi suplimentare față de un bărbat-teolog, bucurându-se  de o longevitate generoasă(98 de ani).
O minte ascuțită cu o capacitate excepțională de analiză aprofundată și de sinteză, cu un spirit critic (bun!)  precum strălucirea unei lame de sabie, erudită  cu structură de filosof, licențiată în litere și teologie protestantă, cu un episod biografic de pastorație luterană, soție, mamă a trei copii, ulterior bunică și străbunică fericită, creștin activ încă dinainte de convertire la Ortodoxie,  publicistă prolifică, Elisabeth Behr-Sigel nu a cedat niciodată, sau nu a fugit ca o lașă din fața greutăților vieții de care nu a fost scutită. Din punct de vedere material și financiar a dus o viață modestă, iar  după moartea soțului ei când putea să aleagă o viață  de  pensionar tipic liniștit, găsește resurse să înceapă o nouă existență activă și implicată în viața Bisericii odată cu  mutarea ei  într-un nou apartament de la periferia pariziană.  Decizie luată la sfatul bunului ei prieten, pr. Lev Gillet. Sporadic va preda la Facultatea de Teologie.
Fire extrovertă cu vocația dialogului, având privilegiul unor prietenii alese, va rămâne mereu o ființă solară, capabilă să se bucure de ce îi oferă viața: să înnoate, să-și petreacă vacanțe în insulele grecești, să conducă mașina până la o vârstă foarte înaintată, să călătorească mult chiar și peste ocean sau în Orientul Apropiat, în Grecia, chiar și în România sau în Rusia, mereu deschisă dialogului interconfesional și cultural. Copiii-i deveniți adulți i-au fost mereu aproape.
 E de admirat  puterea ei de a-și face cunoscute și de a-și apăra cu argumente solide  și susținute idealurile și crezurile. O face cumpătat, sub ascultarea Bisericii dreptslăvitoare, niciodată fără o consultare prealabilă ori un sfat/încurajare ori binecuvântare din partea vreunui părinte de încredere. În ,,aventura” ei spirituală,  uneori cu o ambiție forțată și poate ,,smintitoare”, încearcă să lege punți între Bisericile din Occident și Răsărit,  intermediază conflictele dintre generații în comunitățile ortodoxe îmbătrânite, propune soluții pe temeiuri evanghelice la  rezolvarea problemelor dificile ivite între laicatul ortodox și cler. Combatantă a tradițiilor naționaliste excesive ori patriarhale-anchilozate în defavoarea trăirii dinamice în duh și adevăr, mai ales în ultima parte a vieții sale,  a înțeles că o revigorare a Bisericii ar veni cu siguranță de la o rediscutare a rolului și rostului femeii în Biserică. Aceasta datorită situației reale în care prezența și implicarea femeii  în biserică o depășește cu mult pe cea a bărbaților. Astfel,  atinge și pune problema spinoasă a revenirii la diaconat a femeii chiar unor mari ierarhi ai vremii. O susținere sinceră în acest sens a găsit-o la Mitropolitul Antonie de Suroj, la episcopul J. Kovalevsky precum și la alții. Aștepta cu nădejde un mare Sinod ortodox care să lămurească această chestiune necesară în supraviețuirea comunităților creștine actuale.
 În fond, miza lucrării sale misionare constă în regăsirea și aplicarea în practică a demnității câștigate de femeie în lume și în  Biserică odată cu venirea lui Hristos  Cel ce  plinește toată Legea și redefinirea ei în raport cu bărbatul. Căci încă după două mii de ani de creștinism rostul și rolul femeii  este tributar cu unele excepții unei mentalități restricțional-patriarhale cu aspecte vechitestamentare, sau mai grav, unei gândiri fundamentaliste apropiată de șharia islamică. Dincolo de discuțiile despre hirotonia femeii, în conflictul dintre rolul bărbat/ femeie atât de disputat  în mediile feministe dar și în cele  tradiționalist-conservatoare refractare, într-un fel, îndrăznesc să cred  că poziționarea doamnei teolog tinde spre ceea ce Alice Voinescu definea în problematica feminină nevoia ,,gestului împăciuitor”,  fiind adevărata misiune a femeii pentru omenire ce aduce  adevăratul progres al acesteia(omenirii) spre care tânjește mereu de-a lungul istoriei. Prin femeie se manifestă dorul de preînnoire a omenirii.*
 Reaua înțelegere și practică de subordonare sau supunere fără drept de apel a  femeii în Biserică tratată ca și cum ar face parte dintr-o subspecie umană ce merită cuvenita pedeapsă, vezi păcatul venit în lume prin femeie și acel clamat ,,femeia să tacă în Biserică”, ori limitarea rolurilor ei la naștere de prunci, sau prejudecata masculină orgolioasă  că femeia e lipsită de capacitatea  de inteligență și cogniție caracteristice bărbatului, ori de capacitatea de contemplație mistică a acestuia, au ca rezultat replica agresivă și anarhistă a ideologiei feministe. Una din observațiile Alicei Voinescu este faptul că femeia trebuie să fie conștientă că îi lipsește obiectivitatea sentimentală, ceea ce, adaug eu,  nu înseamnă că obiectivitatea bărbatului e mai sănătoasă, ferită de posibile alte tare. În cazul lui, orgoliul de sine o poate păgubi, însă amîndorura Hristos le este sursa obiectivității. ,,Nu îi lipsește femeii nici puterea de abstracție, nici puterea de judecată, dar îi lipsește încă antrenamentul de a uza de aceste însușiri fără amestecul sentimental. Dacă se ferește de sentiment este pentru că sentimental nu cunoaște măsura, devine ușor excesiv.Prin urmare ea reprimă puterea cu vocea inimii, face loc în conștiință ideilor, dar, fără să-și dea seama, sentimental se răzbună, intrând în conștiință pe nesimțite, îmbrâncind ideile, furându-le masca și instalându-se stăpân-de data asta mai primejdios, fiind nebănuit-sub chipul sever al ,,credințelor”, al ,,convingerilor”, pe care femeia le crede obiective dar nu sunt decât intransigente. Aceasta se petrece cu tot ceremonialul obiectivității, adică în defilarea unei armate de argumente logice!E poate punctul pe care se ivesc, între bărbat și femeia modernă, cele mai aprige neînțelegeri!
 Pe de altă parte, nevoia de obiectivitate ia, la unele femei, o nuanță de pedanterie, de cinism la altele. Pedante sunt cele care țin morțiș la ce știu ele, fără îngăduință pentru alte păreri, cinice apar celelalte, care de dragul obiectivității nu reprimă numai sentimentul, ci se leapădă de el!
E de observat că pedantismul și cinismul se îndreaptă, în focul obiectivării, împotriva celor ce îl hrănesc. Femeia devine pedantă până și în devotamentul ei față de lucrul întreprins, și cinică împotriva ei însăși, distrugându-se prin muncă excesivă.”** 

Că Hristos a lucrat în viața Liselottei(numele prescurtat și de alint), se observă în pasiunea ei tumultoasă pentru pr. Lev Gillet.  O frumoasă prietenie ce i-a legat  a durat cincizeci de ani. Elisabeth dă mărturie onestă de slăbiciunea îndrăgostirii și dependenței ei de acest om minunat, însă datorită  înțeleptei gestionări a relației lor, venită cu precădere din partea smeritului și prudentului părinte L. Gillet care ,,pozează” în om dificil, legătura lor rămâne mereu ancorată în Hristos și  curățată de orice reziduri sentimentale care iar fi putut deteriora valența. Notează undeva:,,...Obiectul iubirii omenești apare ca o simplă momeală de care se slujește pescarul dumnezeiesc.”(p. 364) Abia după moartea călugărului atipic se naște  rodul roditor al acestei adevărate prietenii care i-a legat o viață; doamna teolog  îi va închina o carte  de șase sute de pagini  intitulată ,,Un călugăr al Bisericii de Răsărit”.

,,Spre ziua cea neînserată” este o carte deosebit de interesantă și pentru că dezvăluie, pe lângă pleiada de nume grele a marilor teologi din diasporă pe care i-a cunoscut și care au marcat-o pe doamna Elisabeth, modul în care această generație prețioasă multietnică a încercat în Occidentul secularizat cu o cultură tot mai globalizată, să mențină flacăra aprinsă a credinței Bisericii Răsăritene. Experiența și efortul lor sunt foarte importante și valoroase pentru noi. Ținuți sub obrocul istoriei zeci de ani dar poate și feriți, ne lovim din ce în ce mai intens de problemele pe care le-au întâmpinat ei atunci. Chiar mai ,,sofisticate”.Trebuie să avem înțelepciunea smerită de a ne folosi de soluțiile lor și să învățăm din greșelile lor. Asta este extraordinar în special  la Diaspora rusă, că a încercat o continuitate actualizată/reevaluată/recalibrată a sintezei gândirii și viețuirii ortodoxe răsăritene într-o lume postmodernă eclectică și deconstructivistă. Ba mai mult, a devenit ferment în  aluatul care tinde să dospească frământătura lumii într-o perioadă  asemănătoare cu păgânătatea decadentă a Imperiului roman din vremea răspândirii creștinismul apostolic. 
La 26 noiembrie 2005, Elisabeth  Behr-Sigel se stingea din viața-i  pământească  pentru a se înfățișa în sfârșit deplin înaintea Dumnezeului Celui Viu  și trecea pe celălalt tărâm să-și întâlnească nenumărații ei buni prieteni.  O femeie ca un adevărat om integru.


Corina Negreanu


*Despărțirea însușirilor sufletești, în bărbătești și feminine, a săvârșit-o natura, pentru scopuri ce ne întrec înțelegerea. Dar, după cum desființarea deosebirilor acestora poate fi primejdioasă, nu e mai puțin primejdioasă și exagerearea deosebirilor până a le face inconciliabile și a le transforma în metehne! Ori se ajunsese într-o vreme la această exagerare. (...)În fundul sufletului ei, femeia care s-a zvârlit în tărâmul necunoscut al unei munci străine de ea, nu râvnește decât la valorificarea posibilităților ei pur și simplu omenești, alături de cele specific feminine. Este o nevoie legitimă de a adânci valoarea omenească, sub profilul feminin. Ea simte că vremile pentru a-și împlini sensul lor cer un tip nou de om., Alice Voinescu, ,,Scrisori către fiul și fiica mea, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1994, p. 129.
** Alice Voinescu, ,,Scrisori către fiul și fiica mea, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1994, p. 128.



Eveniment

Duminică, 26 octombrie, după Vecernie, lansare și discuții pe marginea cărții cu Pr. Cătălin Pălimaru, Aniela și Paul Siladi. Moderatorul serii Pr. Ciprian N.



luni, 20 octombrie 2014

Din grădina mea

Nu știu alții cum sunt dar pe mine mă salvează poezia. Ce e poezia e greu de explicat. Dar știu că se naște din trudă(,,bube, mucegaiuri și gunoi"). Poate, rămâne o (ne)exprimare a inefabilului firii sau supra-firii umane. O incandescență, o străpungere emanată dintr-o altă sferă a verbului conjugat.  Frumusețea lui a fi, sau,  a avea, distilată de un estetism raționalist ,,făcut” și nu născut de Sus. Poetii sunt, mai ales nebănuiți. Dumnezeu îi citește.
O mamă care adoptă un copil cu o istorie complicată și care rezistă la toate presiunile santajiste și vicisitudinile cotidiene de a-l  abandona, apoi, ajunsă  să stea dedicată la cei optzeci de ani ai săi  la căpătâiul de muribund canceros al acelui copil ajuns asistent la o facultate cu un viitor promitător însă curmat  de boala incurabilă, devine autorul unui poem de anonimat scris cu sânge în duh.

 Dumnezeu a făcut totul bine și frumos. La început a fost poezie. Să ne întoarcem la poezie.  Poetic cuvânt,  diamant slefuit cu o mie de fețe, sămânță răsădită în cărbunele  inimii. ,,Dintr-un bob sămânță mică,/ o pădure se ridică.”(Destin-Pan. M. Vizirescu)
Dumnezeu  a rostit un cuvânt și cuvântul a devenit Universul în care chiar locuim. Cuvintele lui Dumnezeu chiar sunt întrupate. ADEVĂR și Armonie.Nu ficțiuni, nu păreri. Nu minciună! De ce ne-ar mai fi frică, dacă locuim într-un poem?
Dumnezeu e Cuvânt  care ne salvează de noi înșine. 
Moartea poate fi/avea poezia ei. Și învierea.Sfinții sunt poeții vieților lor. Rugăciuni întrupate în grădini.
Predica unui preot dacă n-are un ritm poetic interior de ,,zbor”  e ca un mers cu trotineta prin învățăturile evanghelice. Adevărul  nu te pocnește în față isteric, fariseic și dur. El înmoaie inima ca o mireasmă rară ce te învăluie și te face să Îl dorești cu toată ființa.



ALT INCEPUT 

de Pan M. Vizirescu

Nu știam de unde s-o începem,
de unde s-o-nvățăm și să știm
Cât este  veșnicia de mare,
În care tot una venim și pierim.

O turnăm în noi ca vinu-n șiștare,
Ori poate e o simplă-ntrebare
pe care necontenit o-nghițim?

În curgerea Veșniciei fără oprire,
sau șederea ei în nemișcare
c-o liniște-adâncă de neîmpotrivire,
ar fi rămas poate în nearatare.

Iarăși nu știam de unde se-ncepe,
de unde-am putea-o cunoaște.
N-avea chip și nici rămășițe de moaște,
Vr-un mare-nvațat s-o poată pricepe.

Dar în sânul Veșniciei, arsă de secetă și pârjol,
Din cuprinderea chinuitului dor,
întru umplerea imensului gol,
s-a ivit neisprăvitul izvor:
Săptămâna-Una-deapururea Una,
Singura-Săptămâna Patimilor-
nu ale mele, ale voastre, sau tuturor,
nici ale-ntregei lumi oprite din drum,
de la facerea ei până acum,
ci Patimile Unuia, Singurul, Purul,
în Care își închinase azurul
Nevinovația, Sufletul, Nesfârșirea.
Săptămâna Patimilor s-a făcut
osia lumii, corabia oceanului viu.
Cu piroanele ce I s-au bătut,
Săptămâna Patimilor
A rupt Veșnicia în două
și i-a făcut alt început,
din nevăzut, până-n adâncul văzut.

Slatina, Marți, 2 Martie 1976-Prinos de lumină și har-

Ceasul de rugăciune al grădinii

de Pan M. Vizirescu

Bună dimineața grădină!
Am auzit din ungherele mele
Că toate-ale tale se-nchină.
Îngerii trâmbițași și zorelele
Vestesc ceasul de rugă cel mai frumos
Și-al bucuriei proaspăt miros.

Crăițele își potrivesc rochițele.
De pretutindeni toate le-aduni
La chemarea acestei minuni.
Nici o frunză-n somn să-ntârzie.
Duhul Sfânt prin tot locul adie
Și, prin ciuturi de sticlă turghează,
Numai ochiul lui priveghează.

Grei, niște lujeri cu glugă
Îngenunche și ei la rugă.
Ce să facă? se proptesc să nu cadă
În niște covragi cu aripi de spadă.
O tămâiere de slavă
Trece cu mireasmă suavă.
Niște frunze de proaspăt lăptuci,
Scriu pe răzor oștire de cruci,
Pe când vântul leagănă-n pruni
O necurmare de-nchinăciuni.

Mironosiță, fiece floare
Cădelnițează rouă spre soare
Și lasă în șoaptă sfinte mistere
C-o fi și asta tot o-nviere.

Auzi ciocârlia! mai întâi ea
Picură psalmii pe-o rămurea.
Privighetori în litanii duc svonul
Că e-n mulțumire și Domnul,
Iar brabeții fac gălăgie
S-aprindă grădina de bucurie.

Am venit și eu!... Nu vă sfiiți,
De totdeauna pașii mi-i știți!
În acest prea cucernic văzduh
Învățați-mă cum să mă-nchin
Tatălui, Fiului și Sfântului Duh
Și-mpreună să zicem, amin!

Slatina, 1959-Prinos de lumină și har-









vineri, 17 octombrie 2014

PSALM ROMÂNESC NR.1


de ARON COTRUȘ(1891-1961)

Tatăl nostru, Carele ești în cer,
dă-ne puteri din nepătrunsul Tău mister!

Sfințească-se prin timp și peste timp, numele Tău,
peste bine și rău!


Facă-se deapururi voia Ta de neînfrânt
precum în cer, așa și pe pământ!

Vie a Ta așteptată împărăție
și peste această robită Românie!


Pâinea noastră, tot mai rară și amară,
ca pe mană cerească dă-ne Tu iară!

Dârji să-ți putem aștepta judecata,
Printre aduși de vânturi cu pistoale gata!

Păcatele toate ni le iartă de-a valma!
Iartă-ne scrâșnetul și iartă-ne sudalma!

Și dușmăniile aspre, ce-n suflet ni se ascund,
Ca haiduci fulgeratic prin păduri fără fund!

Tărie dă-ne și răbdare neclintită,
de la noi să alungăm orice ispită!

Și orice fugarnic cutremur de groază:
Dușmanii să nu poată în genunchi să ne vază!

Din ghiarele căpcăunilor și din furtună,
inima fă-ne-o să iasă mai bună!
Și-n țara preschimbată-n oarbă închisoare,
neamul să crească mai dârz și mai tare!...

Și ziduri să dureze de neclintit,
între noi si rãsãrit!

Din Carpați de-ntuneric, usor ca un fulg,
spre Tine, o, Doamne, aș vrea sã mă smulg,
după ce mi-oi duce, străin printre străini,
pentru ai mei, pân-la capăt, coroana de spini.


Când deschid televizorul, constat că nu există dușmani mai mari ai României decât, ,,românii”. Dar asta e mai peste tot.
Și  e cam destul circul.

sâmbătă, 20 septembrie 2014

Rugăminte


Celui aflat  mereu între oameni și alături de ei la bine dar mai ales la greu, părintelui nostru duhovnicesc Prea Sfințitul Vasile Someșanul,  căruia îi ceream să se roage pentru noi în necazurile și încercările noastre și ne oferea atâta mângâiere sufletească și înțelegere, ne-a primit în casă  și ne-a dăruit dragostea sa,  să-i stăm acum alături cu rugăciunile noastre de care are mare nevoie.
Luni, 15 septembrie după masa a suferit un atac cerebral(AVC), însoțit de complicații. 
Azi, 20 septembrie, ora 18, la Biserica Studenților din Hasdeu se va săvârși Taina Sfântului Maslu pentru sănătatea și tămăduirea Prea Sfințitului nostru drag și iubit Vasile. 
Bunul Dumnezeu să se milostivească și de noi pentru că avem încă atâta nevoie de  Prea Sfinția Sa.

































luni, 15 septembrie 2014

Un nou început






15 septembrie.
Cred ca fiecare adult, de fapt, fiecare copil ajuns de-acum  ,,om mare” simte un dram de emoție și nostalgie în această zi. Cu atât mai mult dacă ești părinte. Amintiri pline de clinchet, de răcoarea dimineților cu pași grăbiți spre scoală. Chipuri din trecut. Care, cine, cum și cât a mai crescut. Timiditate, tremurat, vibrație, ținere de mâini. Glasuri, multe glasuri și gălăgie. Uniforme, coperți, caiete care așteaptă,  manuale, bănci, mirosul cernelei și atâtea altele.  ,,Domnul Trandafir”...
O zi plină de culoare primenitoare. 
Timp...
Vacanța e departe. Este deja un ghem de amintiri. 

Doresc tuturor copiilor, finuților mei elevi(cu precădere novicilor care de-acum înainte trec pragul școlii),  un nou și bun început școlar, minte luminată și bucurie multă la învățătură. 
Părinților, putere și răbdare.
Profesorilor, multă dragoste și abnegație în ceea ce fac, conștienți fiind de aportul lor edificator extrem de important  adus societății de mâine. 
Știu că realitatea e alta dar, slavă Domnului că sunt atâtea opțiuni școlare, variante de a alege o școală potrivită educației ce ne-o dorim copiilor noștri.
 Scoala ar trebui să aibă ceva comun cu mireasma unui sanctuar unde se întâmplă minuni. Minunea  personală a descoperirilor, a  cunoașterii și autocunoașterii, și, a camaraderiei.

Bucurie! 

duminică, 14 septembrie 2014

Suflețelul

povestire* însemnată de Părintele Arsenie Boca

Îl botezase și-i puse numele Ion. Dar era slab și mic cât o păpușă și cu mâinile fără unghii. Era numai de o lună și-o zi. Iar la două ore, de cum îl botezase, muri; și suflețelul lui, cât un porumbel alb, însoțit de un îngeraș își luă zborul spre împărăția lui Dumnezeu.
Aici bătu. În curând un zăvor se auzi și un cap alb se arătă: era Sfântul Petru, portarul cerului, și-l întrebă:
-Cine ești?-iar sufletul zise:
- Eu sunt sufletul fără păcate și mă cheamă  Ion. Într-o zi maică-mea m-a născut, într-o zi m-am botezat, în aceeași zi am și murit și am și venit să mă  primești în lumea Drepților.
- Îngăduie puțin, îi zise Sfântul Petru.
Și portarul cerului se duse la Dumnezeu.
-Ce e Petre? a întrebat Dumnezeu.
-Doamne, a venit un suflețel mic cât o muscă. Să-l primesc în rai?
-Du-te și să-i spui să se ducă să stea un an în hogașa carului.
Sfântul Petru, mirat de cele auzite, s-a dus și i-a spus lui Ion.
-Uite ce e suflețele Ioane- și-i spuse toată porunca. Și bietul suflețel, mai mâhnit decât maica-sa care-l plângea, plecă spre un târg mare și se așeză la o răspântie pe urmele făcute de trăsuri și care. Și rămase acolo în bătaia copitelor și a roților căruțelor tânguindu-se mereu și zicând: ,,Vai de mine și de mine și de cel ce m-a făcut pe mine”. Dar oamenii care treceau cu căruțele nu-l înțelegeau.
Și a stat suflețelul un an în hogașul carului, bătut de roți și de copite.
După un an veni iarăși îngerașul și suflețelul cel mic se așeză pe mâna lui, și zbură la Dumnezeu.
-Cine-i? Se auzi același glas cel întrebase anul trecut.
-Eu sunt, răspunse suflețelul mai umilit.
Și Sfântul Petru se arătă și zise: ,,Tu ești?”
-Eu, răspunse suflețelul, sufletul fără păcate...
Sfântul Petru făcu cu mâna ca și când ar fi zi ,,știu” și se duse la Dumnezeu și-I spuse zicând:
-Doamne, a venit sufletul cu nume de Ion. Într-o zi s-a născut, în alta s-a botezat, și tot în aceeași zi a și murit. ...Să-l primim?
-Să se ducă să mai stea un an în crângul morii.
L-a care vorbă și Sfântului Petru i se făcu milă și cam cu jumătate de pas porni.
-Uite ce a poruncit Părintele lumii, suflețele -îi zise Sfântul Petru când ajunse,- și oftând îi înșiră porunca a doua.
Bietul suflețel când auzi doar strâmbă din nas ca un copilaș și plecă capul pe piept cu mâhnire negrăită. Și așa s-a dus și s-a așezat în crângul unei mori unde se învârtește fusul pietrelor de moară. Și acolo se lăsă să fie turtit și pe-o parte și pe alta de colții scripetelui, doar văitându-se: ,,Vai de mine și de mine și de cel ce m-a făcut pe mine. Ce-am făcut eu ca să stau în chinul acesta?”
 Și bietul suflețel, care se născuse într-o zi, se botezase în alta și murise tot în aceeași zi, se gândea, când a avut vreme să păcătuiască? Însă nimeni nu-i înțelegea geamătul lui, deoarece roțile morii făceau zgomot mare.
 Și așa a stat un an de zile.
Apoi, iar a venit îngerașul și, așezându-se pe mâna lui, porni împreună cu el la Cer.
-Cine-i? Se auzi glasul lui Sfântul Petru.
-Eu, îi răspunse umilit suflețelul.
-Ai venit?, îl întrebă Sfântul.
-Am venit, oftă adânc suflețelul, sfârșit parcă la inimă.
Sfântul Petru plecă iar la Dumnezeu.
-Doamne, a venit sufletul fără păcate.
-Știu, a răspuns Dumnezeu. Într-o zi s-a născut, într-o zi s-a botezat, și în aceeași zi a și murit... Să te duci să-i spui să mai stea un an în crâșcătul copacilor.
Bietul suflețel rămase plângând și gândindu-se ce a făcut el să tragă o așa osândă, și s-a coborât peste o pădure. Apoi cercetând pe ici pe colo, se opri atras de un zgomot: croac! croac! Era scârțâitul unui copac, care avea în vârf două ramuri încrucișate și de câte ori bătea vântul, ele se frecau una de alta și scârțâia.
Se așeză între cele două ramuri și aici a îndurat ce n-a pătimit om pe lume. Acum nu mai era de șagă și gândi: ,,Numai că sunt un mare păcătos, sau că răsplătesc cine știe ce păcate părintești, de trag eu așa blestem! Vai de mine și de mine și de cel ce m-a făcut pe mine că păcătos mai sunt!”
Așa s-a văicărit bietul suflețel până într-o zi, când venind o furtună mare Suflețelul suferea în gemete înăbușite grozava frământare a firii sale.
Dar iată că niște hoți cu căpitanul lor se adăpostiseră sub unul dintre cei mai stufoși stejari din apropiere. Apoi furtuna trecu, doar copacii se mai legănau, scuturându-se de ploaie.
Scârțâiturile copacilor se tânguiau parcă, dar cu toate acestea glasul suflețelu-lui se auzi zicând: ,,Într-o zi mama m-a născut, într-o zi m-am botezat, în aceeași zi am murit... Vai de mine și de mine și de cel ce m-a făcut pe mine!”.
Tâlharii se cam speriaseră și uitându-se în sus îl auziră și mai bine îl și zăriră în vârful unui copac între două ramuri ce se frecau una de alta la bătaia vântului, un copilaș mai mic ca o păpușă de parcă era și nu era, așa era de străveziu.
Văzând aceasta hoții au încremenit. Căpitanul, cutremurat și dând din cap le zise:
-Ați auzit?
-Auzit, răspunseră hoții rușinați de meseria lor.
-Apoi eu unul nu mai hoțesc, le răspunse dânsul. Și, scoțând căciula a îngenunchiat cu fața spre copilaș și a grăit:
-Dacă tu, suflețele care te-ai născut într-o zi, te-ai botezat într-o zi și ai și murit, nu ești primit în ceruri și ești păcătos, apoi ce suntem noi, ticăloșii? O, ticălosul de mine!
Și căpitanul se aruncă cu capul la pământ și-și plânse cu mare amărăciune păcatele, ticăloșiile și nelegiuirile sale.
Și toți, înfiorați, jurară să nu mai hoțească și să se ducă fiecare să se spovedească la Preot și să-și ispășească păcatele cum i-o învățat Preotul.
Într-o zi când Sfântul Petru sta la poarta raiului, deodată auzi la poartă ,,boc, boc!”
-Cine-i? întrebă Sfântul.
-Eu, suflețelul Ion... Vai de mine și de mine și de cel ce m-a făcut pe mine că păcătos mai sunt! Și-am venit să mă primiți.
Sfântul Petru se duse la Dumnezeu.
-A venit sufletul Ion, și se văicărește și zice că e tare păcătos.
-Să intre, dar să-mi spună cine sunt cei ce se țin de el?
-Ioane -întreabă Sfântul- cine sunt oamenii aceia care vin după tine?
Suflețelul se uită și recunoscându-i răspunse:
-Aceștia sunt niște hoți care, auzind tânguirea mea în crâșcătul copacilor, s-au lăsat de hoție și au murit plângându-și păcatele.
-Știam, răspunse Dumnezeu. Dă-le drumul la toți să intre și să-i spui suflețelului că nu-i muscă fără păcat.
Și s-a dus Sfântul. Când a ajuns la poartă, sufletele hoților erau sosite și așteptau.
-Ce vreți? le întrebă portarul cerului.
-Să ne primești Sfinte, ori de nu să ne dai cea mai mare osândă de pe lume dar să nu ne trimiți în iad.
-Dumnezeu așa a vrut, grăi Sfântul, să vă dea pildă pe suflețelul acesta. Dar văzând El tânguirea voastră, spovedania la Preot, precum și întoarcerea -adică n-ați mai păcătuit- S-a bucurat ca și părintele la aflarea fiului pierdut. Intrați în bucuria de veci!
Și astfel suflețele hoților, cu suflețelul înainte, intrară pe poarta cam strâmtă a cerului, pe care bunul Dumnezeu să ne primească și pe noi, păcătoșii, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Sale și ale tuturor Sfinților care bine s-au nevoit din veac. Amin.


(Păcatele nespovedite ale părinților rămân asupra copiilor și se dau bieții copii cu capul de pereți neștiind de ce nu le merge bine.)



foto: Corina Negreanu, Lupsa


 *din cartea ,,Se umplu măsurile și se plinesc vremile” Părintele Arsenie Boca

joi, 4 septembrie 2014

Tabăra de vară ASCOR-Cluj în ţinuturile lui Gelu



Anul acesta, la început de august, în postul Adormirii Maicii Domnului, Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România (ASCOR), filiala Cluj-Napoca a organizat tabăra de vară pentru tineri în localitatea Dăbâca. Satul, care adăposteşte fosta cetate a comitatului sau chiar cetatea regală a lui Gelu, după cum susţin unii arheologi şi oameni de ştiinţă, locul de o semnificaţie istorică aparte pentru Transilvania, a fost gazda primitoare a peste două sute de tineri ce au ales să-şi petreacă altfel timpul liber. 
Liturghii zilnice, slujbe de seară în cadrul cărora a fost intonat Paraclisul Maicii Domnului Pantanassa, discuţii şi cateheze, o varietate de ateliere, drumeţii, dar şi multe activităţi-surpriză i-au aşteptat pe cei care au preferat să se destindă într-un atare mod.

Ateliere mai vechi, dar şi rucodelii mai noi
Aşa cum se ştie, specificul taberei de vară adresată studenţilor constă în trăirea şi valorificarea tradiţiilor creştin-ortodoxe, dar şi a datinilor strămoşeşti. Organizatorii evenimentului s-au îngrijit ca cele două aspecte fundamentale să transpară în toate activităţile duhovniceşti, culturale şi meşteşugăreşti din timpul taberei de la Dăbâca.
Astfel, voluntarii dibaci ai ASCOR, tineri care şi-au dezvoltat pe parcursul anilor diverse talente şi îndemânări, au desfăşurat o paletă vastă de ateliere. Împletirea metanierelor şi a cruciuliţelor, sculptatul în lemn, brodatul procoveţelor, restaurarea costumelor populare, realizarea icoanelor prin metoda litografierii au animat mulţi tineri şi tinere dornici de a învăţa tehnici de lucru manual.
O noutate a taberei a fost atelierul de confecţionat opinci. Preşedintele ASCOR, Bogdan Dincă, coordonatorul acestui atelier, a reuşti să stârnească interesul multor participanţi, care s-au implicat activ în meşteşugirea încălţămintei tradiţionale. La sfârşitul taberei roadele au fost vizibile: zeci de perechi de opincuţe au fost gata de a fi purtate. Acestea sunt destinate mai ales pentru evenimentele culturale organizate de ASCOR Cluj-Napoca, atunci când tinerii se îmbracă în straie populare.
Un alt atelier nou, extrem de popular printre participanţii taberei, a fost cel de comunicare non-violentă. Cum să îţi structurezi discursul într-o manieră prietenoasă, cum să te adresezi celuilalt pe un ton non-agresiv chiar şi în condiţii mai constrângătoare, cum să comunici corect cu copiii, cum să fii model pentru ei au fost câteva din întrebările la care coordonatoarea atelierului, Virginia Neacşu, a ştiut să răspundă şi să ofere soluţii. Cursul de comunicare non-violentă a fost foarte util mai ales pentru educatoarele şi învăţătoarele din cadrul comunităţii Bisericii Studenţilor, care sunt mereu interesate de găsirea unor metode cât mai adecvate de comunicare cu cei mici.

Activităţi sportive pentru iubitorii de mişcare şi de natură   
Tabăra de vară de la Dăbâca s-a dovedit a fi o alternativă foarte atrăgătoare şi pentru firile mai sportive. Şi anul acesta, Părintele Teodor Tare, fost ascorist, a venit în tabăra pentru studenţii creştini-ortodocşi pentru a sluji alături de Părintele Ciprian Negreanu şi Părintele Ovidiu Feldiorean, parohul satului Dăbâca, dar şi pentru a le oferi tinerilor posibilitatea de a participa la atelierul pentru supravieţuire. Părintele Teodor a fost instructorul principal al atelierului care a captivat majoritatea tinerilor interesaţi de cum poţi învăţa să aprinzi focul fără chibrituri, cum reuşeşti să găseşti punctele cardinale fără busolă sau cum să identifici locul potrivit pentru a construi un bordei în mijlocul pădurii, alungând anterior lupul sau ursul care ţi-ar fi putut pune în primejdie viaţa. Atracţia majoră a atelierului s-a dovedit a fi tiroliana construită peste o prăpastie din pădurea ce împrejmuieşte Dăbâca. Cu mic, cu mare, fete şi băieţi – toţi au trebuit să fie foarte curajoşi pentru a testa şi pentru a traversa o porţiune de traseu la o altitudine de câţiva metri deasupra unui teren prăpăstios. Senzaţiile au fost puternice şi aşteptate de mulţi, întrucât pentru tiroliană a existat un interes continuu şi s-au format cozi mari pentru a avea bucuria de a  încerca acest sport extrem.
A existat şi o echipă de volei în tabăra de la Dăbâca. Tinerii s-au ambiţionat şi s-au mobilizat pentru a forma o echipă şi pentru a participa la un campionat local. Echipa adversară a fost alcătuită din primarul localităţii, vice-primarul, funcţionari din administraţia publică locală şi alţi experţi în ale voleiului – veterani din Dăbâca, care odinioară formau o echipă veritabilă de volei, câştigătoare a multor premii naţionale. Competiţia a fost strânsă, iar scorul apropiat. Totuşi, cei cu experienţă de câştigători ai concursurilor de volei, echipa veteranilor din Dăbâca, au câştigat meciul amical.
O surpriză foarte frumoasă din partea organizatorilor taberei, dar şi din partea unor oameni cu inimă mare din localitatea Dăbâca, a fost atelierul de echitaţie. Unii au făcut primele încercări în călărie, alţii şi-au reamintit cum ar trebui să înşeueze un cal, iar cei mai pricepuţi au demonstrat că s-ar descurca foarte bine dacă ar fi lăsaţi să meargă la trap sau la galop pe un cal mai nărăvaş.
Momente cultural-artistice încununate de voie bună şi descoperitoare de talente
 Oana Raluca Băilă, vicepreşedinta ASCOR şi cea care s-a îngrijit de bunul mers al lucrurilor la bucătărie, de desfătarea olfactivă a participanţilor, dar şi de multe activităţi culturale, a organizat un atelier de teatru, în cadrul căruia, timp de câteva zile s-a montat, regizat, repetat şi interpretat o piesă de teatru inspirată din Faptele Apostolilor. Spectatorii au apreciat ingeniozitatea regizoarei, dar şi spontaneitatea, creativitatea şi talentul tinerilor actori.
Tot la capitolul activităţi culturale s-a încadrat şi spectacolul intitulat Seara talentelor. Propunerea de a organiza o asemenea serată a venit de la Părintele Ciprian Negreanu, duhovnicul şi îndrumătorul tinerilor din ASCOR şi din comunitatea Bisericii Studenţilor. Evenimentul a fost dedicat poetului, dar şi Preotului Alexei Mateevici, cunoscut mai ales pentru poezia Limba noastră.
Multe talente neştiute au fost descoperite pe scena Căminului cultural de la Dăbâca: cântece la chitară, recital de poezii, intonări de imnuri, o superbă suită de cântece populare inspirate din muzica maestrului Anton Pann pregătită în mai puţin de două zile şi interpretată în cadrul evenimentului de fete şi băieţi hărăziţi cu voci frumoase şi cu talent muzical deosebit. A impresionat şi momentul artistic în care doi tineri au jonglat cu diverse obiecte, au făcut scamatorii şi i-au binedispus pe spectatori aidoma marilor artişti de la circ. Seara talentelor a fost un moment inedit pentru tabără organizată de ASCOR, care a valorificat în cel mai bun cu putinţă mod oameni minunaţi, prompţi şi ingenioşi, tineri cu inimi pline de viaţă, dornici de a readuce şi de a păstra tradiţiile româneşti. Tot în cadrul acestui eveniment a fost interpretată şi Balada Martirilor Brâncoveni (Balada Sfântului Constantin Brâncoveanu), linia melodică fiind inspirată, de asemenea, din muzica lui Anton Pann. Emoţionantă şi redescoperitoare de adevăr istoric, balada a fost cântată nu doar în faţa participanţilor taberei, dar şi în faţa tuturor invitaţilor care au poposit la Dăbâca. Clipe cu atât mai speciale, cu cât anul acesta Biserica Ortodoxă Română comemorează 300 de ani de la martiriul Sfinţilor Brâncoveni şi de la trecerea lor în rândul mucenicilor lui Hristos.

Vorbe de duh şi de încurajare din partea ierarhilor invitaţi în tabără de la Dăbâca
În cea de-a doua parte a taberei, au avut loc o serie de întâlniri cu mai mulţi ierarhi, pe care tinerii îi aşteaptă cu mare drag de fiecare dată. Iar ierarhii nu întârzie să vină, să participe la slujbe, să stea de vorbă cu cei din tabără şi să îi încurajeze în toate lucrurile bune pe care le fac.
ÎPS Andrei Andreicuţ, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, a oferit multe binecuvântări arhiereşti, iar în cuvântul de învăţătură a ţinut să sublinieze că în perioada Postului Adormirii Maicii Domnului „trebuie să medităm la importanţa împlinirii celor zece porunci, întrucât poruncile sunt făclie călăuzitoare pentru toţi creştinii”. Potrivit ÎPS Andrei, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu îi iubeşte pe cei ce împlinesc poruncile Mântuitorului şi îi ajută să izbutească în toate necazurile şi în situaţiile dificile.
Preasfinţitul Ignatie Mureşanul, Episcopul vicar al românilor din Portugalia şi Spania, cel de-al doilea invitat al taberei, a vorbit despre jertfa creştinului din zilele noastre, despre milostenie şi despre propovăduire, despre crucea ierarhilor slujitori în Occident, despre identitatea creştinilor aflaţi în afara hotarelor României, dar şi despre multe experienţe personale, în care a întâlnit oameni frumoşi, oameni mărturisitori, iubitori de Ortodoxie. PS Ignatie i-a îndemnat pe tineri să fie deschişi, să nu lase loc inhibiţiilor de tot felul să îi macine şi să le conducă viaţa. „Nu vă lăsaţi inhibiţiile să vă roadă. Un om inhibat e un om nefericit. De aceea, e foarte greu să ai un spor duhovnicesc. Povestiţi-vă sufletul! Să vă străduiţi să spargeţi carapacea sufletului. Acest lucru se poate înfăptui mai ales prin Taina Spovedaniei, acolo unde avem prilejul să vorbim cu Dumnezeu. Spovedania sparge toate lacătele!”, a îndemnat PS Ignatie. De asemenea, ierarhul i-a încurajat pe tineri să nu fie intimidaţi niciodată în faţa ştiinţelor despre existenţa sau non-existenţa lui Dumnezeu, încurajându-i să fie mărturisitori demni ai credinţei Ortodoxe. Potrivit Sfinţiei Sale, aceasta este jertfa unui tânăr creştin: cea de a-L urma pe Hristos şi cea de a demonstra că prin viaţa sa el este în contrast cu tot ce se întâmplă în jurul lui şi că el are puterea să îi destabilizeze pe cei din preajma lui. „Tinerii trebuie să aibă bucuria vieţii şi înţelepciunea unui suflet bine rânduit. Toate trebuie să fie în armonie. Nici propovăduire fără de măsură, dar nici laşitate de a propovădui”, a fost unul din mesajele-cheie ale PS Ignatie. 
Preasfinţitul Macarie Drăgoi, Episcopul Europei de Nord a fost alături de tinerii din tabără timp de aproape o zi. Foarte apropiat de tineri, foarte dornic de a povesti despre credincioşii din ţările scandinave, PS Macarie a oferit răspunsuri la întrebările care, în marea lor majoritate, s-au referit la Ortodoxia din ţările Europei de Nord. Sfinţia Sa a afirmat că ţările scandinave sunt cele mai secularizate ţări din toată Europa, iar misionarismul în aceste ţinuturi se aseamănă cu primele propovăduiri ale apostolilor. „În anul 2008 s-a reaprins candela misiunii în aceste ţinuturi. E o mare provocare să faci misiune în Occident, mai ales în ţările Europei de Nord. Mi-am asumat această misiune de apostol, deoarece am găsit acolo parohii foarte divizate, fără preoţi şi fără credincioşi. În 2008, existau doar trei parohii în Norvegia şi Danemarca. Acum sunt mult mai multe. Vin preoţi tineri care formează parohii noi, cu mulţi credincioşi râvnitori”, a afirmat PS Macarie. O altă preocupare a ierarhului este cea de a descoperi şi de a-i face cunoscuţi localnicilor pe sfinţii lor, sfinţi ale căror moaşte nu s-au mai păstrat, dar despre care mai există date biografice în bibliotecile sau arhivele acestor ţări. PS Macarie depune toate eforturile posibile de a traduce documente, de a cerceta arhivele, pentru a-i face pe europenii din Scandinavia, Norvegia, Danemarca, dar şi pe românii situaţi acolo, interesaţi de viaţa martirilor de pe aceste meleaguri. Drept dovadă pentru tot dragul pe care îl are pentru Sfinţii Europei de Nord, la sfârşitul întâlnirii cu tinerii din tabăra de la Dăbâca, PS Macarie le-a dăruit câte o iconiţă special pregătită pentru acest eveniment: Sfântul Ioan Valahul şi Sfântul Mucenic Hallvard Norvegianul – doi Sfinţi ocrotitori şi călăuzitori ai tinerilor, unul român şi unul norvegian, ambii martori mărturisitori martiri ai Mântuitorului nostru, Iisus Hristos.
ÎPS Serafim Joantă, Mitropolitul Germaniei, Mitropolitul Germaniei şi al Europei Centrale şi de Nord a atenţionat despre pericolul unui război, despre declanşarea răului din cauza păcatelor noastre, despre rugăciunea pe care trebuie să o înălţăm pentru toţi cei aflaţi în suferinţe şi boli, despre compătimire şi despre necesitatea de a ne apleca spre cei necăjiţi. Îndemnul ierarhului a fost să înmulţim rugăciunea, nevoinţa, asceza, pentru a ne curăţa mintea şi sufletul, pentru a ne vedea şi a ne plânge păcatele. „Trebuie să înmulţim rugăciunea, să strigăm la Maica Domnului şi la Dumnezeu pentru noi, dar şi pentru întreaga umanitate. Umanitatea se uşurează atunci când există asemenea oameni care îşi asumă păcatele şi se roagă pentru iertarea lor. Dumnezeu aşteaptă oameni rugători, care să înfrângă răul prin asceză, pin rugăciune şi prin pocăinţă.”, i-a îndemnat ÎPS Joantă pe toţi tinerii din tabăra de la Dăbâca.
Încărcaţi cu multe sfaturi duhovniceşti, fiind extrem de mulţumiţi de a fi petrecut împreună un timp al rugăciunii, al clipelor ziditoare izvorâte din toate activităţile desfăşurate în tabăra creştin-ortodoxă de la Dăbâca, tinerii au dat Slava lui Dumnezeu şi au adus rugăciuni de mulţumire Maicii Domnului pentru toate binecuvântările şi pentru toate bucuriile care i-au prididit în acest răstimp al taberei organizate de ASCOR Cluj-Napoca.
Tatiana Onilov
articol pentru Foaia Filocalia din Revista Renașterea septembrie 2014