cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

B.

B.

........

photo: Ilinca Nicola Negreanu

sâmbătă, 16 ianuarie 2021

Alexandru
Pădurarul și pădurea lui
fotopovestitoare Ilinca Nicola Negreanu 2017




















joi, 31 decembrie 2020

La multi ani!

foto: Ilinca Negreanu


 2020 a fost un an fără pereche...

Dacă  se poate, dacă  merităm,  să  ne dea Dumnezeu  un an mai  mângâietor, mai puțin încercat, de slobozenie(Levitic 25, 10)!...

Slavă  Domnului pentru toate!


,,pământul  inimii

făcă-se cer

un cer arzând" (Anastasia/Daniel Turcea)

 

La mulți ani!



miercuri, 30 decembrie 2020

Arta de a scrie/prof. Bogdan Herteg


Când am scris cele de mai jos, era spre sfârșitul lunii ianuarie 2020, iar cartea  profesorului Bogdan Herteg ,,Arta de a scrie" a văzut lumina tiparului  abia în  decembrie ... Nu mă gândeam și  nici nu mă  așteptam la un haos  atât  de rapid instalat în sistemul de învățământ  românesc, mă  rog, international, care avea să  aibă  loc în luna martie, căzut apoi sub  ,,dictatură" digitală din cauza pandemiei COVID-19. Efectele si repercusiunile acestei crize de adaptare tehnodigitală, de școală on-line forțată, anostă, mutilantă, superficializată, impersonală, îmbâcsită de link-uri și lipsită  de suplețe le vom resimți  la nivel de societate mulți ani de acum înainte. Realitatea  crudă și prăpăstioasă mi-a  depășit capacitatea de anticipare a evacuării  metodelor clasice de predare de la catedre.   Catedre înlocuite acum,  iată, de platforme virtuale.



 

din litere ca dintr-o raclă

din cenușa numerelor, din

trupul acesta al cuvintelor

ce se schimbă la față

din lucruri

din înțelepciunea-nstelată

   ca din moarte învie

   învie acum

       Cuvântul necuprins


(Daniel Turcea, Din litere)

   

    Mă aflu în postura jenantă, a diletantului, de a scrie un cuvânt înainte la cea de-a doua carte a profesorului Bogdan Herțeg, Arta de a scrie; eu, care nu am scris niciodată o carte, ci doar texte laconice de blog sau articole pentru diverse reviste. Prin urmare, am ezitat să concep o prefață, căci am toate șansele să compromit exigențele de specialitate și să comit o gafă din creștetul acestei cărți. Apoi, titlul mi se pare unul atât de pretențios și intimidant, poate cam prezumțios, încât mă întreb ce ar avea de spus și cum ar comenta scriitori precum Balzac, Dostoievski sau Paulo Coehlo – unul dintre cei mai prolifici și mai apreciați prozatori ai zilelor noastre – îndrăzneala unui autor relativ tânăr, care se încumetă să scrie o asemenea carte și să o intituleze astfel.

    Trebuie să mărturisesc că mă aflu printre oamenii pentru care școala a fost un mediu absolut plictisitor, fiind privată, în acei ani, de figura unui dascăl îndrumător, de un model care să îmi fi insuflat acel ceva inefabil, care să mă fi impulsionat să mă îndrăgostesc de materia pe care o preda și care să mă fi determinat să iubesc școala, astfel încât să fi putut simți pe propria-mi piele nobila ei misiune. Perioada liceului o pot numi, la propriu, precum poetul simbolist, un „cimitir al tinereții mele”. A fost un timp ratat. Și ce păcat de acest timp pe care îl resimt ca pe o paranteză cam goală! 

    Prin urmare, am parcurs cu interes paginile cărții Arta de a scrie, exercițiul lecturii fiind realizat mai întâi de pe poziția unui învățăcel tardiv, și apoi, din postura de părinte al unei eleve din ultimul an de liceu. Așadar, fiind destinată elevilor de liceu, cartea cuprinde 13 cursuri practice alternative de introducere în vraja literaturii, de explicații și de comprehensiune a fenomenului de limbă și literatură. Prelegerile profesorului Bogdan Herțeg sunt prinse în mănunchiul unui volum, care, prin apariția lui, deschide seria Pedagogica a proaspetei Edituri ,,Pietrele vor vorbi”. Din punct de vedere structural, cursurile sunt concepute socratic, în maniera dezbaterilor, la un nivel intelectual cât se poate de accesibil, dezvoltând teme complexe și dificile, dar care implică mai degrabă un antrenament mintal, prin intermediul unor exerciții de gândire liberă, practică și dinamică, evitând, fără însă a o omite, teoria sterilă și abstractă. Drept rezultat, parcurgerea acestor cursuri se adeverește a fi facilă asimilării firești, în comparație cu predania din sofisticatele manuale școlare existente la ora actuală. Lectura curge ușor, ca un respiro încântător într-o plimbare printr-o grădină. 

    Dar de ce ar fi necesară această alternativă suplimentară de predare?

    În zilele noastre de continuă schimbare și de clivaj axiologic, a fi un bun profesor implică un act de curaj mai mult sau mai puțin spectacular. În majoritatea cazurilor, probabil cu mici excepții, școala a devenit un mediu ostil, acid și cinic atât pentru elevi, cât și pentru profesori. Credibilitatea actului de educație a fost mult relativizat, deoarece sistemul de învățământ actual își cultivă dramatic patologiile, perpetuându-le prin elaborarea și aplicarea unui șir obsesiv de reforme continue, care nu au o finalitate benefică pentru cultivarea abilităților și performanțelor elevilor. Din păcate, în școală este omisă pregătirea pentru viață și lipsește formarea caracterelor prin transmiterea unui set de valori, iar instruirea este axată, în mod obsesiv, doar pe pregătirea științifică a viitorului adult. Se poate constata că școlile și universitățile s-au transformat în industrii de fabricat diplome și indivizi pregătiți de a fi simple resurse umane – acei „analfabeți funcționali” de care tot auzim. Referitor la această tendință lacunară a sistemului educațional, profesorul Alexandru Mironescu atenționa în felul următor: ,,Când scopul învățământului devine obținerea unei diplome și nu formarea spiritului, cultura intră într-o carență. Diploma poate deveni dușmanul ucigător al culturii” (Alexandru Mironescu, Floarea de Foc, Editura Eikon, București, 2019, p. 511 ). Așadar, fără existența în prealabil a unei culturi generale, care să ofere fiecărei persoane o perspectivă lărgită a propriului orizont de cunoaștere, civilizația poate să decadă într-atât încât omenirea, prost și unilateral educată, să devină finalmente doar o turmă de fiare sălbatice. 

    Actualmente, suntem în stadiul în care relativismul și deconstructivismului de rit nou, care bântuie teoriile științifice și filosofiile domeniilor de specializare din universități, au ajuns să susțină și să „demonstreze” că omul poate fi și este o ființă dispensabilă – de exemplu, potrivit susținătorilor noii ecologii, omul produce un rău imens naturii și mediului înconjurător –, iar identitatea umană poate fi și este relativă, pentru că adevărurile biologice pot fi opționale și incerte. Prin rațiuni care pervertesc sau înlătură logica „clasică” s-a ajuns la o contradicție periculoasă în materie de termeni și de argumentări. Astfel, valoarea omului ca ființă este eliminată, iar omul ajunge să se anuleze pe el însuși ca ființă și ființare. În schimb, ceea ce reușește să livreze școala românească postdecembristă, cu bogata-i recuzită de stângăcii curriculare și de metodică, este blocajul funcțional al aparatului profesoral. Cadrele didactice sunt frecvent intimidate, zăpăcite sistematic și tot mai lipsite de curajul de a-și împlini vocația de dascăl – prin a menține ceea ce este bun de transmis din generație în generație –, asupra lor planând presiunea amenințărilor că grila de odinioară este învechită și inactuală timpului nostru. Existența incertitudinilor provocate de curentele progresiste, care sunt într-o continuă schimbare, incapabile de a se ancora într-o paradigmă statornică, reprezintă un alt factor perturbator pentru bunul mers al lucrurilor în învățământul românesc. Secundar, între cadrele didactice și viziunile lor deontologice s-a creat un climat conflictual. 

    În acest context educațional școlar, fără să-l excludem pe cel extrașcolar, viciat la rândul său de delirul axiologic, ale cărui consecințe le resimțim deja acut, apar totuși gânditori onești și modești, care pledează pentru continuitatea unei pedagogii profunde, a unei modalități de predare nu neapărat conservatoare, ci, mai degrabă, a uneia bazată pe valorile umane. Aceștia sunt dascălii cărora le pasă și care doresc ca, atunci când vor ieși de pe băncile școlii, tinerii să nu fie izbiți de viață din cauza unei pregătiri inadecvate, prin acumularea unor cunoștințe și informații pe care nu le vor folosi niciodată. Rezultatele precare în ceea ce privește capacitatea tinerilor de a face față unor situații cotidiene concrete și imposibilitatea de a-și dezvolta simțul analitic denotă faptul că, așa cum sunt predate materiile școlare în prezent, fără a avea o continuitate și o legătură între ele, care să asigure o asimilare rodnică și care să constituie o temelie solidă de cultură generală, sunt imposibil de ingerat. 

    Într-un asemenea peisaj, profesorul Bogdan Herțeg face parte din această categorie de dascăli curajoși, la început de mileniu trei. El preferă să părăsească zona de confort a victimizării, a dezamăgirii și, spre deosebire de profesorii de duzină, refuză soluția de compromis ca metodă de rezistență în sistem. Pentru a sparge carapacea unei închisori plăcute – care, oricât de ademenitoare ar fi, tot închisoare rămâne –, în care se închid spiritele, inimile și rațiunile tinerilor timpurilor noastre, Bogdan Herțeg apelează la un altfel de predare, deoarece, pentru generațiile viitoare, el vede pericolul unei închisori mult mai periculoase: cea a superficialității, a neștiinței, a nepăsării față de adâncul fecund al lumii și față de obârșia și rostul tuturor celor ce sunt, existând mai cu seamă un dezinteres total față de găsirea rostului omului. Oricât am imputa caracterul neștiințific al noțiunii de „suflet”, termenul nu poate fi omis, cu atât mai mult nu poate fi neglijat însuși sufletul. Pe lângă faptul că Bogdan Herțeg le vorbește copiilor despre suflet ca noțiune, totodată el încearcă să îi facă să își descopere și profunzimile propriului suflet. Iar copilul simte când este iubit cu adevărat de dascăl și rezonează la ceea ce i se spune atunci când acesta predă cu dăruire, fiind bine pregătit și adecvat nevoilor lui. În contrast cu o asemenea stare a lucrurilor, copilul reacționează negativ, prin diverse manifestări spontane, atunci când la clasă este tratat ca un simplu ,,număr”, iar nu ca un om cu suflet înzestrat cu aptitudini încă nedescoperite. Iată de ce, atunci când există un profesor care își dă silința să le ofere elevilor nu doar informații sau cunoștințe arbitrare, ci și o înțelegere a sensurilor lucrurilor, a lumii în care trăiesc, potențialitatea de a învăța le este stârnită. Și, din câte am aflat, Bogdan Herțeg este un profesor iubit de elevi și apreciat de părinți, de părinții puși în situația tot mai stringentă de a alege, iată, o alternativă școlară.

    Este absolut toxic acel tertip al lamentației întâlnit la profesori de a-i învinui doar pe elevi de inexistența interesului lor pentru școală; de a li se imputa că manifestă superficialitate și indiferență în acumularea de cunoștințe și de lecturi; de a le colporta mereu, ca unor ființe slabe, vina tuturor incapacităților, neținând cont de faptul că, până la etapa actuală, tot ce li s-a oferit a fost un cadru general extrem de ispititor și de otrăvit de o inflație de pseudomodele și de valori relativizate, ca să nu spun decăzute. Copiii și tinerii, așa cum sunt ei azi, sunt „opera” întregii societăți, cu tot ce le-a pus aceasta la îndemână. De aceea, pentru a le disloca dezinteresul și inerția motivațională, precum și pentru a le recâștiga preocuparea bună, profesorul Bogdan Herțeg pare a o lua de la zero. Pentru o recuperare stringentă, fără să-și dea seama, el înfăptuiește mai degrabă un exercițiu de mentorat. Dascălul devine în subsidiar un mentor. Tinerii au nevoie de un asemenea observator-sfătuitor, care să le arate mai multe căi de gândire și care să-i facă să se cunoască pe sine, dezvoltându-le abilitatea de a-și descoperi liber potențialitățile sau latențele lor neștiute. Iar când în aceeași persoană se îmbină atât mentorul, cât și profesorul, se întâmplă un lucru minunat! E de remarcat faptul că din dezbaterile consemnate ale acestor cursuri se conturează un set variat de atitudini și de relaționare ale profesorului față de elevii săi. Uneori, răzbate o poziționare a sa egală, de colegialitate; alteori, în mod indirect, abordarea devine paternă, în antrenamentul gândirii valorice neexistând însă acea impunere autoritară abuzivă: „Dacă vă spun că prin mine ajunge înțelegere bună la voi, stați cu pază, pentru că nu înseamnă că tot ce vă zic e bine. Nu trebuie să credeți tot ce vi se spune. Trebuie să cugetați să înțelegeți” (Arta de a scrie, p. 128). Profesorul pare să dețină acea acuitate subtilă la acustica sufletelor fragile din fața lui, la armonicele lor profunde; el are atât „ochi”, dar mai ales „ureche” pentru fiecare, manifestând intenția de a maximiza rezonanța actului învățării, așa cum nu se întâmplă în cazul unui coach. Mai mult de atât, din a doua jumătate a cursurilor, în capitolele care abordează teme maximale precum: „Timpul intern al operelor literare”, „Frumusețe și poeticitate”, „Ce este omul”, „De ce aș scrie”, „Ce este esențial”, „Lumea ca semn”, rolul lui se aseamănă, după părerea mea, cu cel al stalker-ului din celebrul film Călăuza de A. E. Tarkovsky, ce are misiunea de a conduce spre „zonă”.

    Sunt foarte incitante analizele interpretative și demonstrative pe marginea textelor poetice, acestea reprezentând adevărate exersări maieutice prin care profesorul le descoperă elevilor multiple sensuri și semnificații metaforice. Metaforele par a se dez-văl-ui fascinant minților genuine, asemenea acelor wow-uri de uimire exprimate în urma experimentelor spectaculoase de laborator. Tinerilor li se cultivă înțelegerea că textele merită să fie privite dincolo de forma lor de suprafață, fiind mereu raportate la un sistem valoric de referință. 

    „Omul este chemat să scrie pentru că este gânditor”, dar, în această abundență inflaționistă de oferte scriitoricești trebuie să avem mare atenție la ce alegem pentru a ne hrăni sufletul, selectând titluri și autori care să nu ne îmbolnăvească mintea și rațiunea prin  excesul de subiectivism patogen! Literatura poate fi o „hrană” bună sau proastă, alteori poate fi un soi de semipreparat; mai grav este însă că poate fi și o „hrană” toxică, cu o doza de otravă adesea greu de elucidat. Pe de altă parte, este teribilă înregistrarea unei anorexii mentale, cu efectul ei de debilitate spirituală, în lipsa totală a acestei „hrane”. 

    Arta scrierii este în cele din urmă o minune, fiind o artă de a înmulți hrana vie spre o plinătate și spre o concepție de viață sănătoasă. Cu toate acestea, să fim atenți la energia și puterea cuvintelor! Azi, sub influența filosofiei deconstructiviste de rit nou și a politicii corecte, raportul tensionat, uneori chiar întors pe dos dintre semnificat și semnificant, pune într-o ipostază periculoasă cuvântul și limbajul, primejdia vizând în esență gândirea și mentalul. Atenție precaută și responsabilă deci la cuvinte! Asemenea profesorului, care, atunci când predă, nu transmite doar un șir de cunoștințe, ci și un ceva greu de definit – unii îi spun aură, alții vorbesc de o alchimie secretă ce dă aură profesorului, alții spun că e vorba de o modelare intrinsecă sau de duh – la fel și cuvintele nu circulă asemenea monedelor de schimb. „Cuvintele sunt ființe vii”, ne spun părinții duhovnicești. Suntem atenționați că, odată formulate în scris sau emise în vorbire, ele primesc o energie, o putere care le autonomizează existența, cuvintele fiind în stare să creeze realități independente: „Cuvintele sunt ființe vii, capabile să facă treaba la care au fost trimise. Și fiindcă sunt ființe vii, viață din viață, pe cel ce le-a creat ele-l însoțesc până la judecata de apoi, ca niște copii ai lui, cu toate consecințele (n.n. etice și morale) lor” (http://m.adevarul.ro /locale/calarasi). 

    Dincolo de abordarea filosofică a limbajului și de conexiunile interdisciplinare prin care își consolidează argumentația limbajului poetic – muzicalitatea sublimă a cuvintelor și frazelor –, autorul cărții face trimiteri spre armonia originară, de parcă ar spune: „La început a fost Poezia”.  În viziunea profesorului Bogdan Herțeg, limbajul poetic este iconicul limbii, gândirea în esența ei fiind „veșnic poetică”, iar „poeticitatea se clădește pe fața nevăzută a lucrurilor”. Tot ce a urmat după Cădere a fost o cădere în logica aparențelor, în cititul lucrurilor create la vedere, și nu în adâncul legăturilor lor ultime cu Adevărul. „Nu te poți apropia de Adevăr decât în limbaj poetic”; „Poeticitatea este frumusețea adâncă a adevărului”, iar „înțelegerea majoră e poezia (...) acolo e Adevărul”, remarcă autorul. Atât „realitatea”, cât și „ficțiunea” nu se pot defini decât prin raportare la Adevăr, la această valoare universală veșnică, legată intrinsec de Revelație. Adevărul trebuie căutat, acesta fiind procesul cunoașterii. Când omul se atinge de valori esențiale, simte nevoia să le comunice. Atunci poate să-și facă apariția a ceea ce Bogdan Herțeg numește arta scrisului. În argumentarea crezului său, profesorul și scriitorul își declară nemulțumirea față de critica literară care, în cea mai mare parte, are o gândire bidimensională, deși cunoașterea bună este, în viziunea sa, cea triadică. „Arta ne ajută să cucerim  întinse spații necunoscute din ființa noastră, să ne cunoaștem mai bine, să ne bucurăm și să profităm  de nesfârșite bogății, văzute și nevăzute, create și dăruite nouă. Frumusețea ne deschide niște perspective, dar să fim atenți, ea poate fi și-o piedică (n.n. condiția de a nu fi transformată în idol)”, spune profesorul Alexandru Mironescu (Alexandru Mironescu, Floarea de Foc, Editura Eikon, București, 2019). Pentru Bogdan Herțeg, când un text conține această valoare universală, apare arta scrisului. Și aceasta nu ține neapărat de apanajul genialității, ci de al revelației. Alexandru Paleologu spune că pentru un scriitor autentic și onest literatura e totul și se face tocmai cu viața, cu iubirea și moartea. În aceeași măsură, se poate afirma că, pentru un tânăr înfometat de sens și de adâncime, capacitatea de a citi și de a scrie poate constitui un ajutor indispensabil în atingerea unor dimensiuni sacerdotale. 

    „La început, cînd  a făcut Dumnezeu pe om, Dumnezeu vorbea cu oamenii, pe cât le era cu putință oamenilor să-L audă. Așa a venit la Adam și i-a vorbit; așa a certat pe Cain; așa a stat de vorbă cu Noe; așa a fost oaspetele lui Avraam. Dar nici cînd toți oamenii au căzut în păcate grele, nici atunci Creatorul tuturor nu Și-a întors desăvârșit fața de la neamul omenesc. Cînd, în sfârșit, oamenii au ajuns nevrednici de a mai vorbi cu Dumnezeu, Dumnezeu, vrînd să reînnoiască prietenia cu ei, le-a trimis scrieri ca  unor oameni care stau departe, pentru a atrage la El toată firea omenească. Aceste scrieri le-a trimis Dumnezeu, dar le-a primit Moise.” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R.,  București, 2003, p. 15) Așadar, cuvântul scris a venit, a apărut, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur referindu-se la Cartea Cărților, ca un remediu împotriva înstrăinării, a însingurării, a depărtării, a uitării. În mod deosebit, cuvântul scris poate fi și o cale de împăcare între oameni, între oameni și Dumnezeu. Cuvântul scris poate da tămăduire și însănătoșire sufletului rănit de lume. Acesta este și rolul suprem al cuvântului scris, cel de regăsire și de vindecare. 

    În Rai nu a fost nevoie de cuvântul scris. El nu a avut un rol primordial, așa cum nici nu va mai avea în lumina Împărăției Cerurilor ce va să fie. Acolo unde nu mai există distanță ca rău, plagă, durere, ca pierdere și ca uitare, scrisul nu-și mai are rostul. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Ar trebui să nu avem nevoie de ajutorul Sfintei Scripturi (n.n. de cuvântul scris), ci să avem o viață atât de curată, încât harul Duhului Sfânt să fi ținut locul Scripturilor în sufletul nostru. Și după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot așa ar trebui și inimile noastre să fie scrise cu Duhul Sfânt” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, Partea a treia, Omilii la Matei, Editura Institutului Biblic și de Misiologie al B.O.R., București, 1994, p. 15). În fond, Duhul Sfânt este cel mai mare scriitor – primul și ultimul –, fiind Cel care inspiră, mișcă sau asistă mintea, inima și mâna marilor creatori. Tot Duhul Sfânt scrie și cea mai adevărată poezie pe tablele de carne ale trupului inimilor noastre.

    Cele 13 cursuri ale profesorului Bogdan Herțeg, prelegerile care ne învață să ajungem la etapa când scrisul poate să devină artă sau, dacă nu, cel puțin să știm să-l identificăm, rămân ca niște ferestre deschise spre viață, fără a da vreodată semne de vetustețe. Chiar dacă progresul tehnologic și epoca digitală sting cu repeziciune sau șterg poezia acestei lumi, chiar dacă nu toți vom ajunge să fim scriitori, măcar să ne scriem în cunoștință de cauză, cu cerneala conștiinței noastre, poetica vieții. Și ce mare câștig, indiferent dacă ești florăreasă sau pilot de avion, sau orice altceva, să poți da adâncime poetică lucrurilor din viața ta! Deseori, acolo, structural, în faptele mărunte, străbate arta poetică, desconsiderată de gândirea materialistă, dar esențială amprentei umane în lume. Organică.



Corina Maria Negreanu

luni, 3 august 2020

Foto Ilinca Negreanu/Semne