cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

busuioc/grădina/noiembrie

busuioc/grădina/noiembrie
Prislop, mormânt de viață dăruitor

miercuri, 26 noiembrie 2014

Subțirimi

Când vei secera holda în ţarina ta şi vei uita vreun snop în ţarină, să nu te întorci să-l iei, ci lasă-l să rămână al străinului, săracului, orfanului şi văduvei, ca Domnul Dumnezeul tău să te binecuvânteze întru toate lucrurile mâinilor tale.
Când vei scutura măslinul tău, să nu te întorci să culegi rămăşiţele, ci lasă-le străinului, orfanului şi văduvei.
Când vei strânge roadele viei tale, să nu aduni rămăşiţele, ci lasă-le străinului, orfanului şi văduvei.
Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în pământul Egiptului şi de aceea îţi poruncesc eu să faci aceasta.(Deuteronom 24, 19-22)

marți, 25 noiembrie 2014

A doua seară duhovnicească, 27 noiembrie a.c.

Invitat  - pr. prof. univ. dr. Ion Vicovan, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ şi paroh al Bisericii „Sfânta Cuvioasa Parascheva“ din Iaşi.

Tema principală de la Catedrala mitropolitană – Rugăciunea în viziunea Sf. Vasile de la Poiana Mărului şi a Sf. Paisie Velicikovski. 

Ora 20, Amfiteatrul Facultăţii de Chimie (Parcul Mare-Str. Arany Janos, nr. 11)- conferință   “Rugăciunea – Cărarea Împărăţiei”.


duminică, 23 noiembrie 2014

Calitatea dramatică a artei românești

,, ...Dacă cineva se ostenește să cerceteze istoria trecutului  românesc, va înțelege timiditatea noastră. Ce poate fi trăsătură constantă  într-o ființă omenească, poate fi trăsătură constantă și-ntr-o nație. Sunt oameni geniali pe lume, mari cuceritori ai științei și totuși timizi. Cum n-ar fi timid Românul, care în decurs de veacuri nu cunoaște decât loviturile  răuvoitorilor la pământul nostru? Cum putem avea noi o pictură luminoasă, când la fiecare trăsătură de pensulă, zugravul se poate aștepta să-i smulgă pensula din mână Turcul, sau Ungurul, sau Bulgarul sau Rusul?
Nu vreau să  forțez nota, să fac o tragedie din viața poporului român, dar este o tragedie! O continuă ploaie, cu scurte încetări și mai scurte iviri de raze luminoase. Așa după cum  la o ploaie torențială aștepți o clipă să înceteze, ca să profiți în  acea clipă să fugi până la tine acasă, la fel  a fost trecutul și prezentul României; la o mincinoasă pauză de liniște, ne grăbeam să construim, să pictăm, să restaurăm ce nu s-a dărâmat.
Alta va fi situația rușilor. Cine i-a supărat pe ei? Războaiele erau duse pe mare și pe la granițe. Cine a pătruns vreodată în interiorul  țării lor, să-i tulbure din lucru? Imperiu mare, vast, puteau să ridice în fiecare an  o catedrală și s-o împodobească cu tot aurul ce aveau la îndemână, cu toate pietrele prețioase ce nu scădeau din bogăția Imperiului, ci rămâneau pe loc, ca undelemnul și făina văduvei din Sarepta.
Orice s-ar spune, arta unei țări nu se face în mizerie și în plâns. Arta are nevoie de spirite animatoare, de mecenat, iar artiștii au nevoie de ceasuri de liniște,  de meditație, de o  completă lipsă de grijă de mâine,  au nevoie de o senzație de securitate,  de avânt, de un mediu înconjurător cel puțin senin, dacă nu mai mult.
Și acestea nu le-a avut niciodată, România nu cunoaște, în niciun veac, o epocă de aur. Ne-ar râde sau mai degrabă ne-ar compătimi cineva, dacă am numi ,,epocă de aur” cei 25 de ani de domnie a lui Brâncoveanu, când toată Țara Românească devenise un șantier. Se clădea, se zidea, se construiau străzi, grădini, se înălțau biserici,  se zugrăveau casele, se aduceau mobile din Veneția și Florența, se croiau veșminte din stofe de preț... Dar am plătit scump cei 25 de ani de înflorire. I-am plătit cu răzbunări, cu capete tăiate, cu închisori, ca și cum bisericile și mănăstirile noastre le-ar fi ridicat cu bani turcești, nu românești.
Și în astfel de împrejurări lugubre, de la un cap al vieții istorice la altul,  vă puteți închipui un român exuberant, voios, fericit că trăiește și așteptând nerăbdător viitorul făgăduitor de zile aurite? Niciunul singur! Mai puțin o generație, și încă mai puțin un veac.
Slavă Domnului  că hărțuit și chinuit, și apăsat, și amenințat poporul acesta român a rămas ce a fost întotdeauna: un bun creștin ortodox.  Numai așa a rezistat.
(...)
Arta este o formă de cultură, dar poate trăi și fără cultură, căci este mai mult expresia unei sensibilități. Ori sensibilitatea noastră, a poporului român, s-a dezvoltat pe o scară mistică, în legătură cu mediul social, în legătură cu prima instituție de cultură: Biserica. Dacă ne-am născut cu ortodoxismul și cu el am crescut, dacă și contra Semilunei am luptat duși de ortodoxism, și tot astfel ne-am apărat pământul optsprezece veacuri de-a rândul, și am găsit în noi puterea de a rezista contra tuturor împrejurărilor vitrege ale istoriei, s-ar fi putut să pornim spre o artă, un stil și o credință estetică în afara ortodoxismului, singurul element constitutiv statornic în specificul românesc?”


Olga Greceanu- ,,Dicționarul zugravilor de subțire monahi și mireni”


pictorița Olga Greceanu
sursa foto aici

O excelentă conferință/ Tradiție și desacralizare/academician Virgil Cândea 
http://www.doxologia.ro/audio/conferinte/diverse/academicianul-virgil-candea-despre-traditie-desacralizare

acad. Virgil Cândea

Mi-a fost semnalat acest articol despre două episoade luterane în istoria românilor pe blogul  preotului Ioan Florin.
http://ioanflorin.wordpress.com/2014/11/19/de-sezon-doua-episoade-luterane-in-istoria-romanilor/

Prefer să comentez aici, nu vreau eventual să polemizez.

Vorbesc din perspectiva unui om care a făcut cândva doar un an de teologie și din lecturile personale. Sunt convinsă că mulți teologi și istorici docți cunosc mult mai multe, până și importanța unei virgule lipsă. Înțeleg miza acestor chestiuni episodice de importanță filologică  puse în vedere și aduse la cunoștința de către Pr. Ioan Florin. Dar, dincolo de admirația entuziasmată a acestor pionierate culturale în spațiul transilvan, n-aș trece cu vederea niște amănunte. Ar trebui totuși să contextualizăm motivațiile și obiectivele lor. Să ne aducem aminte că toate aceste prime traduceri tipărite în românește apărute  sub oblăduirea luterană și calvină de mai târziu aveau ca principal scop  prozelitismul, adică lepădarea de credința ortodoxă a românilor transilvăneni și impunerea forțată a  religiei luterane și calvine în acest spațiu. Așa se explică de ce alături de  Tetraevangheliar s-a tipărit și un catehism luteran în limba română care urma să-i ,,ilumineze” pe români. Episcopii români ai Transilvaniei veacului XVII, sfinții Ilie Iorest, Sava Brancovici și Simion Ștefan au refuzat evident,  neacceptând condițiile pe puncte impuse de Principii protestanți,   suferind  prigoane și persecuții aspre. Citez:
,,Propaganda luterană s-a făcut mai mult prin cărți cu scopul de a câștiga poporul, calviniștii însă au făcut uz de forță administrativă, instituind ,,episcopi” români calviniști sau impunând românilor condiții atât de grele încât au ajuns să sufere temnițe și maltratări până la martiraj, ca mitropoliții Ilie Iorest(1640-1643) și Sava Brancovici.( 1656-1680)”(Istoria Bisericească Universală, vol. II, Pr. prof. Ioan Rămureanu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., Buc., 1993)

Probabil pot să fiu iute acuzată de fanatism religios în lumea  globalismului cultural actual, dar, cred, lucrul cel mai important este, dincolo de toate presiunile și eventualele tentații, că populația transilvană a rămas fidelă  dreptei credințe. Apoi tiparul românesc, plătit cu sânge de martiri...


vineri, 21 noiembrie 2014

Nicolae



Nicolae este vecinul și bunul meu prieten mai mic.
Are șase ani, o mulțime de bunici și străbunici care-l  răsfață, un frățior de doi an si un pic(năzbâtios foarte la vârsta lui) și din toamna acesta este elev în clasa 0. Îmi place de el pentru că putem vorbi foarte multe -e isteț foc, iar între noi se întâmplă o atracție reciprocă constantă. Și, mai îmi place să-l sărut pe creștet și să ne jucăm de-a ,,La restaurant” când mă vizitează.
Maria Borza(o cunoștină comună) a avut inspirația să-l supună unui scurt șir de întrebări. Din răspunsuri, pe mine m-a marcat ,,durerea”/regretul suflețelului  unui copil(în genere) ce-și iubește mult părinții, pentru că aceștia nu au mai mult timp la dispoziție(din motive obiective) să petreacă împreună. Cele mai fericite momente încărcate de emoție memorabilă. sunt acelea când se plimbă împreună cu bicicletele prin împrejurimi.
 Tata pleacă dimineața și se întoarce seara. Cu toate astea, față de alți copii, aș spune că Nicolae e  privilegiat. ,,Tările străine” la care se referă sunt de fapt  Clujul, iar legat de mama, fiind mai exigentă, Nicolae îi exagerează  atitudinea mai severă...
Oricum, e cazul să ne gândim  câtă nevoie au micuții ca lumea  și viața cotidiană să nu le răpească atât de mult părinții din copilăria lor, pentru  dezvoltarea emoțională sănătoasă și afectivă a adultilor de mâine... Mama e mama, iar tata e tata. De neînlocuit. Defel. Nimeni nu-i poate  înlocui pe părinți din inimioarele lor ce (le) poartă o  dragoste gratuită, curată și imensă. Banii sunt cel mai ieftin și neglijent dar. 
În fine...

N.B.: A săruta pe creștet înseamnă a binecuvânta. E semnul cererii binecuvântarii  divine pentru cel iubit.

miercuri, 19 noiembrie 2014

Maica Gavrilia -asceta iubirii

 Dacă nu găsiți vreodată o sfătuitoare de bine la îndemână sau accesibilă, mai ales că parcă prieteniile adevărate se cam răresc, atunci căutați-o pe Maica Gavrilia. Este de o acuratețe exemplară, fără ,,nesfârșite povești cu pești”, bla-bla-uri de pedanterii ale ideilor răsucite pe toate părțile, cum ar spune fiica mea atunci când așteaptă răspunsuri punctuale dar, delicate.
Am descoperit-o recent și m-am bucurat să aflu că a fost ucenica duhovnicească a doi părinți de excepție, Pr. Lev Gilett(duhovnicul Elisabethei Behr-Sigel) și Pr. Sofronie de Saharov. O maică ortodoxă cu trăsături de Antigonă, călătoare mereu prin lume (Turcia, Africa, India, Anglia, Germania, Grecia...) și făcând semenilor neobosit binele  asemenea maicii Tereza din Calcuta. Mereu uitându-se pe sine, căutându-se și regăsindu-se în ceilalți, de parcă n-ar fi vrut să se lege de un anume loc pe pământ. Un om cu patrie în Cer. Aflată în Africa, misionara maică   într-o corespondență personală  găsea că ,,aici Hristos e african” văzând cinismul colonialist, sărăcia, simplitatea  și puritatea sufletească a africanilor, dar și lumina bucuriei, mai ales a celor care veneau la Ortodoxie. ,,Hristos era în India...Hristos era și în Africa, Hristos, peste tot, omniprezent...”
Despre și cuvinte de la Maica Gavrilia Papayannis  aici.

Din volumul ,,Maica Gavrilia-asceta iubirii”, trad. Medana Oltean,  Editura Episcopiei Giurgiului, 2014, pe lângă multe altele mi-a plăcut următoarea istorisire care are și un anume haz...



Despre cei 100 de dolari din India

,,Deja mă aflam de câteva luni în Himalaya. Mare bucurie… Mulțumiri cu recunoștință…Cât de bine se aranjaseră toate! Nu aveam bani și totul se întâmpla conform planului lui Dumnezeu…
Acasă, în Grecia,  familia mea avea alte gânduri…Așa că ei au reușit cumva să-mi trimită o sută de dolari! În momentul în care am primit banii, eu mi-am spus cu mândrie: ,,Ei bine, voi trimite întreaga sumă înapoi!” ,,Ei, hai, ”a venit sugestia celui rău, ,,nu ar fi sfârșitul lumii dacă ai trimite nouăzeci de dolari și ai păstra zece…” Și exact așa am făcut…
În acele zile, Ashramul a fost invadat de gândaci. Se urcau pe patul meu de lemn și nu mă lăsau în pace toată noaptea. În plus, era foarte cald afară și multă umezeală-era atât de rău, încât spatele mi se umpluse de pustule provocate de căldură care mă înțepau și îmi provocau durere zi si noapte.
,,Ei bine”, m-am gândit, ,,o să merg în cel mai apropiat sat să cumpăr niște pulbere de DTT pentru gândaci cu acești zece dolari, dar și puțină pulbere de talc pentru spate. Și…ar fi ceva rău dacă m-aș trata cu un borcănaș de marmeladă, de care nu am gustat de un an întreg?”(Pentru că promisesem cu mult timp în urmă să nu cumpăr nimic din lucrurile care îmi plăceau. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ținut această promisiune până în ziua de azi. Se poate să văd ceva într-o vitrină, un desert, sau un obiect care mi-ar plăcea să-l am, dar ideea că aș putea să le dețin nu-mi trece prin minte…Le privesc doar ca pe simple obiecte din vitrină.)
Așadar, cu banii în buzunar, am pornit spre sat, gândindu-mă că ar fi frumos să cumpăr și o duzină de banane coapte pentru ,,yoginul” care trăia într-o peșteră și care era un bătrân foarte cumsecade.
Am ajuns în sat, am făcut cumpărăturile și m-am întors. În timp ce urcam scara mare de marmură din Ashram, o mulțime de maimuțe s-au repezit spre mine. Au înhățat cutia cu talc. Au apucat borcanul cu marmeladă. Au luat DTT-ul. Și…au fugit! Și ce credeți că mi-au lăsat? Singurul lucru pe care ar fi putut să-l mănânce: ciorchinele de banane! Pentru că bananele nu erau pentru mine, ci pentru bătrânul cumsecade…
Nu e uimitor? Cutia de cositor nu le era de niciun folos maimuțelor! Nu ar fi putut deschide recipientul cu marmeladă!...M-am dus în camera mea și am cugetat la însemnătatea incidentului…Și mi-am dat seama că atunci când nu ne gândim la noi înșine, totul merge bine! Am început, de asemenea, să mă gândesc la ce aș fi făcut dacă nu aș fi avut zece dolari. În loc de pudră de talc, aș fi putut să folosesc o soluție de apă cu sare. Bun! În loc de pulberea de DTT pentru gândaci, aș fi putut să pun picioarele patului meu în cutii umplute cu apă, așa cum obișnuiau să facă oamenii în sate. Bine! Cât despre marmeladă… Ei bine, aș fi putut să mă descurc și fără ea! Astfel, am încetat să mă mai gândesc la aceste lucruri.
La scurt timp după aceea, am fost chemată să ajut o femeie care avea gâtul anchilozat. I-am făcut un masaj și durerea i-a dispărut.
-Oh, buna mea soră, a spus ea, nu știi cât îți sunt de recunoscătoare! Nu am ce să-ți ofer, așa că te rog să accepți puțin gem de casă.
Și mi-a oferit un borcan uriaș față de care borcănașul pe care-l pierdusem părea ceva cu totul neînsemnat!... Am acceptat oferta, dar după șocul pe care l-am avut după această experiență, am luat câte linguri de gem am putut și restul l-am împărțit tuturor celor din jur, fără excepție…

Aceasta este istorioara mea cu cei zece dolari pe care i-am păstrat dintr-o sută…”



Revista ARTHOS nr. 13, un număr închinat NĂDEJDII

În curînd :









luni, 17 noiembrie 2014

Reîncep serile duhovnicești

Joi 20 noiembrie 2011, ora 18.00,  Catedrala Mitropolitană  din Cluj Napoca, Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români  Filiala Cluj are bucuria de a reîncepe serile duhovniceşti  din Postul Naşterii Domnului. Invitatul  serii este  Înalt Preasfinţitul Andrei Andreicuţ, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolit al Clujului, Maramureșului și Sălajului care va rosti cuvântul de învățătură după slujba Vecerniei.


duminică, 16 noiembrie 2014

Grija

Am citit odată undeva, fără să mai pot da sursa exactă, un lucru care mi-a rămas în minte. Se spune despre caii sălbatici că atunci când sunt atacați de fiare, se strâng  laolaltă, apropiați unii de ceilalți în formă de cerc, cu capetele adunate în interior, strânse în punctul central al cercului.  Măgarii(asinii sălbatici) se aliniează și ei tot în formă de cerc însă cu capetele îndreptate spre exterior. Sub ochii prădătorilor, cuprinși de panică, încep să se lovească cu copitele picioarelor din spate între ei până la sânge și în felul acesta  sfârșesc  a fi o pradă oferită pe tavă fiarelor sălbatice.



vineri, 14 noiembrie 2014

Menirea

Maica Domnului Stareța/icoană C. Negreanu


La începutul Postului dinaintea praznicului Nașterii Domnului, inerent gândul parcă se leagă de Maica Lui cea Sfântă. Iute se arată femeilor cu degetul ca model  feminin de urmat pe Maica Domnului. Spre anumite trăsături ale ei evidente. Adică imitarea în ascultarea-i desăvârșită,  în tăcere necuprinsă și maternitate. Și bun lucru este. Însă Maica Domnului, și nu o spun eu ci marii teologi, este modelul absolut(mult prea complex) pe care trebuie să-l urmeze orice creștin, fie el bărbat sau femeie, egal, dincolo de diferențele de vocație și de gen specifice. Să fie hristofori și născători de Hristos deopotrivă!
 Maica Domnului este Teologia însăși. 
Atât femeia cât și bărbatul devin  persoane cu o identitate unică acreditată fiecare în parte de Întruparea, Moartea  și Învierea lui Hristos-Fiul lui Dumnezeu, asumate  individual aici, în viața pământească. Hristos ține să ne smulgă de chestiunile specifice rosturilor feminine (sau masculine)  delimitate la anumite sarcini și scopuri sociale, căci ele de unele singure nu sunt suficiente pentru mântuire. Hristos nu neagă împlinirea maternității, o aprobă  însă cere mai mult, indicând adevăratul numitor comun al fericirii/împlinirii omenești netrecătoare.
  Adevărata fericire, adevărata vocație umană este să ajungi  să-L cunoști pe Hristos.
Pentru aceasta trebuie să ne depășim firea, determinismele biologice și culturale. Pr. Teofil Pârâian spunea despre creștin că este creștin doar dacă-și biruiește firea,  depășindu-și sinele.
Iată cum avertizează Hristos atât de clar, aducând femininul și masculinul la o anumită similaritate ontologică, citez Sf. Evanghelie de la Sf.Ap. Luca:

Şi când zicea El acestea, o femeie din mulţime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt!
Iar El a zis: Aşa este, dar fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc.”(Lc. 11, 27-28)

,,Şi pe când mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei.
Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui.
Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute.
Şi, răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti;
Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea.”(Lc. 10, 38-42)


Sf. Grigore de Palama spunea despre Hristos, Cel de necuprins, că  S-a lăsat ,,cuprins în mitra Fecioarei rămânând neschimbat Dumnezeu”.

Așa că, urmând exemplul și implorând ajutorul Născătoarei de Dumnezeu, să primim rodind Cuvântul în mitra( gr. μίτρα – matrice, uter, locul concepției) minții noastre și să-L naștem în întunericul peșterii inimii împietrite și reci pe Hristos, unicul nostru Domn și Mântuitor.

Post binecuvântat și cu spor în faptele cele bune, tuturor!
Duhul Sfânt să ne umbrească !Corina N.


foto C. Negreanu/Biserica Sf. Mormânt

duminică, 9 noiembrie 2014

prozeliților de orice fel care presează conștiințele semenilor în numele binelui și dreptății ...

,,Nu am sufletul unui partizan. Dacă detest ceva, acesta este spiritul partizan: în așa măsură încât, adeseori, detestând ura, încep și eu să urăsc, să intru în jocul urii. Este oare o infirmitate să dai dreptate tuturor și nimănui? Mai mult sau tot atât celorlalți cât a lor tăi? Este oare o infirmitate intelectuală faptul că nu ai o poziție categorică, mărginită? Ca să nu te limitezi la niște cuvinte de ordine și la niște doctrine, la o pasiune, bine determinate, bine fixate, justificându-ți total acțiunea, resentimentele, canalizându-ți mânia, dând frâu liber unei voințe de a ucide? Sălbăticia răzbunătoare sau ,,justițiară” își depășește nesfârșit de mult țelul ,,rațional”.
Mi se pare că în vremea noastră și în toate vremurile, religiile și ideologiile nu sunt și nu au fost niciodată decât alibiurile, măștile, pretextele acestei voințe de a ucide, ale instinctului distrugător, ale unei agresivități fundamentale, ale urii profunde a omului față de om; s-a ucis în numele Ordinii, împotriva Ordinii, în numele lui Dumnezeu, împotriva lui Dumnezeu, în numele patriei pentru a înfrânge o Ordine rea, pentru a se elibera de Dumnezeu, pentru a se dez-înstrăina, pentru a-i elibera pe ceilalți, pentru a-i pedepsi pe cei răi în numele rasei, pentru a reechilibra lumea, pentru sănătatea neamului omenesc, pentru glorie sau pentru că trebuie să trăiești bine și să smulgi pâinea din mâna celorlalți; s-a măcelărit mai ales și s-a torturat în numele iubirii și al milosteniei. În numele dreptății sociale! Salvatorii omenirii au întemeiat Inchizițiile, au născocit lagărele de concentrare, au construit crematoriile, au întemeiat tiraniile. Paznicii societății au făcut ocnele, dușmanii societății asasinează: cred chiar că ocnele au apărut înaintea crimelor.
Nu spun nimic nou dacă declar că mă tem de cei ce doresc cu ardoare mântuirea și fericirea omenirii.
Când văd un bun apostol, o iau la fugă, ca atunci când văd un nebun criminal înarmat cu un pumnal. ,,Trebuie să alegem”, ni se va spune astăzi. ,,Trebuie să alegem răul cel mai mic. Este mai bun ceea ce merge în sensul istoriei”: dar unde este sensul istoriei? Eu cred că avem de-a face cu o înșelăciune nouă, o nouă justificare ideologică a aceleiași permanente porniri asasine: căci ,,te angajezi” în felul acesta și ai un motiv mai subtil de a pactiza sau de a te înscrie în unul sau altul dintre partidele ucigașilor. Aici rezidă cea mai recentă dintre ipocriziile mistificării de ultimă oră. Am văzut limpede acest lucru: cel care îndrăznește să nu urască e izgonit din societate: devine un trădător, un paria.(...)
Dar nu ne îndreptăm toți către moarte? Moartea este desigut încheierea, capătul oricărei existențe. Moartea n-are nevoie să se sprijine pe o ideologie. A trăi înseamnă a muri și înseamnă a ucide: fiecare făptură se apără ucigând, ucide ca să trăiască. În ura omului față de om -care are nevoie, în ce-l privește, de o doctrină îngăduindu-i să ucidă cu conștiința curată- în acest instinct înnăscut al crimei(politic, patriotic, religios, etc.) nu există oare un fel de ură subterană față de însăși condiția omului, față de condiția lui muritoare?
Poate că simțim, mai mult sau mai puțin nelămurit, dincolo de toate ideologiile, că nu putem fi în același timp, decât asasini și asasinați, funcționari și administrați naturali, instrumente și victime ale morții triumfătoare?...
...Și totuși, totuși, suntem aici. Poate că există o rațiune, dincolo de rațiunea noastră, de a exista: și acest lucru este cu putință.”

Eugen Ionesco, Note și contranote, Ed. Humanitas, Buc, 1992 pg. 173-175

Nota mea: Ortodoxia nu este o religie, este însăși firea omului. Pr. Rafail Noica

Plăcinte și plăcințele



 Într-o ediție de lux cu emblema aurie ,,Atât iubești cât dăruiești” de la Editura Bizantină, Doamna Garoafa Coman s-a depășit încă o dată pe sine  punând implicit în evidență filigranul spiritual din actul/arta/rutina gătitului, cu  o nouă carte intitulată Plăcinte și plăcințele.
 Din  cuvântul autoarei și explicația motivației sale pentru  dorința de a tipări această carte, ,,banala” plăcintă primește așa cum ar spune N. Steinhardt o valență comunională, de comesenie și omenie.  
În fond, dincolo de potolirea foamei,  plăcinta poate fi o gustare salvatoare cu un rol multiplu printre care și acela de a crea instant o coeziune în legăturile sociale pasagere sau întâmplătoare, ori de a surprinde  plăcut comesenii cu plăcinte mai sofisticate în contexte planificate. Plăcinta poate fi o gustare ce susține o ambianță minunată și deschide căi de comuniune atunci când e însoțită de  bunăvoință și bunăcuviință între oameni frumoși la suflet. Un simplu și pur exercițiu de dragoste. La noi în Ardeal așa am văzut  că se practica acasă sau între vecini ca obicei străvechi, dacă cineva îți călca pragul pentru o oarecare problemă, mai întâi se îmbia cu o pălincă și ceva bun din cuptor- acel ceva  ,,mai bun” ce-l ai în casă ,,instant” de oferit musafirilor- care de cele mai multe ori era o formă de plăcintă. Se închinau paharele  și se îmbucau gustările, începeau poveștile/socializările. Țuica și plăcinta erau (și poate mai sunt) elemente   cu rol de solidarizare socială și de ce nu, creștină.  Uneori o plăcintă savuroasă și o pălincă bună(în măsuri cum-se-cade) pot  aplana tensiuni conflictuale și alte rugozități părelnice între oameni. În orice contex fie el intim, familial,  colectiv, grăbit, simplu sau de ocazie și ținută meseană festivă,  plăcinta poate fi  o gustare care deschide sau încheie plăcut o întîlnire între oameni,  cu rost de  îmbucurare și omenie.
 ,,Plăcinte și plăcințele”  este  o carte de gustări foarte frumoasă și bogat ilustrată, prezentând o gamă de rețete(aproape cincizeci) clasificate pe anotimpuri, funcție de ce oferă natura și obiceiurile tradiționale în sezonul respectiv. Poate cea mai neobișnuită mi s-a părut plăcinta cu sfeclă de zahăr. Iată, până și sfecla!
Primul capitol-cheie- ce nu poate fi omis este destinat tipurilor de aluat, fraged, țărănesc,  franțuzesc, moale, cu portocale, cartofi etc.etc. 
Am avut curiozitatea de a o întreba pe doamna Garoafa dacă toate fotografiile au fost făcute în bucătăria sa, în diversele stadii ale reprezentărilor rețetare. Și m-a asigurat că absolut toate. Deci, totul e pe bune, cu marcă și garanție, fără nicio trișare! Plus convingerea că e bine să ai o plăcintă în casă întotdeauna!..
Cel mai frumos gest cu parfum  subtil de dragoste și recunoștință, dincolo de încurajarea și predarea unor taine de meștesug(pentru oricine dorește să se inițieze sau să se îmbogățească în domeniul vast al gătitului), este acela de a dedica cartea memoriei bunicelor autoarei, Zinca și Stanca.