cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

petresti

petresti

joi, 28 august 2014

Bucurați-vă, mult-pătimitorilor martiri Brâncoveni, care pentru dreapta credință bine v-ați nevoit!

La plinirea vremii și paharul golit al îndurărilor

Una dintre icoanele dedicate Sfinților Martiri Brâncoveni ce mi-au fost trimise prin poșta electronică (de un domn pictor-iconar căruia îi mulțumesc și pe această cale) mi-a plăcut în  mod deosebit, așa cum a fost concepută și realizată. Ea aparține iconarului Vasile Tudor de la Iași.
Din noaptea și întunericul acestei lumi despărțită printr-o sabie ca o poartă/sul al timpului(vezi Voroneț registrul cinci din Judecata de Apoi) terestru curmat, sufletele curate și curățite de suferință ale Martirilor Brâncoveni sunt luate de îngerii păzitori  în trepte(Sucevița) spre Hristos, la locul acela făgăduit, de odihnă, de verdeață și viață fără de sfârșit,  unde nu este durere, nici întristare, nici suspin.








Icoana Sfinților Martiri Brâncoveni pictată de maestrul Sorin Dumitrescu vezi http://www.romania-actualitati.ro/memoria_brancovenilor_cinstita_la_palatul_mogosoaia-65520  surprinde(cum era de așteptat) conceptual  prin prezența Maicii lui Dumnezeu în mijlocul grupului de martiri români deveniți sfinți martiri universali, dar și prin plasticitate. Umerii lați și drepți inspiră capacitatea și puterea hărăzită de a purta povara unui neam întreg. .Ea invită la o altă reprezentare iconică sinaită din secolul VI executată cu mare grație în care Maica Domnului cu Pruncul în brațe însoțește martirajul Sf. Mare Mc. Gheorghe și a Sf. Mc. Teodor Stratilat:




duminică, 17 august 2014

Cuvânt la Sfânta Liturghie dedicadă Sfinților Martirilor Brâncoveni (pr. Ciprian Negreanu, 2014)

Păcatul lui Iuda-despre șoaptele iuzilor și cozilor de topor din neamul românesc.

,, O durere.E plină istoria românilor de iuzi, de bârfitori, trădători, vânzători și de soptitorii de serviciu.”
icoană Corina N.


http://www.ascorcluj.ro/wp-content/plugins/ascor-extend/audio-player.php?recording=1605



Sărutarea lui Iuda
 preluare de pe internet


Despre Maica Domnului

vineri, 15 august 2014

BALADA SFÂNTULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU


Într-o joi de dimineaţă,
Zi scurtării lui din viaţă,
Brâncoveanu se scula,
Faţa blândă el spăla,
Barba albă-şi pieptăna,
La icoane se-nchina;
Pe fereastră el căta
Şi amar se spăimânta!
-Dragii mei, coconi iubiţi!
Lăsaţi somnul, vă treziţi,
Armele vi le gătiţi,
Că pe noi ne-a-nconjurat
Paşa cel neîmpăcat,
Ieniceri cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari!
Bine vorba nu sfârşea,
Turcii-n casă năvălea,
Pe toţi şase mi-i prindea
Şi-i ducea de-i închidea
La Stambul, în turnul mare

Ce se-nalţă lângă mare,
Unde zac feţe domneşti
Şi soli mari împărăteşti.
Mult acolo nu zăceau
Că sultanu-i aducea
Lângă foişorul lui
Pe malul Bosforului.
-Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin,
Adevăr e c-ai gândit,
Pân-a nu fi mazilit,
Să desparţi a ta domnie
De a noastră-mpărăţie?
Bani de aur ai bătut,
Făr-a-ţi fi de mine teamă,
Făr-a vrea ca să dai seamă!
-De-am fost bun, rău la domnie
Dumnezeu singur o ştie;
De-am fost mare pre pământ,
Cată-acum de vezi ce sunt!
-Constantine Brâncovene!
Nu-mi grăi vorbe viclene!
De ţi-e milă de copii
Şi de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!
-Facă Dumnezeu ce-o vrea!
Chiar pe toţi de ne-aţi tăia
Nu mă las de legea mea!
Sultanul din foişor
Dete semn lui imbrohor,
Doi gealaţi veneau curând
Săbiile fluturând,
Şi spre robi dacă mergeau
Din coconi îşi alegeau
Pe cel mare şi frumos
Şi-l puneau pe scaun jos.
Şi când spada repezea
Capul iute-i reteza!
Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”
Cei gealaţi iarăşi mergeau
Şi din doi îşi alegeau
Pe cel gingaş mijlociu,
Cu păr neted şi gălbiu,
Şi pe scaun îl punea
Şi capul îi reteza!
Brâncoveanu greu ofta:
„Doamne, fie voia Ta!”
Sultanul se minuna
Şi cu milă îi grăia:
-Brâncovene Constantin,
Boier vechi şi domn creştin!
Patru fii tu ai avut,
Din ei, trei ţi i-ai pierdut,
Numai unul ţi-a rămas!
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creştinească
Şi te dă-n legea turcească!
-Mare-i Domnul Dumnezeu!
Creştin bun m-am născut eu,
Creştin bun a muri vreu…
Taci drăguţă nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge,
Taci şi mori în legea ta,
Că tu ceru-i căpăta!
Imbrohorul se-ncrunta,
Gealaţii înainta,
Şi pe blândul copilaş,
Dragul tatii fecioraş,
La pământ îl arunca
Şi zilele-i ridica
Brâncoveanu greu ofta
Şi din suflet cuvânta:
„Doamne, fie voia Ta!”
Apoi el se-ntuneca,
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi săruta,
Şi turbând apoi striga:
-Alelei! Tâlhari păgâni!
Alei! Voi feciori de câini!
Patru fii eu am avut,
Pe toţi patru i-aţi pierdut!
Dar-ar Domnul Dumnezeu
Să fie pe gândul meu:
Să vă ştergeţi pre pământ
Cum se şterg norii de vânt,
Să n-aveţi loc de îngropat,
Nici copii de sărutat!
Turcii crunt se oţărau
Şi pe dânsul tăbărau
Şi zilele-i ridicau…
-Câini turbaţi, turci, liftă rea!
De-aţi mânca şi carnea mea,
Să ştiţi c-a murit creştin
Brâncoveanu Constantin!
~~~+~~~


preluare de aici
icoană C.N.
Update și precizare: așa cum este cinstit să recunoști,  această icoană am pictat-o inspirată după o reprezentare murală cipriotă   a Sf.   Mucenițe Kiriaki. 

pe internet am găsit-o aici:
http://www.soniahalliday.com/category-view3.php?pri=CY174-10-09.jpg

luni, 11 august 2014

Fotografie inedită descoperită în cartea ,,Alte file de calendar de inimă românească”,
autor Antonie  Plămădeală, Sibiu,  1988



,,Credința e un risc al rațiunii, dar ea, credința, e primul har al Duhului. Și cine este în har nu se mai necăjește cu neputințele nesfârșite ale rațiunii, care-l leagă de gardul lumii fizice-ca singura lume existentă.
-Deci am putea da cioara din mână pe Porumbelul de pe gardul dintre lumi.”


,,Omul, ce alege- aceea va avea.”
Pr. Arsenie Boca

joi, 7 august 2014

Însingurarea-exercițiu de normalitate



Demult simt că aproape nu mai pot scrie nimic. Cuvintele vin și rămân nescrise.  A tăcea nu înseamnă a te despărți de semeni.  Dar, poate, tăcerea este cea mai critică atitudine pe care o poți avea  față de mersul lucrurilor în loc de o văicăreală sterilă  față de criza morală și de caracter a lumii actuale, de ,,relativismul valoric”. Pur și simplu, îți vine să taci. Să nu mai acoperi văzduhul cu cuvinte.Tăcerea este o asanare, un ultim instrument de a-ți salubriza ființa,  relațiile sau legăturile umane pe care credeai că le ai și funcționează cât de cât în stare vie.
Așa încep să apreciez tot mai mult oamenii capabili să te odihnească, care pot da pace altora, care pot să stea cu ei înșiși, nu să te bârfească gratuit sau să-ți inventarieze lipsurile pe care le propovăduiesc conștiincioși că fac un bine preventiv altora și ție însuți. Vai, cât de pricepute sunt femeile la asta! Dar, cu adevărat,  neînțelept e cel ce-și pune nădejdea în om!
Îi înțeleg tot mai mult pe anahoreți, atâta vreme cât practic și eu însingurarea-fie ca un lux personal.Nu, e necesitate. Cetatea, oamenii care  ,,trebuie” că au ceva de spus, competitivitatea absurdă, socializarea care întreține și maschează vidul ,,succesului” existențial,  simpla deschidere a internetului sau a televizorului, întâlnirea cu oameni care au păreri tot mai sigure(categorice) și intransigente dar viața lor personală e alta și atâtea altele mă fac să-mi doresc să apreciez plantele, raza de soare care mă salută dimineața în camera mea și să privesc cu dor vrăbiile care-mi vizitează grădinița și-mi sunt mult mai prietene.
Însingurarea nu e plictiseală. Cărțile, munca fizică, plantele, păsările, câinii, puțina și nefățarnica rugăciune, contemplația sunt o sursă nemărginită de regăsire a propriei substanțe a cine ești de fapt tu. Oamenii, devin tot mai falși în conversație și-ți cer să te falsifici. Trebuie să cheltuiești energii enorme pentru a  rămâne același și totuși să le faci pe plac fiecăruia.Să te tot explici. Uneori chiar simți că ți-a secat izvorul iubirii. Știu, o să vină mulți cu predici îndelungi cum știu ei să iubească. Rousseau spune că singurătatea poate să-l facă pe om mai bun. Nu e abandonare lașă sau dezertare de la problemele lumii.  Eu spun că e curaj, asumare și lucidă  responsabilitate de epurare de duhul lumesc.  Dar cine poate trăi și suporta însingurarea dacă nu în cheie evanghelică, ca să nu se vatăme pe sine însuși? Căci dacă ești un om rău, nu poți trăi cu tine însuți căci te auto-otrăvești în propria-ți cu răutate și în sosul  neliniștii interioare insuportabile. De aceea e preferabil să le răspândești altora în atâtea forme mai mult sau mai puțin deghizate. ,,Prefer să fug de oameni, în loc să-i urăsc”, iată că îi dau dreptate lui Rousseau  în ,,Visări”. A te insingura înseamnă a te dobândi, a te cunoaște pe tine însăți, fără mască. Și o formă de a stopa răul pe care vrând nevrând îl faci altora.   Măcar o vreme, asta ca exercițiu. Căci binele e cea mai efemeră și răstalmăcită stare. Despre bine se cuvine să ne smerim a crede că îl facem, mai ales când ne cuprinde febra lui.

vineri, 25 iulie 2014

Iris - Vino pentru totdeauna

o dedic mai multor prieteni cărora le doresc să pună un mereu și mereu nou început și să privească dincolo de implacabilul prezent



joi, 3 iulie 2014


Am primit și dau mai departe căci merită văzut:

Maria Montessori -o viață dedicată copiilor. Se poate pe internet  aici .



Pentru copii, nu e loc în casele din ce în ce mai strâmte ale oraşelor moderne în care se aglomerează familiile. În stradă nu e loc pentru că vehiculele se înmulţesc, iar trotuarele sunt înteţite de lume grăbită. Adulţii n-au timp să se ocupe de ei, căci sunt zoriţi de lucru şi pleacă de acasă, şi tatăl şi mama. Când nu se găseşte lucru, mizeria îi târăşte şi pe ei, împreună cu adulţii. Dar şi în familiile de condiţiuni bune, copilul bogat este exilat în camera copiilor, lăsat în grija unei persoane străine, plătite şi nu îi este îngăduit să intre în camerele rezervate pentru cei care i-au dat viaţă. Nu există refugiu unde copilul să poată simţi că sufletul lui e înţeles, unde activitatea lui să nu fie stânjenită.(Maria Montessori, Taina copilăriei)

marți, 1 iulie 2014

Fericita maică Teosemni


Când  tu, ca femeie, afli  de-o altă femeie care a ajuns prin viața-i pilduitoare în duh la ,,măsura bărbatului desăvârșit”, adică la o maturitate și o robustețe interioară  ce depășește  înțelepciunea de lapte(I Cor., 3, 1-3) a sufletului rațional, nu ai decât să te bucuri și să dai slavă lui Dumnezeu pentru câștigul unei posibile mame, prietene, învățătoare și rugătoare/ajutătoare în ceruri. Fericitele femei, cuvioase, maici sau sfinte  ale căror vieți consemnate și vorbe de duh rămase de la ele în literatura și scrierile creștine sunt foarte așteptate și binevenite, mai ales pentru cititoare. Deoarece se resimte o anume necesitate de a acoperi, completa și de a aduce în lumina tiparului arealul mai puțin cunoscut al misticii și ascezei feminine.  Ele oferă modelul și răspunsurile  la întrebările noastre  curente și existențiale  prin exemplele și modurile de viață trăită. Și mai ales  ne dau nădejde și speranță, că da,  mântuirea noastră este posibilă. După ce lecturezi o carte îngrijită de Editura Deisis despre Sf. Cuvioasa Melania Romana  și nu ai cum să nu îndrăgești  această sfântă, sau de Sfântă Pelaghia -,,frumusețea trecând pe cale”, sau alte minunate femei creștine,  așa și cu stareța Teosemni. Parcă se leagă o prietenie și nu ai cum să nu o iubești, să o porți în inimă. Ceva, măcar puțin, tot se schimbă în bine  în inima ta de cititor.
 Cu ,,Maica Teosemni ucenica Părintelui Porfirie” seria Materikon a Editurii Sophia din București aduce în fața cititoarei(ori cititorului) chipul unei starețe (din anii noștri!…) cu o viață de o acuratețe spirituală exemplară, de tărie(stâncă) lăuntrică și statornicie fără tăgadă sau lamentații ,,firești” caracterelor feminine, cu o profundă luciditate a minții și  trezvie a inimii care poartă marca iubitului Părinte Porfirie,  în al cărui duh s-a format ca ucenică. Se știe că la rândul său, de cum a văzut-o prima oară Părintele Porfirie îndrăgit-o și a iubit-o foarte mult.
 Cartea prezintă  o variantă comprimată a vieții  acestei sfinte femei rămasă orfană de tată de la vârsta de 4 ani, care de mică a simțit o atracție  față de Biserică și de viața liturgică. De-asemenea, învățăturile ei scrise  și mărturiile pline de dragoste ale celor care au cunoscut-o completează profilul duhovnicesc al maicii Teosemni.
După ce a absolvit  o școală superioară de asistente medicale cu calificativul ,,Excepțional”, Anastasia Aristea Dimsa(n. 1938-d. 2000) intră în monahism în Mănăstirea Sfântul Ștefan de la Meteora(1966) sub numele de Maica Teosemni. După 10 ani pleacă în Creta, la Chania, unde reface din temelie ruinele Mănăstirii Hrisopighi. Apoi Mănăstirea Sfintei Kiriaki, și mai târziu pe un loc mai retras întemeiază Mănăstirea ,,Schimbarea la Față”. Se spune că iubea tăcerea, tăcere care odihnea și făcea să se simtă în juru-i dulceața dumnezeiască. La vârsta de 62 de ani, după ce cu 14 ani înainte fusese tămăduită în mod miraculos de Pr. Porfirie care i-a devenit sfătuitor și duhovnic,  la sfârșitul primăverii lui 2000, mai precis 31 mai, s-a stins din viață după o grea și tăcută cruce a suferinței purtată cu bucurie și a fost îngropată în mănăstirea pe care o refăcuse din temelii.  Martori participanți la slujba înmormântării dau mărturie că au simțit o pace și o bucurie sufletească mai presus de fire  lângă trupul neînsuflețit al Maicii Teosimni.  Chipul îi rămăsese senin și părea că doarme, cu mâinile moi și calde, așa cum se întâmplă multor nevoitori   plăcuți lui Dumnezeu când se săvârșesc.
Accentele personalității și învățăturii duhovnicești a Maicii Teosemni  cad pe ascultare și răbdare desăvârșite, rugăciune necontenită către Mirele-Hristos,  dragoste trecută prin filtrul cel mai fin al rațiunii,  flexibilitate fără versatilitate, putere de înțelegere a slăbiciunilor omenești și compasiune, îmbrățisarea ecumenică de care trebuie să dea dovadă monahul îmbunătățit,  oglindire fidelă între cuvânt și faptă, sinceritate și lepădare totală de sine, simplitate, sociabilitate autentică și mai ales tăcere- ca rod al plinătății harului și podoabă a frumuseții feminine.Un exemplu credibil de forță, măsură și echilibru uimitor între  firea isihastă și dragostea filocalică îndreptată necontenit către maicile surori, semeni și omenirea întreagă pentru care nu a încetat să se roage.

Câteva îndemnuri:
Trebuie  să fim exacte în ascultare. În ascultare nu funcționează logica, rațiunea, nu există împotriviri. Era conform rațiunii și logicii faptul că  Sfântul Antonie l-a trimis pe ucenicul său să strângă mierea din nisip? Sau pe altul  să ude bățul cel uscat? Deci chiar dacă vor zice: ,,Fugi de aici și du-te și stai acolo!”, să nu spuneți: ,, Dar de ce? Aici e mai cald, mai luminos, mă bate soarele”, ci să vă ridicați să mergeți acolo unde vi se spune. Și acolo vă va acoperi harul lui Dumnezeu și vă va încălzi mai mult. Dacă avem pe Hristos în inimile noastre, și-n iad de ne vor pune, nu ne vom primejdui, ci vom fi fericite și nu vom simți iadul, de vreme ce bucuria va fi în noi.

Monahii nu sunt teologi în știință. Sunt teologi în smerenie și dragoste.

Prin ascultare, cultivăm sufletele noastre. Orice îmi vor spune voi face. Să nu am o părere diferită. Să fac exact cum mi s-a spus, nu cum mi-ar conveni mie. Aceasta este ascultarea. Trebuie să intrăm în duhul ascultării chiar și atunci când rațiunea nu consimte. Chiar dacă-mi pare logic sau nu, rațional sau nu, trebuie s-o fac. Ascultare în toate, cu gând smerit. Să nu căutăm mari nevoințe, asceză deosebită, fără ascultare și smerenie.


De ce să ne deznădăjduim de scăderile noastre? Cu cine să ne luptăm? Cine este acesta/ nu are nici o putere, surorilor! De ce nu ne gândim cine ne ajută? Cât ne iubește? Cât de milostiv este? Ce să vă mai zic? Eu mă gândesc și mă emoționez. De multe ori plâng chiar, căci Hristos a coborât pe pământ și S-a răstignit pentru noi, ca să ne izbăvească-în timp ce ar fi putut să ne ardă și să facă un alt pământ și oameni noi! Avea puterea să o facă, dar n-a făcut-o, ci a coborât până la iad, ca să scoată de acolo pe toți oamenii. Așa de mult ne iubește. Oare înțelegem adânc asta?
Să aveți simplitate în toate.


Surorilor, n-am venit la mănăstire ca să fim prietene, să conversăm, să ne simțim bine. Relația dintre noi este mult superioară prieteniei în lume. Este o legătură care o definește Hristos.Ceea ce ne unește, ceea ce ne leagă este El Însuși, Hristos, nu elementele unei prietenii obișnuite;(...) Ceea ce are importanță deosebită este frățietatea și ceea ce menține întru unime este dragostea lui Hristos. Aceasta este dragostea la care suntem chemate, pe care trebuie s-o cultivăm între noi, să ne-o dăruim și s-o dăruim și celorlalți. 



Pr. Porfirie
,,Pentru a se pricopsi cineva în mănăstire, trebuie să se lupte fără să fie presat. Toate cu bucurie și râvnă, nu cu constrângere. Tot ceea ce face să fie făcut din dragoste față de Mirele ceresc, din eros dumnezeiesc. Nu având în minte iadul. Monahismul nu trebuie să fie o evadare în negativ, ci o evadare în dragostea dumnezeiască. Viața monahală este viață plăcută.( Pr. Porfirie, Vioi kai Logoi, p. 338)

,,Într-o mănăstire poate fi ordine și rânduială, iar viața monahală inexistentă.”(Pr. Porfirie, Vioi kai logoi, p. 343)(sursa Pemptousia)