cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

luni, 3 mai 2021

 Figuri feminine din viața și poezia lui Daniel Turcea


Azi, 28 martie, anul 2021, s-au împlinit 42 de ani de când a trecut la cele veșnice poetul Daniel-IlieTurcea. Ne-a ajutat Dumnezeu ca împreună să putem ridica o troiță de lemn și, chiar mai mult, să se amenajeze o piațetă în cimitirul Sfintei Mănăstiri Cernica care să-i poarte numele. A fost o dorință testamentară pe care a lăsat-o surorii sale, Lucia Turcea. „Dar dacă va binevoi Dumnezeu, am să fiu înmormântat la Cernica, asta e dorința mea cea mai mare! Și, cu toate că știu că n-ai cu ce, dacă te va ajuta Dumnezeu și de vei putea vreodată-n viață, fă-mi o Troiță de lemn, te rog mult! Să nu mă dezgropați nici la șapte ani, nici altă dată. Să rămân așa până la Judecată”. Slavă Domnului că s-au putut împlini dorințele poetului, chiar dacă abia după 42 de ani de la moartea sa! Consider că, și dacă nu ar fi fost lăsată această dorință, tot se cădea să-i înălțăm o troiță. Suntem, iată, în anul pe care Patriarhia Ortodoxă Română l-a numit, pe lângă anul omagial al pastorației românilor din afara României, și anul comemorativ al celor adormiți în Domnul; valoarea liturgică și culturală a cimitirelor. Așadar, s-au potrivit lucrurile în așa fel, încât, cu ajutorul proniei dumnezeiești, să putem onora memoria poetului creștin-ortodox prin această lucrare. 

Le mulțumesc tuturor celor care s-au implicat, ne-au ajutat, susținut și mijlocit. Îi mulțumesc Părintelui Patriarh Daniel pentru că a aprobat acest demers prin care fiecare dintre noi am putut lua, cu drag, o parte din povara de pe umerii fragili ai surorii sale iubite, Cristina-Lucia Turcea. Nu pot să nu amintesc tristețea demnului de amintire a părintelui nostru Mitropolit, Bartolomeu Anania, care a rămas neîmpăcat cu gândul că nu a putut reface mormântul unui om mare de cultură al acestui neam românesc, Lucian Blaga, mormânt luat de ape în urma unor inundații catastrofale din satul natal, Lancrăm, sau al unui Aurel Vlaicu, din satul Chiperești. Dar, ca ele, câte alte nenumărate morminte pierdute? A nu avea grijă de cimitirele unde se odihnesc osemintele bravilor și marilor oameni ai neamului, precum și ale străbunilor noștri, din varii motive – de la uitare, neputință sau ignoranță, până la indolență – este un act tot atât de grav precum pângărirea lor și degenerarea noastră ca urmași ai acestora. Înaltul Bartolomeu susținea că locurile de veci ale acestora ar trebui să aparțină altitudinilor înalte, în mod evident referindu-se alegoric la toposul spiritual al poporului român, pe culmile carpatine, ca să-i avem „de strajă la vămile cerului”, după cum afirma: „fiece procesiune funerară ne va aminti că morții nu coboară, ci urcă. Am strămutat temeliile Țării pe coamele Carpaților, așa cum nici o altă țară din lume nu le mai poate avea. Statornicia noastră se va rosti nu în mâlul ce se duce, ci în piatra care rămâne. O statornicie a ascensiunii. De două mii de ani ne rezemăm pe brazdă, pe glie, de două mii de ani o tot pierdem și o luăm de la capăt. Ce-ar fi dacă ne-am rezema pe culmi?”. Referindu-se tot la culmi, în cartea Urme în veșnicie, sora poetului consemnează: „Spunea odată Părintele Arsenie Papacioc ceva frumos: «Tată, o națiune trăiește prin vârfurile sale care, la intervale de timp, de Dumnezeu știute, țâșnesc la suprafață din ea»!”

Despre omul Daniel Turcea n-am știut mai nimic până nu am cunoscut-o pe sora acestuia, Lucia Turcea, când, într-un moment favorabil, am putut să o invităm la Cluj-Napoca, la o seară de conferință în memoria poetului, eveniment  organizat de ASCOR și de Biserica Studenților. Citisem până atunci doar cele trei volume de poezii apărute și nu prea știam multe despre viața acestui poet neobișnuit. Cu emoția unei posibile decepții, am avut marea bucurie să aflăm din mărturiile invitatei amănunte pe care noi doar le intuiam și, totodată, am primit confirmarea că modul în care ni-l imaginam pe omul Daniel Turcea era adevărat. De cele mai multe ori nu se întâmplă aceasta. Legătura dintre opera scrisă rămasă după moarte, viața publică și cea particulară a creatorului poate fi inexistentă – lucru și mai dezamăgitor când e vorba de idealuri creștine propovăduite, dar prea puțin regăsite în viața reală a acestuia. Cu adevărat, poetul Daniel Turcea cel re-convertit la credința ortodoxă este un model demn de luat aminte ca înălțime a idealului trăit, al cărui scris a reușit să rupă „catapeteasma literei”, schimbând la față cuvintele limbii române, astfel încât remarca Sfântului Porfirie i se potrivește perfect: „Sufletul creștinului trebuie să fie delicat și sensibil, să aibă sensibilitate și aripi, să fie mereu în zbor și să trăiască în vise, să zboare în nemărginire, printre stele, înconjurat de măreția lui Dumnezeu, înconjurat de tăcere. Cine vrea să devină creștin trebuie să devină mai întâi poet. Asta e!”. 

Da, Daniel Turcea a fost, mai întâi, poet... Poezia lui de sorginte mistic-creștină – iconică, dificilă de recitat și comentat –, atât de diferită de ce s-a scris până atunci, e străbătută de un fior sfios-curajos, cu măiestria celui ce știe cum se aruncă mreaja înțelesului la adânc, însă cu frâna lucidă a invaziei lirice spre a purcede o epică inefabilă a tainei ce nu riscă să închidă ermetic învățătura creștină. 

De obicei, se întâmplă să ne îndrăgostim de poeți „idolatrizându-i” sau „idolatrizându-le” operele. Însă poezia lui Daniel Turcea – cel întors cu fața către Dumnezeu – stârnește o curată evlavie și o sfială în fața Luminii Bucuriei care arde veșnic nemistuită, dacă îți descalți mintea, precum s-a descălțat Moise de sandale în fața Rugului Aprins în cuvântul dumnezeiesc. Am aflat de la Lucia Turcea că Daniel își scria poeziile numai dacă sau atunci când era străbătut de un fior de evlavie sfântă,  trudind versurile cu frică sfântă și cu un cutremur lăuntric, fiind conștient de nevoia intrinsecă a „adaosului” Duhului Sfânt revărsat peste literă și înțeles, pentru ca ea, poezia, să fie vie, mereu împrospătată. Cu atât mai mult sunt de prețuit Epifaniile, pentru că acestea reprezintă zămisliri poetice nu oricum scrise, ci sub binecuvântare de la duhovnicii în ascultarea cărora a stat (am înțeles că, deși își propusese chiar să renunțe să mai scrie poezie după convertire, simțindu-se vinovat pentru „entropii”, a primit această ascultare de la duhovnic – să spună prin versuri ceea ce vede, stră-vede, experiază, înțelege și trăiește, adică să-și lucreze talantul). De asemenea, cele mai multe poezii sunt scrise cu post și rugăciune, poetul fiind tot mai smerit cu inima, învins, dar nu biruit de necazuri, de ratări, griji și de multe lipsuri pe care le-a confruntat împreună cu familia;  în însingurări isihaste din prozaicul unei lumi care... nu a putut să-l încapă, practicând o rânduială liturgică alternată și întărită cu lecturi teologice cardinale. 

E greu de crezut că aceste poeme s-au zămislit într-o Românie devenită un „Egipet al fricii”, într-o lume dominată de o ideologie care desființa brutal credința în Dumnezeu, voind să o smulgă sălbatic din sufletele semenilor; o lume în care libertatea cuvântului era paralizată de frica și de trădarea celui de lângă tine, o existență atent monitorizată de Securitate care cenzura orice simțământ creștin socotit „reacționar” și împotrivitor regimului politic. „În mijlocul Babilonului” din mediul detenției comuniste, nevoia acută de poezie era o formă de rezistență în fața regimul de „reeducare”, pentru ca deținuții politici să nu se animalizeze, cum spunea Nichifor Crainic. Astfel, poezia apărea „ca un fir de crin, ridicat din băligarul închisorii”. Tot Nichifor Crainic remarca: „În istorie, ca primă formă de manifestare a spiritului a fost rugăciunea, impusă de puterile mai presus de om. Dar, imediat după ea, a urmat poezia, cerută de momente de răspas ale spiritului”

Deși criticii literari au încercat să încadreze stilul poetic al lui Daniel Turcea diverselor curente literare, cum ar fi solipsismul, gongorismul, onirismul, suprarealismul, ermetismul literar ș.a., în opinia mea, cu riscul de a supăra experții filologi, cred că poezia lui este realistă, de factura realismului ultim.

Dacă o viață duhovnicească îmbunătățită, o viață sfântă, se recunoaște în principal după prezența vie și întruchipată a două repere principale – smerenia și blândețea –, e imposibil să nu sesizăm la oamenii îmbunătățiți duhovnicește, care tind să atingă „măsura bărbatului desăvârșit”, o anume caracteristică  de referință, o noblețe sufletească, hristică, față de orice femeie, oricine ar fi aceasta, manifestând o atitudine aristocratică- a noului Adam, de recunoștință față de ea și de acoperire cu mantia înțelegerii a firii ei „slabe”, fără a avea dram aluziv de ironie. Am întâlnit multe feluri de „creștini” și de teologi scriitori, unii extrem de rafinați în gândire, dar necizelați sufletește, trădând o anumită superioritate intelectuală contemplativă sau creativă încărcată de prejudecăți depreciabile față de femeie, de la mici ironii până la porunci biblic „îndreptățite”. „Spune-mi ce gândești despre femeie și am să-ți spun cine ești”, iată o definiție dată omului de mitropolitul Georges Khodr, arhiereu pe care l-a cunoscut și Părintele Sofian Boghiu, duhovnicul care i-a dat ultima împărtășanie poetului aflat pe patul de spital, ca apoi acesta să plece la Domnul.

Creațiile celor doi scriitori creștini diferiți – Daniel Turcea și Valeriu Anania (scriitorul, dar și ierarhul) – sunt filtrate de iubirea-agape. Imitând, asumând și urmând amândoi calea hristică, evlavia pentru Maica Domnului transpare și ridică la înălțime orice legătură, orice raportare la feminitate și, în felul acesta, contribuie la activarea potențialul și a valorii existențiale. Cu atât mai mult scrisul le dă în vileag acestor scriitori omenia lor care (ne) convinge, crescând valența demnității și a autenticității credinței lor mărturisite și practicate.

În Epifania, scrisă după convertire, transpare această delicatețe a lui Daniel Turcea față de femeie: clară, fără urme de erotism sublimat, cum se resimte, uneori, în marea poezie mistică spaniolă a Terezei de Avila sau în alte poezii de factură religioasă. Versul e curățat de „pământ”, căci femeia nu e cântată precum o muză ce îl inspiră pe poet; versul lui nu face referire la femeia-trup, văzută ca pradă sau ca furnizoare de plăceri pasagere „îngăduite”, pe care apoi să o renege ca pe o ispită detestată în metaforice lamentații descriptive; nici la femeia-animal domestic maternal nu face aluzii poetul. Nu. Precum în opera lui Dostoievski, la Daniel Turcea femeia este cea care îndeplinește rolul de trezire a conștiinței, descoperind frumusețea câmpurilor infinite ale acestei conștiințe, dar, mai ales, ea este văzută ca ajutor în mântuire nesubjugat: „atunci și atunci/ mai puțină viață decât cerul să nu-mi ceri/ să nu uiți, frumoasă cum ești, privind calea-ntoarcerii/ când/ am să te chem/ stea, de dimineață”

În cele ce urmează, voi contura portretele femeilor care apar în viața poetului, schițând indirect, din perspectiva aceasta feminină, trăsăturile caracterului nobil și sensibil a lui Daniel, ce reiese de altfel și din poeziile acestuia. Pentru documentarea acestui demers, am făcut apel la volumul biografic dedicat lui Daniel Turcea, întocmit și scris de sora lui, pictorița Lucia Turcea.

Astfel, Lucia relatează:Cu fetele era foarte atent și discret, vorbea rezervat și ținea privirea-n pământ, pentru a nu provoca niciuneia vreo suferință sufletească cât de mică, le respecta (în cinstea Maicii Domnului), iar cu ispitele trupești se lupta cu strășnicie, ca un viteaz. De atunci, până s-a mutat la cele veșnice, nu a mai avut relații nepermise cu nici o fată, nici cu cea cu care ar fi vrut să se căsătorească, mai ales. Atunci când se întâmpla să întâlnească o fată ispititoare, se ruga lui Dumnezeu pentru ea.”. În paralel, Lucia Turcea face descriptiv și un flash din perioada episoadelor „entropice”, o anume experiență nefericită, chiar jenantă, legată de o femeie intrată în viața poetului înainte de convertire: „Într-o seară, fiind deja beat, la Casa Scriitorilor, a venit la masa lui o profesoară de engleză extrem de cultă și la curent cu noutățile din Apus sau din America. Discuta foarte degajat cu el tot felul de filosofii sau științe, cum nu i se mai întâmplase până atunci să-i iasă în cale o asemenea persoană feminină. Pentru că era expert în a da replici care-ți dădeau de gândit, el a apreciat-o foarte mult. A fost îndeajuns să plece puțin la toaletă, pentru ca ea să-i pună ceva în băutură. A urmat o adevărată răpire. Împreună cu șoferul, l-au băgat ca pe un bagaj într-un taxi, l-au dus acasă la ea, în blocul «Gioconda», care se afla-n apropiere de Operetă și l-a încuiat în casă, unde a stat în regim de detenție, o lună și mai bine, ca un om cu creierii spălați deja! Se uita la Calea Victoriei și nu știa ce este? Stătea toată ziua la geam, privea cheiul Dâmboviței, oamenii care treceau și peisajul, pe care în alte condiții l-ar fi recunoscut de la distanță, iar acum nu știa pe ce lume este? Ea venea de la școală încărcată de cumpărături, pregătea masa, mâncau și se distrau. Când se apropia de 40 de zile de asemenea regim, cred că Dumnezeu i-a auzit rugăciunile mamei, că Daniel s-a gândit la mama din răsputeri, a văzut-o cu ochii sufletului, că se ruga pentru el și și-a venit în fire. Pe la 3:30 noaptea, ne-am pomenit cu el, reușise să fugă de la cotropitoarea lui (care uitase cheia-n ușă, crezându-l prea tâmpit de drogurile ei) și ajunsese acasă, unde s-a încuiat în camera lui, în culmea disperării fiind, să nu-l găsească cumva! Peste vreo săptămână ne-am pomenit cu ea că năvălește în casă, se duce direct în baie, ia o cămașă de-a lui spălată, care se usca pe-un umeraș, o mototolește, o bagă în geantă și zice că de-acum pleacă-n America, unde l-ar fi luat și pe el, dar vede c-o evită.

În capitolul „Frumusețe și eroare” din Epifania, poetul va fi transfigurat această senzualitate, care ucide adevărata și netrecătoarea dragoste. Poetul nu va fi scăpat nici când se afla pe patul de moarte de vizita unui personaj feminin dubios, o femeie îmbrăcată „cam indecent”, cu un aer obraznic, care vine să se asigure de starea lui gravă și care-i cotrobăie cu interes premeditat prin foile pe care era așternut scrisul lui de la căpătâiul patului.

 

Cristina Lucia Turcea – sora cea mică

Nu știu ce ne-am fi făcut fără mărturia scrisă de sora sa, Cristina Lucia Turcea, în cartea Urme în veșnicie. Daniel Turcea volum biografic, pentru a înțelege pânza freatică – fântână adâncă a cunoașterii și a trăirilor dobândite prin har – de unde a izbucnit acest izvor de apă vie care sunt Epifaniile. Nu este deloc confortabil să trăiești în proximitatea unei persoane care posedă o anumită harismă, cum a fost cea a poeziei dăruită fratelui ei, Lucia fiind martor la tumultoasele experiențe ale lui Daniel și, în cele din urmă, la tinderea lui spre o viață sfântă. Abia după 33 de ani de la moartea acestuia, cu o oarecare detașare și limpezire, ea a reușit, parcurgând la rându-i o viață plină de zbucium sufletesc, să aibă un interval de timp dedicat scrierii biografiei poetului, pe care să o lase pentru posteritate. Mărturia surorii sale nu este scrisă oricum. Prin atestarea documentară pe care o lasă, tipărită în anul 2012, Lucia Turcea Îl mărturisește, și ea, pe Hristos. Fiind înzestrată din plin cu talent scriitoricesc, ea a reușit să transmită ceea ce era esențial de transmis despre Daniel Turcea. Altfel, am fi fost privați de comprehensibilitatea zămislirii unei asemenea „comori” de poezii și al unui model creștin demn de sinaxar. A scris despre fratele ei cu sinceritatea și smerenia omului ce se face mic și care se consideră nedemn să desfacă „încălțămintea” celui ajuns la măsuri duhovnicești înalte; a scris cu o luciditate obiectiv-subiectivă și cu un real devotament demn de respect. Îi suntem și îi rămânem profund recunoscători! Bogăția detaliilor semnificative pe care le menționează chiar și după atâta timp scurs nume, date, concepte etc. mă face să cred, fără dubii, că volumul biografic Urme în veșnicie cuprinde o mărturie autentică, dincolo de anumite obiecții și afirmații personale care răzbat și față de care poate nu cădem de acord în totalitate, dar pe care ea și le asumă smerit. Eu o cred pe cuvânt. Cred tot ce a susținut. Lucia precizează: „[...] eu nu am fost niciodată capabilă să am o fărâmă din trăirea lui duhovnicească. Nu mi-a mărturisit [că ținea de cea mai tainică latură a sufletului – n.n.], dar, după pacea ce o răspândea în jurul lui, este imposibil să nu fi avut rugăciunea inimii.”

Relația aceasta, de frate-soră, are ceva din filigranul în duh al dragostei și purtării de grijă a lui Miriam, sora lui Moise, sau din legătura de sânge, dar mai ales duhovnicească, dintre Sfântul Benedict de Nursia și sora acestuia, Sfânta Scolastica. Pe întreg parcursul vieții lui zbuciumate, Lucia i-a fost cea mai apropiată lui Daniel. Împreună au împărțit bucurii și necazuri. Ea l-a ascultat și i-a dat ascultare, s-a rugat pentru fratele ei, i-a fost mereu de ajutor, i-a gătit, i-a spălat haine, i-a fost confidentă, împreună au făcut fapte de milostenie, au pictat împreună, l-a însoțit cu rugăciunea prin moarte pe patul de spital, când, fratele său, aflat în agonia morții primită cu atâta pace, îi cere acel apodictic: „Rugați-vă!”. S-a îngrijit de sufletul răposat al fratelui aidoma unei mironosițe. După toate acestea împlinite, a purtat povara grea a gestionării manuscriselor moștenite – un veritabil act de curaj și de mare risc, pentru că, sub un regim politic care părea de neclintit, textele olografe ale lui Daniel Turcea erau socotite a fi literatură reacționară. Purta cu ea, după cum mărturisea, „o bombă cu efect întârziat” – „Dacă mi se întâmpla să mă simt rău, numai la ele mă gândeam, rugându-mă cu disperare să nu mor până când vor fi în siguranță, în cea mai mare siguranță”.

Nu e puțin lucru, e chiar o întreagă viață dedicată și jertfită fratelui, memoriei și operei lui, suportând inclusiv un mic „oprobriu”, exprimat prin reproșuri familiale, după cum lasă să se înțeleagă în următoarele cuvinte: „Cunoștințele care se voiau a fi binevoitoare erau vădit enervate de conservatorismul și ideile mele retrograde (?!), zicându-mi în față și pe ascuns: Oare ce are asta că le mai ține, când însuși Daniel a spus că-n «Epifania» din 1978 a spus tot ce-a avut de spus? În loc să-mi văd de mine și de viața personală, în loc să-mi întemeiez o familie și să fiu în rândul lumii etc., stau ca proasta-n târg (!), după mama, și păzesc cu lumânarea niște hârtii fără nicio valoare.

Manuscrisele rămase de la Daniel Turcea erau indescifrabile, astfel încât Lucia a fost nevoită să dedice vreo șase ani din viața sa pentru a le descifra și transcrie. (Sora poetului a făcut o muncă similară cu cea a lui Serghei Nilus, care a găsit, undeva în podul casei în care locuise „celebrul” Nikolai Aleksandrovici Motovilov, cutia murdărită cu găinaț de porumbei ce conținea mărturia scrisă a acestuia despre extazul trăit alături de Sfântul Serafim din Sarov. Aidoma manuscriselor lui Daniel Turcea, mărturia lui Motovilov era absolut indescifrabilă. Numai după multă rugăciune, într-o bună zi, lui Serghei Nilus i s-a dat darul de a putea descifra și transcrie ceea ce a găsit, astfel încât a fost posibil ca această cutremurătoarea mărturie despre lucrarea dobândirii Duhului Sfânt pe care o avea Sfântul Serafim din Sarov să ajungă până la noi). Părintele Dumitru Stăniloae, aflând despre munca migăloasă efectuată de Lucia, i s-a adresat apreciativ și încurajator spunând: Nu ți-ai îngropat talantul. Mă uit la originalele lui Daniel: cum de-ai reușit să înțelegi un asemenea scris? Numai Dumnezeu ți-a arătat… comoara ascunsă a Lui. Iar frăția ta ai grijă și de mama. Dumnezeu să te binecuvinteze”. Mama lor, Maria, avea să se sfârșească lin la vârsta de 84 de ani, cu aceeași pace ca a lui Daniel, fiind spovedită și împărtășită, într-o duminică dimineața în timpul Sfintei Liturghii.

Nu știu dacă Daniel Turcea i-a dedicat vreo poezie Luciei, cert este că poetul și-a iubit enorm sora. Referindu-se cu tristețe la o anumită labilitate a sa, autoarea Urmelor în veșnicie consemnează mustrarea fratelui: „Ce te-a apucat? Promite-mi că, indiferent de ce-ai auzit vorbindu-se de rău despre Părinte [Părintele Sofian Boghiu – n.n.], de către oricine, nu vei pleca de la Sfinția Sa! Orice s-ar întâmpla, să nu faci asta! Tu nu-ți imaginezi că numai diavolul îți schimbă mintea în halul ăsta?! Atâta timp cât stai sub ascultarea unui asemenea om, va fi bine de tine, dacă vei umbla ca o oaie capie de colo-colo și vei începe să-ți faci voia, vei cădea atât de tare, încât m-aș mira să te mai poți ridica. Tu nu știi că ascultarea e sfântă?”.

În ajunul parastasului de 40 de zile după moartea poetului, într-o ațipire după oboseala pregătirilor de parastas, Luciei i se arată Daniel: era îmbrăcat în alb, având un ton sfătuitor: „Asta să știi: mintea ta să fie numai la Porunci și la Fericiri, la toate din Sfânta Evanghelie și Psaltire. Să te gândești mereu și cu frică de Dumnezeu și, de acesta, ce realitate îngrozitoare este iadul, ca să nu ajungi acolo, ferească Dumnezeu! Să nu-ți treacă o zi în care să nu te gândești la Dumnezeu, să-L rogi să te ierte și să-I mulțumești! Citește, cât poți, dacă se poate zilnic, din Sfânta Evanghelie și din Psaltire. Gândește-te mereu la Evanghelia Judecății (Matei 25), ca să știi și să faci ceea ce vei fi întrebată. Să nu uiți că Dumnezeu te iubește, iar tu trebuie să ai aceeași stare sufletească față de Dumnezeu și de toți cei din jurul tău, așa nu-ți va fi greu să-ți iubești dușmanii personali. Fără ei nu ne mântuim, ține minte! Să nu deznădăjduiești! [...] Să nu uiți să-ți faci cruce cât mai des. Așa vei scăpa de diavoli și de sectanți Să asculți de avva Sofian!”.

Când am primit această invitație din partea Părintelui profesor Gheorghe Holbea, m-am tot gândit, m-am perpelit, întrebându-mă ce aș putea să mai spun folositor despre poet, din moment ce, la o simplă căutare în spațiul on-line, se poate găsi deja o explozie de recenzii despre Daniel Turcea și despre poezia lui; când avem la dispoziție, în sfârșit, lucrări de cercetare cum este cea a Părintelui Vasile Traian Zoltan, când există o serie de teze de doctorat, plus aparițiile, la prestigioasa editură Doxologia, a volumelor îngrijite de Părintele-poet Sever Negrescu, precum și ediția îngrijită de distinsul profesor clujean Aurel Sasu – Cântarea treptelor. Poezii postume din arhiva Mitropolitului Bartolomeu Anania, publicată de Editura Eikon –, toate venind să completeze ceea ce se găsea rarisim în biblioteci în anii de după Revoluția din 1989, respectiv Entropia (1970), Epifania (1978, 1982) și volumul Iubire, înțelepciune fără sfârșit (1991). Nu sunt nici filolog nici teolog licențiat. Sunt un simplu om credincios care iubește poezia. Și am primit acest gând de a aduce recunoștință surorii poetului pentru volumul biografic pe care l-a scris. Știm că  acum se află într-un centru de îngrijiri, fiind într-o mare suferință, și ne rugăm pentru ea. Cred de asemenea, că  fratele ei îi este mijlocitor în Cer...


Maria – mama poetului

O altă figură feminină care a jucat poate cel mai important rol în trăirea harului și în devenirea ortodoxă a lui Daniel Turcea a fost mama lui, Maria. Nu vom greși probabil dacă vom afirma că poezia creștină a lui Daniel Turcea a izbucnit și datorită mamei sale, care, cu multă răbdare și nădejde, l-a pus în fața lui Dumnezeu prin rugăciune osârduitoare și prin suspin matern. 

Fiică de preot, profesoară de matematică cu deschideri culturale universale, dotată cu o memorie feroce și cu o educație clasică bine temeluită, modestă, discretă și foarte rugătoare, femeie jertfelnică care a dat naștere celor patru copii ai săi – Maria, Daniel, Ioan și Lucia –, mama a reprezentat pentru Daniel suportul afectiv-spiritual de grație, punctul de reper și sprijin moral constant, de la care a moștenit principalele lui talente și abilități, inclusiv aplecarea spre pictură și poezie. Întoarcerea lui Daniel la credință se datorează rugăciunilor mamei, pe care, în momente de cumpănă, o vede aievea în fața icoanelor rugându-se pentru el. Mama îl însoțește în duh, cu rugăciune și multe lacrimi vărsate, de parcă s-ar fi căit ea pentru păcatele fiului ei, aidoma mamei Sfântului Augustin. Mama e o mijlocitoare pentru îndurarea lui Dumnezeu, iar Daniel simte asta. După convertire, poetul va încerca să o ocrotească, să-i aducă recunoștință și... bucurie. Aflat la Reșița, unde fusese repartizat de partid ca arhitect, fiind nevoit să îndure condiții foarte greu de suportat, mai ales pentru sănătatea lui precară, cu o vădită tulburare îi scrie mamei următorul răvaș: „Mămico, vino lângă mine, roagă-te lui Dumnezeu să ne apere. Să facă în așa fel încât să stai lângă mine. Nu sunt egoist când spun asta. [...] Mămico. Nu am decât un punct slab. Și asta îți spun după lungi cugetări și lungi înfrângeri și lungi victorii. Alergia. Cu oamenii răi îmi fac, nu, nu iau existențial, un rău al întâmplării, ci un rău existențial, un rău organic în înșiși… ei. Îmi distrug liniștea, la propriu. Eu i-am învins. Eu înving și acum, pentru că, fără să merit, Dumnezeu mă ajută și mă iubește. Azi mi-am dat seama că eu n-aveam cum să merit asta. Numai matale, mămico, matale ești sfântă, numai matale pot datora asta. [...] Acum pot spune că nu există nicăieri un om precum ești”. Scrisoarea era semnată cu duioșie: „Bebe, omul cu șansele cele mai mari”.

 Când poetul a aflat că a fost admis la Facultatea de Teologie de la Sibiu, primul său gând a fost să-i dea de veste  mamei care s-a rugat mult pentru el. Dă buzna în casă, o cuprinde în brațe și, rotindu-se fericit cu ea prin bucătărie, îi spune: „Mamă, mămico, am reușit la examen, am să mă fac preot și am să te pomenesc la Sfânta Proscomidie și pe matale și pe tot neamul nostru de vii și de adormiți și preoții de opt generații, pe care-i avem! Am să te iau cu mine la parohie, chiar dac-o fi să te duc în vârful muntelui! Dacă vrea să vină și Lu, o iau și pe ea”. Foarte curând însă și acest vis frumos avea să i se spulbere: facultatea i-a retras dreptul la studii, iar o leucemie agresivă i-a năpădit viața tânără, răpunându-l.

Față de mama sa a avut un continuu sentiment de iubire, de profund respect și chiar de evlavie. Surorii sale îi mărturisea cu regrete mari: „Lu, ce prost am fost că nu am ascultat-o pe mama, să citesc Sfintele Scripturi mai des; n-aș fi ajuns în halul ăsta de îngălare sufletească!”.

 Maria Turcea avea să fie foarte prețuită de către toți duhovnicii pe care i-a avut Daniel: Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Sofian Boghiu, Părintele Ilarion Argatu sau mai târziu de Părintele profesor Dumitru Stăniloae, care a fost dornic să o vadă pe mama poetului după ce, după moartea lui Daniel, a citit poeziile acestuia aduse de Lucia. De fapt, toți duhovnicii au dorit să o cunoască personal și, identic, toți au fost mișcați de smerenia acestei femei. Lucia Turcea relatează un episod, când Părintele Stăniloae, împreună cu doamna preoteasă Maria, le invită acasă la ei ca să se cunoască și ca să le facă accesibilă o hermeneutică asupra poeziei de chintesență mistică a lui Daniel: „[...] părintele le privea în liniște pe mama și pe doamna preoteasă Maria. Mama era sfioasă, întărită fiind de puterea rugăciunii zilnice, sfiala arătându-și-o în egală măsură față de părinte și de doamna preoteasă. Nu exista decât o armonie desăvârșită, parcă eram frați de când lumea. Însuși Mântuitorul era cu cei patru, adunați în numele Lui. Părintele era vesel vorbea cu privirea și atitudinea. Când în sfârșit s-a hotărât să rupă liniștea, a zis: «Nimic nu e de mirarea, dacă are o mamă cu asemenea smerenie în duh al rugăciunii curate. Daniel este un fiu vrednic de mama sa!» La un moment dat, ne-a spus: «Deși preoteasa mea nu are cultura pe care Dumnezeu m-a învrednicit s-o am, eu i-am citit tot ce-am scris, chiar și Dogmatica; Dumnezeu i-a dat duh al înțelepciunii atât de mare, încât nu numai că înțelegea tot, dar îmi dă și sfaturi, de care țin cont. Dumnezeu a vrut să ne bucurăm împreună de tot ce am scris!» Astfel că, în cele câteva ore pe care le-am petrecut împreună, Părintele ne-a citit și explicat, cât mai pe înțelesul nostru, poeziile inedite a lui Daniel. În momentul în care se adresa celor două Marii, aveai impresia că toți trei se află în același loc, că își găsesc identitatea în oceanul Dumnezeirii. Versuri din poezia „Portret din memorie” pun în lumină și dezvăluie transcendentul gesturilor simple de rutină, aparent insignifiante, acel „facil” prilej de îndumnezeire în care se poate circumscrie chipul mamei atins de sfințenie: „albise parcă/ era albită dar/ ochii, numai milă/ privind în jur, ca un copil, aproape/ luminând// acolo/ stând// părea că printre îngeri/ numele ei se cheamă/ suferința/ poate neîmplinita/ iubire să fi fost/ o blândă teamă/ țesute riduri/ câtă biruință/ că-i încă-n trup se rușinează/ că e firav, că poate să o doară/ și cum se lasă/ o negrăită pace, bucurie/ și-n lucrurile ce le atinge/ și-n noi, din veșnicie// ca umbra de ușoară/ vezi/ ea curăță pe jos/ spală covoare, parcă aprinzând/ argintul ce-nchipuia pe binevestitorii/ cu suflet din raze, pe fecioare/ blând mângâia luminile comorii//.


Maica Domnului

Evlavia pentru mamă se circumscrie evlaviei pentru Maica Domnului, adevărata Femeie Princeps, matricea feminină care-i dăruiește pacea isihiei. Ca ofrandă, poetul îi va aduce Maicii Domnului poezii-imnuri de o calitate rarisimă. Măiestria metaforică de maximă adâncime a semnificațiilor și analogia simbolistică a acestor poezii o mai regăsim, ca frumusețe și complexitate, doar la un alt Daniil – ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor –, în al său Imn Acatist al Rugului Aprins al Maicii Domnului. În opinia mea, cei doi poeți reprezintă două piscuri de neatins ale imnografiei Ortodoxiei românești, de care putem fi realmente mândri. 

În momentul de răscruce care stă la temelia convertirii poetului – eveniment petrecut în biserica pe care, ulterior, după un an de căutări, o va regăsi „întâmplător”, aceasta fiind Biserica Sfântul Elefterie din București –, Daniel este purtat imponderabil prin aer de către îngerul său păzitor și este dus până în fața Maicii Domnului pictată pe bolta Sfântului Altar. În fața Preacuratei, care îl privea cu o blândețe de nedescris, trupul nu mai are greutate, și-l simte atât de ușor, precum un fulg de nea, trăind o tandră bucurie și o pace de nedescris în cuvinte. Acolo, privirea lui o cuprinde pe Maica Domnului cu Pruncul Sfânt în brațe (fresca aceasta e pictată de Părintele Arsenie Boca), în timp ce inima i se cutremură; simte nevoia să își plece capul și să și-l așeze pe locul inimii Preasfintei Născătoare, pe inima neîncetat rugătoare a pământului, ca o întoarcere acasă – locul odihnei și al liniștirii-adevăratul rai –, așa cum o numește Daniil Sandu Tudor în acatistul său: „Maica Domnului, Inimă de Lumină/ Maica Domnului, Inima pământului/ Maica Domnului, Inimă fără vină/ Maica Domnului, Inima Cuvântului” (Icosul VIII). Maicii Domnului îi sunt adresate – sau cel puțin fac trimitere înspre ea – următoarele poezii: „Nor, peste ceruri luminând”, „Aproapele”, „Nunta”, „Puritate” (cu variante publicate cu același titlu), „Despărțire”, „Taină”, „Iubire, împărăteasă”.

Aflăm de la sora autorului că poezia-imn închinată Maicii Domnului, „Iubire, împărăteasă”, este scrisă în miezul Postului Mare al anului 1978 – ultimul Post Mare din viața sa –, un post ținut aspru și cu multă rugăciune, poetul ajungând la măsuri duhovnicești foarte înalte. Își impusese aceste rigori ascetice  și pentru că își luase foarte în serios rolul și se pregătea de admiterea la Facultatea de Teologie, râvnind să fie preot. Astfel, în acest Post Mare, în urma unei viziuni, i se arată Maica Domnului. Într-o notă de evlavie versificată specifică trăirii anahoreților, „Iubire, împărăteasă” descrie incomparabila măreție a Maicii Domnului. Acelui vers – „fie-mi pământul ochilor iertat” – i-am descoperit mai târziu semnificația adâncă, în cultul special dat icoanei Maicii Domnului Panaghia Kikkiotisa, pe care am văzut-o în Cipru, la Mănăstirea Kikkos din munții Troodos. Se spune că această icoană a fost pictată de Sfântul Apostol Luca și a fost adusă aici de la Constantinopol, în timpul domniei împăratului Alexie I Comnenul. De altfel, în Cipru se păstrează trei icoane originale pictate de Sfântul Apostol Luca. Chipul Maicii Domnului din icoana Panaghia Kikkiotisa este acoperit în toată vremea cu un văl, căci nimeni nu îndrăznește să privească cu ochii de carne chipul preacurat al Fecioarei și pururea Născătoarei de Dumnezeu; nu se poate privi așa…, nu se poate privi oricum. Cine a încercat să facă aceasta a suportat consecințe grele. Monahii, nesocotindu-se vrednici, nu cutezau să o privească nici măcar atunci când, la vreme de secetă și de necazuri, o scoteau în procesiuni și o purtau pe umerii lor cu fața spre cer, implorând ajutorul Maicii Sfinte. Atât de mult o cinsteau pe Maica Domnului!


Mătușa Virginia

    Sora mai mare a tatălui, Virginia, a fost o femeie rămasă necăsătorită, care s-a îngrijit mult de  Daniel și de toți cei trei frați ai săi.  Ea l-a iubit cel mai mult pe Daniel, pe care, la vârsta de 7 ani, l-a luat la casa ei de la țară ca să-i acorde o grijă mai deosebită, deoarece copilului i se declanșase un astm cu puseuri agresive – o boală care de altfel i-a marcat toată copilăria până la 15 ani, când i-a trecut brusc. Casa de la țară a mătușii îi oferea un mediu mai liniștit decât atmosfera orășenescul apartament al familiei, care era deja aglomerat. Întâlnirile fraților cu Daniel erau adevărate sărbători, mărturisește Lucia Turcea. Mătușa Icuța, cum îi mai spuneau, este cea care l-a purtat la biserică de mic, despre care tot Lucia afirmă recunoscătoare că „nu ne-a lăsat să creștem ca niște oameni fără Dumnezeu”. I-a fost mereu o purtătoare de rugăciuni și după mutarea lui la cele veșnice.


Lidia-Angela

Aveam să aflu, cu surprindere, din relatările Luciei Turcea, că, după convertire, Daniel a fost îndrăgostit de o fată pe care și-a dorit-o să-i fie mireasă, fapt pe care nu mi l-am imaginat citindu-i poeziile scrise parcă de un anahoret ascuns în lume. Pe această fată foarte credincioasă avea s-o întâlnească la Biserica Sfântul Ilie-Gorgani. În fond, nu e de mirare nimic: cine-L iubește pe Dumnezeu din toată inima sa și din tot cugetul său, este „valid” ambelor căi, deopotrivă, atât pentru monahism, cât și pentru căsătorie, cu aceeași putere a jertfirii de sine. Daniel i-a purtat acestei iubite o dragoste curată, neumbrită de interese egoiste, la care ea a răspuns cu aceeași măsură a iubirii, ba chiar sofianic, atunci când a cerut-o în căsătorie: „Dar n-ai să te superi dacă am să-l iubesc pe Dumnezeu mai mult decât pe Tine?. Totul era încuviințat; obținuseră și binecuvântarea pentru căsătorie de la Părintele duhovnic Arsenie Papacioc, care i-a transmis bucuros: „Ia-o, tată, mai repede, că fată ca ea nu mai găsești, dă slavă lui Dumnezeu!”. Din păcate, această căsătorie nu s-a putut realiza din pricina faptului că Daniel nu avea buletin de București și nu putea obține din partea statului o repartiție comună... 

În fine, mireasa pe care a îmbrățișat-o fără cârtire urma să-i fie, la scurt timp, o boală incurabilă de sânge, iar moartea – primăvăratica lui nuntire. Despre Lidia-Angela nu mai știm nimic, nu se cunoaște ce a făcut, cum a trăit după aceea... Chipul iubitei lui Daniel Turcea a rămas iconografiat în aceste versuri translucide:


Ea e o pasăre


era toamnă, ploua, începuse

în el o lumina, un cer

tainic să se desfășoare

ca petalele lotusului 

Lidia-Angela

ea e o pasăre-n cer

ea e un cer ascultând

 cu inima, cu gândul. Sufletul ei însetat

    de eternitate

ea îngenunchează ușor, ca o povară de rouă

sufletul ei ce ne cheamă

numai către lumină

pentru că ea Îl are-n inimă

nu cutează a privi în inima sa

ea privește înmiresmând, ea chiar este

    izvor de miresme în gând

ea e o șoaptă

ea e gândul cel tainic

al vieții

ce nu va avea

    nici sfârșit

nici mâhnire

ea atinge și vindecă, pentru

    stâlpul de flacără dinaintea deșertului

atinge

rănile

ea

va iubi

va iubi ca un viscol năpraznic

smulgând din rădăcină uscăciunea uitării

    ea va iubi ca o insulă

verde înflorind în jurul fântânii

    între nisipuri


 Mihaela

Daniel Turcea nu doar a cântat în versuri iubirea de Dumnezeu și de aproapele, ci a dorit să o practice, având o fire plină de milă și empatie pentru cei slabi, bolnavi și săraci. Cutreiera spitale și azile. Astfel, s-au născut noi poezii. Într-unul dintre spitalele pe care le-a vizitat, cunoscuse o fată bolnavă congenital – o ființă distrofică, având oasele strâmbate. La nașterea ei, doctorul a avut intenția să o omoare, înainte de a i-o arăta mamei, crezând că aceasta se va înspăimânta când va vedea ce copil malformat are. Dar mama, fiind la a unsprezecea sarcină, dintre care zece fuseseră avortate, apucând să vadă copila, s-a gândit să o cruțe și să o crească așa cum era, ca ispășire. Daniel Turcea a cunoscut-o când această fată avea 27 de ani. O chema Mihaela. Cum mama îi murise, iar fratele ei a abandonat-o, luându-i toate bunurile primite moștenire de la mama sa, Mihaela, cu trup distrofic ca al unui copil de șapte ani, în cărucior, a fost lăsată în grija spitalului. Daniel s-a apropiat de ea, ajutând-o, mai ales, să mănânce – lucru foarte dificil, deoarece necesita multă răbdare, căci, pentru o înghițitură, fata trebuia să facă nenumărate gesturi și grimase involuntare, care o schimonoseau și care îngreunau actul hrănirii. „Cum Daniil a avut, de la început, milă de ea, sărmana făptură, care, de altfel, avea tot ceea ce are o fată normală, de vârsta ei, inclusiv sentimente, s-a îndrăgostit de Daniel, iar el, ca să nu-i rănească sensibilitatea, s-a dus la salonul de bărbați și ne-a lăsat pe noi cu ea. Mă cutremur și acum, când scriu, câtă suferință a putut îndura, că nu-l vede pe Daniel. Se agita la culme și voia să moară, decât să nu-l mai vadă! N-a vrut să mănânce nimic de la noi și plângea că nu vrea să mai venim noi la ea, ci numai Daniel. Desigur, Daniel a evocat-o într-o poezie: «Când mâinile ei ne priveau/ a intrat o fată,/ ca țipătul unei păsări!/ O, spitale!/ Numai mâinile ei ne priveau!/ O, Doamne,/ fie, în eternitate, inima noastră/ să bată, numai pentru Tine, mereu!»”. 


Bătrânica de la azil

 Pe lângă obiceiul de a se duce la Spitalul 9, la secția de Psihiatrie infantilă – unde Daniel era extrem de sensibilizat de suferința copiilor bolnavi psihic, unii de-a dreptul uitați acolo de părinți, cum de altfel îi și numea: „cei mai lipsiți de apărare și cei mai nefericiți oameni” –, poetul obișnuia să meargă și la azile, la bătrâni de care se îngrijea cu multă dragoste. Chiar dacă nu era permis ca aceștia să primească vizitatori – statul fiind considerat „ocrotitorul” suprem și socotindu-se că asistații „n-au nevoie de nimic dinafară!” – se găseau totuși soluții pentru a-i vizita, cu condiția să nu se spună nimic, să nu se manifeste nicio reacție critică față de condițiile și de serviciile de-a acolo. Cu insistențe și „indulgențe”, Daniel reușea să ajungă la bătrâneii din azile, cărora le ducea mâncare gătită chiar de el. Reușea acest lucru mai ales duminica, după Liturghie, când își invita mama și sora: „Nu vreți să vedem ce mai face Hristos?”. Rememorând aceste momente, Lucia povestește un episod cutremurător, o situație traumatizantă la care toți trei au fost „spectatori”:O biată bătrânică, cu ochii scăldați în lacrimi, cu o figură foarte luminoasă și distinsă, o făptură plăpândă, numai piele și os, de altfel, cu o cămașă de noapte foarte curată, stătea-n mijlocul patului, foarte jenată fiind de ceea ce era sub ea; și se rupea sufletul s-o vezi. Desigur simțind mirosul cunoscut, a intrat o namilă de femeie cu o figură lombroziană pentru a-l pedepsi pe făptaș. [...] Este lesne de înțeles că era infirmiera de serviciu, care, după ce a bălăcărit-o ca pe o albie de porci, s-a năpustit asupra ei ca uliul asupra unui pui fără apărare, a smuls-o din pat ca pe o cârpă și-o ținea într-o mână, iar cu cealaltă a înfășcat cearceaful și l-a pus jos, lângă ușă. Pe bătrânică a azvârlit-o la toaletă, unde-a-nceput să o spele cu o mătură cu o coadă, veche și murdară, și-n final, a pus furtunul cu apă rece pe ea, ca s-o curețe. Bătrâna era încremenită de groază, răcnea ca din gură de șarpe, apoi a tăcut. Nici să crâcnească nu mai putea! Mama se speriase cumplit, tremura toată de parcă avea friguri și plângea [...] După ce a… curățat-o, a șters-o pe bătrânica cea firavă cu o cârpă, cu care spăla la baie, pe jos. Chipurile, era uscată! Avea o voce ca niște roți dințate, care neputându-se îmbina corect, se frecau una de alta, scârțâind ruginit: «Hei, voi, dacă aveți un-s-o duceți, luați-o de pe capul nostru, că n-are pe nimeni și ne-am săturat de ea!»

[...] După ce a plecat acea arătare apocaliptică, Daniel, care era foarte marcat, stingherit și emoționat de tot ce văzuse, s-a apropiat ușor de bătrâna, care suferea îngrozită de ceea ce se petrecuse cu ea, tremurând și plângând cu sughițuri. A mângâiat-o pe cap, cu multă afecțiune, i-a spus: Tatăl nostru și Cuvine-se cu adevărat, iar ea s-a liniștit și-a început să zâmbească. I-a pus babețica la gât, și-a luat… rolul în serios, a desfăcut ceea ce adusese, a hrănit-o cu multă grijă, ca pe un bebeluș, vorbindu-i cu mult respect și încercând să-i mângâie sufletul îndurerat. 

Când a plecat, bătrânica maltratată cu bestialitate de îngrijitoare era fericită și ne zâmbea ca să înțelegem că și-a dat seama că noi am considerat-o un om, ca și noi, redându-i demnitatea după care tânjea.” 

Mila creștină a fost o temă des abordată  în multe din poeziile sale, dintre care voi aminti poezia „Zid”: „de cel ce are/ de tine/ de cuvântul/ de lumina/ privirii/ blânde sau/ de hrana ta/ mai mult lipsă/ nu-ți întoarce fața/ tu dăruind luminii/ te asemeni/ zidind, din nou,/ prin duhul gurii tale/ în oameni, suflete/ ca alte ceruri// vrând miezul nopții/ să spulbere/ să-nceapă/ căci mai cumplit/ decât/ un cosmos negru/ îți va fi sufletul,/ acoperit de vină/ și-n locul unde/ lacrima se naște/ străin, acolo/ tainic ești, durerea lui/ te va urma ca/ umbra// fără să știu un zid/ cum te desparte/ de tine însuți/ cel chemat/ și lumea nu-i/ decât acest prilej, singurul, de a nu muri”


Diettle-Anastasia

    Harul pe care îl au oamenii înduhovniciți nu rămâne conservat sau nelucrător; starea lor de har în care se află reprezintă o putere care răspândește în jur un magnetism, indiferent de condiții; e o pace insuflată, care poate influența în bine și pe alții, schimbându-le astfel viața și sensul ei. 

    Darul credinței a lucrat prin Daniel în perioada în care el se afla în spital,

 pe patul de suferință, în ultimele lui luni de viață. Trebuie spus că boala era atât de gravă, încât doctorii anticipau că moartea era o chestiune de zile. Totuși, poetul avea să plece la Domnul abia pe 28 martie 1979, iar nu la sfârșitul anului 1978, așa cum estimaseră specialiștii. Cu această previziune, când medicii nu îi dădeau șanse de viață, aproximativ la finalul lunii noiembrie a anului 1978, Daniel avea să primească o vizită atipică din partea unei femei de o frumusețe rară. Aceasta făcuse un efort uriaș ca să ajungă la tânărul bolnav de leucemie, căruia îi mersese vestea prin tot spitalul de la Sahia despre puterea lui de a-și duce boala cu seninătate; era un tânăr cu multă credință și împăcat cu diagnosticul necruțător. Manifestând dorința de a-l cunoaște, fiind aproape paralizată și mergând în coate și în genunchi, acestei femei i-au trebuit două ore și jumătate ca să străbată distanța dintre saloanele ce-i despărțeau. Avea 28 de ani, era fost redactor la Editura Kryteryon, acum părăsită de soț din cauza bolii, dependentă de cărucior și cu o stare de mare deznădejde, frizând intenția de a se sinucide. Se numea Diettle și era săsoaică de religie protestantă, ai cărei părinți plecaseră în Germania. Știind că Daniel este credincios, îi adusese un dar – Biblia ei protestantă, prinsă de mijloc cu ajutorul cordonului capotului. În mod delicat, Daniel a refuzat să o primească, explicându-i gestul printr-o mică prelegere catehetică. I-a vorbit cu multă dragoste despre Dumnezeu, iar despre credința ortodoxă i-a relatat cu atâta har, încât fata, printre lacrimi, a dorit să se convertească și ea la Ortodoxie. Așa începe o frumoasă prietenie între cei doi. În Diettle se trezește dorul de Dumnezeu Cel adevărat, astfel încât aceasta dorește să se boteze în religia ortodoxă, după ce Daniel i-a explicat sensul tainelor, al suferinței, morții și al învierii noastre. „Știi ceva, dacă așa stau lucrurile, cred și eu în credința ta, nu mă mai interesează dacă mor sau nu, din cauza bolii, bineînțeles, că nici nu-mi mai trece prin cap să mă sinucid. Vreau să mă botez ortodox, îmi doresc asta mai mult decât orice pe lume, ajută-mă! Nu vreau alt nume decât Anastasia! E cel mai minunat nume pe care îl știu”

    Daniel mijlocește pentru Diettle la duhovnicul său, Părintele Sofian Boghiu, care a spovedit-o. Aceasta a fost prima mărturisire pentru ea. De atunci, tânăra a început să participe la liturghii, în special la Antim, trecând peste  toată greutatea trupului încorsetat de boală. Botezul însă nu s-a putut realiza la București, așa încât, după un șir de amânări, Diettle ajusese la o mare deznădejde. Credea că va muri nebotezată. Totuși, sub semnul unei adevărate minuni, când dorința ei părea imposibil de îndeplinit, s-a ivit un moment prielnic. Astfel, Diettle a fost botezată la mănăstirea de maici de la Techirghiol.  Părintele Arsenie Papacioc a fost cel care i-a așteptat și care a săvârșit botezul. Scena este teribil de concentrată și de dramatică: cei doi grav bolnavi reușesc să străbată 700 de km dus-întors, pentru ca Diettle să se boteze, ea primind numele „Anastasia”. Bucuria acestei taine îndeplinite și împlinite a fost concisă în poezia „Anastasia”: „Blândețea candelei îi arde/ în inima, ce nu mai știe/ nimic asemeni/ în iubire, pe pământ./ Doamne, știu, vom muri,/ dar câtă splendoare!.” Daniel a mai trăit aproximativ trei săptămâni după acest eveniment important pentru Anastasia.

    Cu foarte multă străpungere de inimă scrie că, după botez, Anastasia a trebuit să plece la o clinică în Germania, la dorința părinților ei, dar, nu s-a mai regăsit în acel univers rece în care ,,se sufoca” fără prezența binefăcătoare a lui Daniel... A revenit în țară la două luni după îngroparea lui Daniel, adusă de prieteni cu o mașină, cu dorința de a rămâne la mănăstirea Pasărea, lucru care însă nu s-a putut întâmpla. La scurt timp s-a sfârșit și ea, aparent învinsă de lume și de boală: „La șase luni după Daniel, Anastasia Diettle a trecut la cele veșnice. Părinții plecaseră într-o călătorie în jurul lumii. Părăsită de toți, ea nu mai era nici rudă, nici cunoștință, nici măcar om! Pentru că s-a botezat ortodox, oare nu a murit pentru Dumnezeu? Ni s-a spus de către mama ei că n-a mai putut trăi fără Daniel. Așa o fi. Dumnezeu știe! Părinții au zis să-i facem toate rânduielile ortodoxe. I s-au făcut la Techirghiol. Daniel Turcea mai are două poezii intitulate „Anastasia”: „în trupul acesta aproape înfrânt/ cînd sângele acesta potrivnic/ ce rug, ce rug și-a aprins/ copleșitoarea viață!// sfârșește-te noapte/ începi, taină” sau „pământul inimii/ facă-se cer/ un cer arzând”.


Maria - sora medicală de la „Sahia”

În cartea Urme în veșnicie apare o femeie, o necunoscută, pe care sora sa, Lucia, doar o zărea la pomenirile ce le făceau la mormânt. O figură prezentă discret, inclusiv la înmormântarea poetului. De fiecare dată, se retrăgea fără să se poată afla cine este aceasta. De multe ori, Lucia găsea mormântul fratelui îngrijit, surprinzând câte-o lumânare aprinsă și intuind că femeia necunoscută se îngrijea de toate acestea. Când se întâlneau tangențial, manifestau o sfială reciprocă și... nu-și vorbeau. Abia după nouă ani, la slujba de pomenire care a avut loc la mormântul poetului, cele două au intrat în dialog. Lucia a aflat că se numea Maria și era fostă soră medicală care l-a îngrijit pe Daniel la spital. Din cele mărturisite printre lacrimi, extrag următoarele cuvinte consemnate în carte: „Eu am terminat liceul sanitar și m-am încadrat imediat. Acum un an, mi-am îngropat soțul care lucra la securitate și-am rămas văduvă. Dar e mai bine așa, era tare înrăit contra lui Dumnezeu! Repet asta pentru unicitatea momentului, că nu spusesem tot, 40 de ani lucrasem numai în cadrul hematologiei. Vin aici mereu pentru că în toți acești ani nu am întâlnit un bolnav ca Daniel dar nici nu mi-am închipuit că există așa ceva, un asemenea om. Noi ne făceam serviciul iar el se considera tot timpul dator să ne mulțumească. N-ar fi deranjat pe nimeni cu nimic, ca să nu mai spun că suporta chinurile îngrozitoare ce le avea cu o răbdare de înger, nu de om! Se poate să nu scoți un geamăt în asemenea situație? El citea din Biblie și mi-am dat seama ce credință are! Vreau să spun ceva: chiar dacă suntem obișnuiți cu moartea, în fiecare zi, omul, înainte de a muri, își dezvăluie și cea mai ascunsă latură a caracterului său. [...] Vreau să spun că din cauza faptului că vedem moartea și cu ochii sufletului zilnic, mulți dintre noi devenim insensibili la decese. Totuși, fiind și noi oameni, suntem capabili să trăim momentele noastre de emoție, avem și noi sentimentele noastre, sensibilitățile noastre. Nu suntem de piatră. El era deosebit de tot ce am întâlnit în viața mea. Avea un bun simț, cum rar am mai aflat, o creștere aleasă, avea în el atâta pace, încât de multe ori îmi amânam treburile (când nu erau urgențe) și veneam în salonul lui, sub chipul că vreau să văd ce fac bolnavii, numai ca să-l privesc și să-mi odihnesc sufletul. Cred că omul acesta a fost cu adevărat credincios, în sufletul lui, cred că n-a putut supăra niciodată pe nimeni. Nici viu fiind, la spital, nici adormit întru Domnul, cum cred că este, nu-l pot compara cu niciun alt om întâlnit în viața mea. Spunea numai cuvinte înțelepte, frumoase și bune”.

Lucia nu s-a mai întâlnit cu această femeie, care, probabil, așa cum i-a mărturisit, se va fi retras la Ploiești, obosită deja de duhul Bucureștiului. Deși era de-acum pensionară, își păstrase tinerețea chipului și ochii albaștri, limpezi. Poate că versurile din poezia „Ea tace ca o mireasmă” sunt inspirate și din această Marie:


Ea tace ca o mireasmă


Ea tace ca o mireasmă

cum numai seninul

cum numai petalele lasă

tăcerea să-nvăluie rodul

    îngropat în miresme

ea tace ca o mireasmă

și ca o amiază ce mângâie blând


    tu, în alb

    ca un lujer

    alb

pentru inima ta

obosită de suferința din jur dar mereu întinerind

      prin darul

      ce te apară


ea e aproape

ea e un țărm înflorit

ea

frumusețea ce nu se mai stinge

    căci sufletul ei e bucurie imensă

 ea are

    un dor

    al eternității


Corina Maria Negreanu




Bibliografie:


Anania, Valeriu, Rotonda plopilor aprinși, Editura Cartea Românească, București, 1983;

Crainic, Nichifor, Pribeag în țara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu răspuns la actul meu de acuzare, vol. II, Ed. Muzeul Literaturii Române ,,Orfeu”, București, 1996;

Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor),  Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, Ed. Christiana, București, 2004;

Nilus, Serghei, Pe malul râului dumnezeiesc. Însemnările unui ortodox, Editura Doxologia, Iași, 2015;

Turcea, Daniel, Cântarea treptelor. Poezii postume din arhiva Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2014;

Turcea, Daniel, Epifania, Editura Cartea Românească, București, 1982;

Turcea, Daniel, Iubire. Înțelepciune fără sfârșit, Editura Albatros, București, 1991;

Sfântul Porfirie din Kavsokalivia, Hristos este plinătatea vieții, Ed. Meteor Publishing, București, 2016;

***, Urme în veșnicie Ilie-Daniel Turcea volum biografic, Ediție îngrijită de pr. Sever Negrescu, Editura Doxologia, Iași, 2013.

 








Desen  de Corina Negreanu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.