cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

B.

B.

........

de prin Gradinile Maltei 2018/foto credit Corina Negreanu

marți, 11 iunie 2019

https://youtu.be/c_JZ7uTqLTA

duminică, 2 iunie 2019

Zilele trecute l-am prăznuit pe Sfântul Ioan Rusul. Una din minunile pe care le-a săvârșit cu ajutorul Duhului Sfânt a fost aceea de a-i împlini dorința stăpânei sale musulmance de a mânca și soțul ei din pilaful pe care tocmai îl gătise în timp ce acesta se afla departe de casă, într-o călătorie de la Procopie la marea Mecca, pentru a-i aduce ofranda lui Alah și profetului Mahomed. Pilaful era mâncarea lui preferată. Iar soția se gândea cum ar fi mâncat și soțul ei ostenit  din acel pilaf. Și minunea se întâmplă, apoi se descoperă. Căci sfântul cere o farfurie cu pilaf stăpânei apoi pleacă cu ea în grajdul unde acesta se retrăgea și începe  a se ruga din străfunduri. Ai casei nu-și puteau imagina nimic altceva decât că farfuria cu porția de pilaf e o porție suplimentară pentru Ioan... Dar stăpânul se întoarce acasă din pelerinajul  pe care mahomedanii obișnuiau să-l facă măcar o dată în viață  în cinstea profetului cu farfuria care se mai păstrează și astăzi.
Nu are o dragoste ecumenică acest cinstit sfânt? I se stirbeste ortodoxia  împlinind un ,,capriciu" de soție de altă religie fără ca să îi pretindă nimic în schimb, nici măcar să o convertească în taină? Iată ce frumoasă e Ortodoxia.

Sf Ioan Rusul
icoana pictata in tempera pe lemn 40x50
de C. Negreanu

O icoană a Injumatatirii Praznicului

Catedrala Sf. Sofia azi
foto Ciprian Negreanu




Marea Catedrală Aghia Sophia din Constantinopol avea ca  hram Înjumătățirea Praznicului, adică sărbătoarea prin excelență a Domnului nostru  Iisus Hristos-Logosul Divin- la 25 de zile de la Paști și 25 de zile până la Rusalii(sau Cincizecime) .
La Înjumătățirea Praznicului S-a suit Iisus  în Ierusalim și a strigat în mijlocul mulțimilor adunate la Templu:,,Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea." (Ioan 7, 37) vorbind despre apa înțelepciunii cuvântului lui Dumnezeu și de apa-darul/harul Duhului Sfânt ce avea să vină.
Iar evreii s-au mirat zicând: ,, De unde știe acesta carte nefiind învățat?"(Ioan 7, 15)
Ei simțeau, intuiau intrigați  de cuvintele Lui o înțelepciune de dincolo de înțelepciunea omenească, a lumii, Sfânta Înțelepciune a lui Dumnezeu. Înțelepciunea Divină-Aghia Sophia, era prăznuită în această zi a Înjumătățirii Praznicului. Una dintre icoanele Înjumătățirii Praznicului este icoana Mântuitorului Copil la 12 ani în Templul din Ierusalim înconjurat de cărturari și preoți, când toți se minunau de calitatea copleșitoare  a înțelepciunii acestui copil. Ea nu putea fi  produsul unui act pur educativ mai ales atât de precoce. Era Însăși Înțelepciunea lui Dumnezeu, care ,,şi-a zidit sieşi casă pe şapte stâlpi" (Pilde 9, 1) și "S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui"(In. 1, 14) (Solomon și Ioan). Toată iconomia lucrării mântuitoare a Fiului se cuprinde în această prăznuire a Înțelepciunii, un hram extraordinar ca întindere, cuprindere și înțelegere. Aproape că devine de neînțeles. Mereu de redescoperit.


S-au împlinit 566 de ani de când a fost sărbătorit pentru ultima oară hramul acestei catedrale. La câteva zile după   prăznuirea  lui în anul 1453,  ziua a 29-a din luna lui mai, aveau să cadă orașul Constantinopol  și Catedrala Aghia Sophia în mâinile turcilor.

joi, 23 mai 2019

https://youtu.be/8jMzsPB2MSg

miercuri, 1 mai 2019

1 mai

,,Căci zadarnic încercăm a îmbunătăți lumea, dacă, mai întâi ori concomitent, nu dăm toată atenția îmbunătățirii noastre lăuntrice, sufletului, caracterului purtărilor noastre. Cu mincinoși, cu șmecheri, cu oameni cu două fețe și cu două grăiri nu poți alcătui ansambluri sociale viabile și în progres.
Cu lemne putrede și cu cărămizi hârbuite nu poți ridica o casă temeinică. Tot astfel, și cu indivizi corupți și subminați de ipocrizie, necinste, invidie, cu indivizi care își găsesc supapa psihică în plăcerea supremă de a-și denunța semenii și a le pregăti curse, și ambuscade, și belele, și care-și practică în  mod dezinvolt duplicitatea, (cu asemenea indivizi) nu poți spera altceva decât soarta castelului din cărți de joc, când se deschide fereastra și le-mprăștie vântul.
Esențiale rămân curăția cugetului și libertatea lăuntrică. Ele doar pot chezășui orice împlinire, orice realizare, atât în artă, cât și în viața de obște. Să nu ne amăgim crezând că putem face abstracție de nivelul moral și mintal al insului.  Libertatea și curăția conștiinței- iată care-i temelia oricărei acțiuni prealabile unei îmbunătățiri  reale a societății. Și tot libertatea și curăția conștiinței- firește, însoțite de talent și de îndemânare artistică- rămân și la bazele unei opere de artă cu adevărat viabile,  adică autentice.”
Nicolae Steinhardt/ Sunt un franctiror

marți, 30 aprilie 2019



Nu piroanele L-au ținut pironit pe Hristos pe Cruce, ci dragostea Sa de oameni.
 Fericita Caterina din Siena

miercuri, 10 aprilie 2019

Fragmente din cartea Maica Domnului/pr. Alexander Schmemann


icoana sinaită  sec.XII
Maica Domnului Împarateasa pe tron, inconjurată de sfinți și profeți 

Despre Maica Domnului pr. Alexander Schmemann spunea ca este arhetipul umanității(atenție, nu doar al femeii).

"Este oare necesar să demonstrăm că, în iconomia credinței creștine, Maria este, expresia ultimă a acelei umanități fundamentale și a ascultării față de voia lui Dumnezeu și față de ,,natura"  însăși care, în ultimă instanță, este ,,instrumentul" voii și lucrării dumnezeiești? Întâmplător, acesta este unul dintre motivele principale ale,, respingerii" Mariei de către mulți "creștini moderni": cu greu Maria poate fi privita ca un simbol al acelei "eliberări" care accentuează dreptul absolut al omului de a dispune de viața și de trupul său după propria sa dorință, la o ,,autoîmplinire" hotărâtă doar de el. "

,, Ea-Maria- este "slava"  finală a creației, răspunsul creației către Dumnezeu. Ea este apogeul, personificarea, afirmarea destinului ultim al întregii creații: că Dumnezeu va fi,  în cele din urmă, totul în toate, va umple toate. Lumea este ,,receptaculul" acestei slave și, prin acesta, lumea este ,,feminină". Și, în ,,era" actuală, Maria este un semn, o garanție că așa stau lucrurile, că în profunzimile sale tainice lumea își împlinește deja destinul. "

,,Credem că putem rezolva astăzi toate problemele prin mijloace ,,masculine" - schimbând instituții și adoptând noi legi, planifica  și calculând. Totuși, într-un final, această abordare nu poate triumfa și nu va triumfa. Ceea ce va triumfa întotdeauna, chiar și în înfrângeri,  este ceva cu totul diferit: o viziune, o experiență ce se găsește în spatele acestor structuri, singura care le poate umple de sens: smerenia biruitoare a Bisericii, așa cum este ea personificata în Maria. Biserica nu trebuie să adopte - așa cum pare că face astăzi - o atitudine de tipul ,,mă alătur și eu", de simplă sprijinire a lumii în luptele, protestele, cererile, în toate cugetările și patimile sale ,,omenești, mult prea omenești".

"Consider că această este este dimensiunea mariologică a ecleziologiei. Și nu o găsesc abordată în Teologia modernă. Dimpotrivă, încercăm să ne demonstrăm nouă înșine și lumii cât de ,,masculini", structurat și, în general, cât de ancorați în aceasta lume suntem. Ne rușinam de mariologie, o percepem ca pe o slăbiciune și ca pe o latură sentimentală. Dar, trebuie sa fie cineva care, în toiul acestei capitulari, să poată afirma și proclama eterna validitate a ,,focalizării" Bisericii asupra mariologiei. "

Alexander Schmemann/Maica Domnului, Ed. Patmos,  Cluj Napoca, 2010

marți, 9 aprilie 2019

Cer Nou/Dana Mușat Toma/aprilie 2019/Cluj Napoca


fotografii: Ovidiu Murariu








Cer nou
Să ieșim la lumină
înainte de căderea nopților fără stele
ținându-ne de mână
până ne-or crește aripi
iar povara nemaiîntâmplată
se va roti spre amurg
privind Mirele purtător de cununi
cu brațe întinse a iertare
pentru călcătorii de viață
și semne
de capete plecate 
atunci soarele va țâșni 
pe un cer plin de cuvinte zburătoare
prin lumina
din noi.”
(Dana Mușat Toma)


Acesta este rezumatul succint al întregului demers vizual de care ne bucurăm  astăzi, aici,  în această biserică, formulat poetic de iconarul, zugravul de biserici și artistul plastic  Dana Mușat Toma, prin cele 47 de exponate ce alcătuiesc o generoasă expoziție personală.
De fiecare dată când pereții acestui spațiu-îmi place să îl numesc multifuncțional- se împodobesc temporar cu lucrările  unei noi expoziții, vă mărturisesc că  am sentimentul unei noi izbânzi întru Frumos și îmi aduc aminte de  Icosul al 7-lea din Acatistul de mulțumire: Slavă lui Dumnezeu pentru toate  al Sf. Ier. Mc.  Trifon Boris Petrovici:
,,Cu pogorârea Sfântului Tău Duh, Tu luminezi şi faci să rodească arta pictorilor, inspiraţia poeţilor, gândirea savanţilor. Cu puterea cunoaşterii de sus pătrund ei legile Tale, luminându-ne adâncul înţelepciunii Tale de Ziditor. Lucrările lor şi fără de voie Te mărturisesc: O, cât eşti de mare în operele lor, cât eşti de mare în omul pe care Tu L-ai făcut!”
Arta, fie ea profană, fie religioasă, îndeplinește mai multe funcții, dar, în ultima vreme, cel puțin pentru mine,  esteticul  din arta  care slujește gradual-  mai puțin sau mai intens- Frumuseții mântuitoare, are trei roluri principale: primul rol- tămăduitor, al doilea rol educativ- de subțiere, de șlefuire și cizelare a sufletului, și în sfârșit al treilea rol- de împărtășire și completare a ceva ce (îmi) lipsește. Avem cu toții nevoie de frumusețe pentru a  ne tămădui sufletele de urâțirea cotidiană(și a patimilor noastre)  pe care o ,,servim” vrând-nevrând la ordinea zilei și care tinde să ne mutileze fără scrupule, uneori insesizabil, umanitatea.
Ne aflam în perioada Postului Mare, a Păresimilor, când așteptăm, primenindu-ne și înnoindu-ne sufletele- în ton cu primăvara de-afară,  apropierea cu bucurie de marea taină a Învierii Domnului, ca văpaia venită de Sus să ne aprindă făclia sufletului ca să putem învia și noi astfel cu Hristos, prin Hristos în Hristos. Frumusețea înnoirii veșmântului vegetal al naturii  ne încântă ochii  pentru încă o dată cu fiecare chip de floare, de mugur, de copac înflorit, sau prin cântecul păsărilor, dar oricât ne-am dori, știm cu durere, că e o frumusețe ce ,,se va trece” repede și că realitatea frumuseții materiale devine astfel o realitate iluzorie. Nichifor Crainic numea frumusețea  lumii sensibile un palid ecou materializat al frumuseții divine.  Dana Mușat  Toma, cu  delicatețe, prin lucrările în acuarelă și tuș, prin tehnici mixte, prin icoanele  expuse aici, ne transmută această nostalgie spre un alt interval existențial proxim, intermediar, ne propune o întoarcere a ochiului nostru interior spre o altă frumusețe inteligibilă, netrecătoare, inefabilă, a cerului nepământesc, spre universul angelic dionisian;  a naturii esențelor pure și nealterate de moarte prin urâciunea păcatului: lumea îngerilor, a cerului nou mult așteptat, când toate vor deveni desăvârșite față de cum au fost în Zilele Facerii când toate erau (doar) bune/frumoase, la desăvârșirea lor în Ziua a Opta a Împărăției.
Cu gândul la versul macedovskian ,,voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer”, Dana e atrasă și simte că trebuie să exploreze și să exploateze cu arta și talentul său  domeniul acesta al frumuseții  ,,sociologiei” angelice. Nu știu cum face, cum surprinde în dinamica și în ipostazele lor uluitoare  câte un înger pe care  reușește să ni-l facă și nouă: sol, mesager, călăuzitor, luminator, slujitor.

Câteva cuvinte despre artistul plastic și iconograful Dana Mușat Toma

A văzut pentru prima oară lumina zilei pe 3 septembrie la Brăila în anul 1976.
1999- este licențiată a Facultății de Teologie Ortodoxă(U.B.B.), secția Patrimoniu Cultural
2003-este licențiată a Universității de Artă și Design, Cluj Napoca, secția Pictură Monumentală
2007-este absolventă a Programului de Studii Postuniversitare de Master, Universitatea  de Artă și Design/Cluj Napoca, secția Pictură
2005-membru al Uniunii Artiștilor Plastici, filiala Cluj-Bistrița-Zalău având 
numeroase lucrări de grafică, acuarelă, pictură în frescă și icoane  în colecții particulare
din țară și din străinătate.
2014- este autorizată  pictor bisericesc de Departamentul de Pictură  Bisericească al Patriarhiei Ortodoxe Române.
Este căsătorită cu pictorul Ciprian Mihai Toma și au împreună o fetiță de 15 ani.
Lucrări monumentale realizate:
-Pictură monumentală – tehnica frescă – Biserica Parohiei „Întâmpinarea Domnului”, Cluj-Napoca, 2009-2019
-Pictura în frescă, Aghiazmatarul Bisericii cu hramul Tuturor Sfinților, Cetatea Fetei, Florești, jud. Cluj, 2014(lucrare personală)
-Pictura iconostasului Parohiei Ortodoxe Soporu de Câmpie, jud. Cluj 2012-2013
-Pictura în frescă- Biserica Mănăstirii Jacul Românesc, jud. Mureș 2002-2004, 2007
-Pictură monumentală –frescă și secco- Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”, Cugir, jud. Alba,2005-2006
-Pictura monumentală –tehnica a secco- Capela Liceului de Chimie Industrială,  Târnăveni, 2001
Ieri am făcut un calcul și socoteala anilor a ieșit uluitoare. Pot spune că ne cunoaștem de aproape un sfert de veac. Știu cum s-a format, avem cam același eșafod cultural/spiritual și duhovnicesc. Ne-am împărtășit împreună din cărțile bune apărute dupa `89, sub influența conferințelor și a serilor duhovnicești din acei primi ani de postcomunism de entuziasm și redescoperire a tainelor credinței prin marii oameni duhovnicești pe care am avut bucuria să îi cunoaștem în carne și oase, prin drumurile noastre comune ca pelerini la mănăstiri. A fost frumos. Lucrul acesta se simte în urzeala-,,background”-ul fiecărei lucrări. Apreciez foarte mult că nu se limitează la copierea celor vechi sau la perfecționarea tehnicilor de pictură, ci și creează. E vizionară. Îi mulțumesc pentru prietenie și pentru că pot să mă împărtășesc cu lucrul mâinilor, inimii și priceperii ei.
Indubitabil Dana a primit har, această misiune de la Dumnezeu de a da culoare lumii, căci după cum o știu, face parte din categoria artiștilor mistuiți de pasiunea, de vocația picturii. Și nu-și risipește harul, căci Dana pictează mereu.  Trece flexibil de la munca istovitoare de pe schelă, de la frescă la pictura de șevalet, la icoana pe lemn, la  schițe s.a... Ca un sportiv de performanță se antrenează mereu, deși nu îi este simplu pentru ca Dana este și soție și mamă. Se vede  limpede cum această pasiune și-o întreține prin exercițiu permanent. E tenace, iar tenacitatea aceasta și perseverența au făcut din ea un pictor deplin, trecut prin toate vămile  înălțimilor  profesionale-vocației artistice  secondată cum vedem și pasiunea de a scrie  poezie.  E vizibil că determinarea ei e mai mult decât  o pură muncă de creație artistică.
Mulțumesc, Dana, pentru că ai răspuns afirmativ invitației noastre de a expune la Biserica Misionară a Studenților, mulțumim  tuturor celor care au făcut posibil acest eveniment și au dat o mâna de ajutor sau l-au facilitat, în special soțului Danei, Ciprian Toma, cel care i-a fost și îi este alături, mulțumesc mult părintelui Bogdan Ivanov pentru onoarea și cinstea prilejuită de a fi cu noi și de a lua parte la acest praznic de deschidere a expoziției ,,Cer Nou” și de a ne rosti un cuvânt, pr. Ciprian Negreanu, vechilor și bunilor prieteni precum și tuturor celor de față care  au dat curs invitației  și chemării noastre.

Încheiere
Declar deschisă această expoziție, lucrările sunt bine să fie văzute și revăzute, observate cu atenție. Se va putea vizita zilnic până la Praznicul Învierii Domnului. Cu vânzare pentru doritori.
Nădăjduiesc ca privind aceste picturi  să plecăm la casele noastre mai îmbunătățiți, mai atenți la taina slujitorilor, cu gândul la îngerii noștri păzitori, invocându-le mai des ajutorul, mai conștienți de prezențele lor discrete. Să ne contagiem cu această grație și gingășie prinsă și cuprinsă în minunatele lucrări pe care, Dana, iată, ne-a oferit prilejul să le putem privi și admira direct.

Vă mulțumesc încă o dată tuturor!

curator Corina Maria Negreanu
la 6 aprilie 2019


Cuprindere
Îngerul pentru Cer Nou
acuarelă de Dana Mușat Toma 30x40 cm/2018

luni, 8 aprilie 2019

Pagini de jurnal 3/dr. Nicoleta Palimaru despre Înaltul Bartolomeu Anania

Continuarea din  paginile de Pagini de jurnal (publicate în Revista Renasterea) ale   Nicoletei Palimaru(3)...

4 oct. 1993
Deschiderea anului universitar la Universitatea Babeş-Bolyai. S-a citit Evanghelia cu pilda semănătorului. Au luat cuvântul episcopul greco-catolic G.   Guţiu   şi   IPS   Bartolomeu,   care   a   vorbit   plin   de   însufleţire:   „Tinere student, porneşti pe un drum nou, dar nu uita de gândul tău! Sămânţa este diploma, numele, profesia. Viaţa eternă este pământul bun în care sămânţa creşte. Nu te opri niciodată la sfertul sau la jumătatea gândului. La capătul gândului este Dumnezeu. Porneşte la drum cu Dumnezeu! Drumul să fie pe măsura gândului tău!” În sala festivă a Facultăţii de Teologie  a luat din nou cuvântul IPS Bartolomeu despre teologie şi teologhisire: „Cuvântul de învăţătură care trebuie să iasă din gura unui păstor trebuie să se diferenţieze de cercetarea ştiinţifică   teologică.   Teologhisirea,   trăirea   înseamnă   scoaterea   din scolasticism.   Ele   sunt   vibraţia   sufletului,   dinamica   duhului.   Trebuie   o depăşire   prin   spirit.   Importante   sunt   structurile   lăuntrice,   nu   cele guvernamentale. Există teologia formativă, lucrătoare. Iisus i-a spus lui Simon Petru: trage,   Simone,   la   adânc!;   deci   e   vorba   de   o   teologie   a   profunzimilor. Studentul are nevoie de responsabilitate şi de entuziasm”.Cuvântul Înaltului a fost apoteotic : „faceţi-vă iluzii ca să aveţi ce pierde şi să mai şi rămână!”
17 oct. 1993
La   catedrală   a   slujit   şi   a   predicat   IPS   Bartolomeu   despre   pildă Semănătorului. Idei :1. Semănătorul este Dumnezeu. Patru sunt ipostazele în care sămânţa cade pe sol: a. pe trotuar (în termenii de azi).b. în loc pietros (nu este suficientă temelie. Sunt oamenii cu inima împietrită, cum erau fariseii, saducheii).c.  între   spini   (oamenii   se   dedau   grijilor,   plăcerilor   acestei   vieţi. Existenţa răului moral în lume se manifestă sub forma grijilor) d. pe pământ bun (oamenii care primesc cuvântul lui Dumnezeu având inima bună şi curată).
2.   Suntem   în   epoca   informaţiilor,   unde   există   setea   de   nou,   de senzațional. Socrate spunea: „Doamne, câte lucruri nu ne trebuiesc!”.Poți protesta împotriva a ceea ce este de prisos, dar trebuie să aduci ceva nou în schimb.
3. Suntem Europa cea sănătoasă. Avem conștiință, demnitate. Suntem un   popor   viguros,   am   avut   bisericile   pline.   Suntem   capabili   să   ne   dăm seama de răul ce ne înconjoară, de buruiana ce ne sugrumă. Sunt atentate asupra eternității omului, dar și asupra societății. Avem destulă credință ca să   ne   putem   salva.   Avem   nevoie   de   adevăr   și   cinste   pentru   a   înlătura
buruienile. Rugăciunile altora te duc spre Dumnezeu. Nu vom învinge prin politică, ci prin credință și cultură, care sunt armele noastre!”
20 nov. 1993
Astăzi,   la   librăria   Humanitas   a   avut   loc   lansarea   cărții   Pr.   Prof.Dumitru Stăniloae, Mistică și ascetism. Au luat cuvântul IPS Bartolomeu șiTudor Cătineanu, șeful Catedrei de Filosofie din Cluj.21 nov. 1993
„Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” La catedrală a slujit și a predicat IPS Bartolomeu (35 minute). Idei:1. Maica Domnului este prototipul ascultării Cuvântului lui Dumnezeu.
2. Îngerul nu-i poruncește, ci îi vestește. E planul lui Dumnezeu, dar și libertatea omului.
3. Deisis este rugăciunea pentru ceilalți, nu pentru tine.4.   În   balanța   dintre   justiție   și   milă,   rolul   hotărâtor   îl   are   Maica Domnului.
5.   Suprema   noastră   sfântă   poezie   este   Fecioara   Maria.   Maica Domnului este un poem pe care l-a alcătuit Dumnezeu.16 dec. 1993
Conferința   IPS   Bartolomeu   despre   colinde,   în   Aula   Magna   a Universității 1. este o dublă relație între Dumnezeu și om. Dublă este și ipostaza gazdă-oaspete. Gazda este Dumnezeu, Cel ce stă în casă, așteptând pe om. Omul,   la   rândul   său   este   gazdă,   iar   Dumnezeu   călătorul.   Colindele ilustrează această dublă relație: Dumnezeu este gazda, iar omul musafirul. Există o excepție: momentul în care Dumnezeu sărbătorește printre oameni „pe o scară de argint / se pogoară Duhul Sfânt/ Se pogoară arareori, / numai pe la sărbători”.Scara este prefigurarea Maicii Domnului, iar folclorul preia metaforă scării. Pogorârea are caracter temporal. Pe durata sărbătorilor își va face simțită prezența.
1994 15 ianuarie
1994 La Cluj au loc evenimente dedicate poetului Mihai Eminescu. Seara, citesc   din   cartea   părintelui   Anania  Imn   Eminescului.  Mă opresc   asupra versurilor: „E mult de când te-nsinguri / spre nopţile-de-apoi / Mişcându-ţi veşnicia prin / spaţii şi prin noi / Intrăm cu tine-n lume şi / parcă ieri ne-au fost   /   Năvoadele   din   care-ţi  /   făcurăm   adăpost   /   Enciclică   serbare.   Ne-nvălui / în rotund...”(p. 5). Prezenţa lui Eminescu e revelată de versul „mişcându-ţi veşnicia prin spaţii şi prin noi”. Rotundul, ca împlinire reprezintă un leit-motiv în opera părintelui Anania.
16 ianuarie 1994
IPS Bartolomeu  a slujit  şi a  predicat la catedrală (25  minute). Am reţinut două idei majore din „vindecările leproşilor”: vindecările lui Iisus sunt instantanee şi ideea de recunoştinţă.
23 ianuarie 1994
Idei din predica IPS Bartolomeu la duminica Orbului din naştere.1. Iisus îl  întreabă pe cel  orb: „Ce vrei  tu de  la Mine?”, iar orbul răspunde:   „să-mi   recapăt   vederea”.   Iisus   îi   spune,   „credinţa   ta   te-a mântuit!”.2. IPS Bartolomeu a accentuat înţelesul profund al verbului „a cere”:„Când vei cere, să ştii ce vrei, cui să-i ceri, cum să ceri. Lui Iisus, cu glas stăruitor”.3.   În   privinţa   luminii,   făcea   distincţie   între   lumina   fizică   şi   cea duhovnicească, spirituală.„Noaptea fizică ne dă puterea de a întâmpina lumina zilei următoare.Există un dor al nopţii, al refacerii. Lumina înseamnă cunoaştere, trăire.Omul luminat este cel care ştie, e cărturar, luminat, iar omul iluminat este cel care a primit lumina, care trăieşte: Să trăieşti ceea ce ştii”.1 februarie 1994
Cu părinţii la palat, la IPS Bartolomeu. Servim masa. Curge muzică clasică. Părintele mă întreabă ce fac, ce citesc. Răspund că mă ocup de cursuri, şi la teologie şi la franceză, că viaţa la teologie o simt ca o mare responsabilitate,   îmi   trebuie   rugăciune   şi   multă   muncă.   Citesc,   pentru exersarea limbii franceze, J. Cocteau, „Thomas l’imposteur”. Îmi spune că şi el l-a citit pe J. Cocteau. Primesc câteva sfaturi:  să  fac  plimbări,  să mă  spovedesc şi să  mă împărtăşesc: „Îţi recomand să mergi să te spovedeşti la părintele Bizău. E un duhovnic bun şi instruit”. Aşadar, mă voi duce la părintele Ioan Bizău. Dealtfel,   anul   trecut   am   fost   cu   părinţii   în   locuinţa   lui,   peste   drum   de catedrală. M-a impresionat colecţia de tablouri, felul cum vorbea despre artişti, despre cărţi. Am remarcat pedanteria în gesturi și îmbrăcăminte. Părintele Anania ne-a mai vorbit despre arta lui C. Brâncuşi, în special despre sculptura Mme Pogany, despre expoziţia din America, de pe vremea când a stat acolo.După masă, părintele Anania se retrage graţios, nu înainte de a ne înmâna revista  Renaşterea. A rămas doar urma, ca mâna întinsă a regelui Lear. Am mereu sentimentul că părintele Anania mă lasă să mă dezvolt, să caut, să am curiozităţi, să fac greşeli, dar să învăţ din ele, să plec, dar să ştiu unde să mă întorc. Nu-mi forţează în niciun chip libertatea, doar îmi sugerează,   nu  vrea  să  depind  de  el,   de   gândirea   şi   stilul   său,   ci   să   fiu independentă, să am calea mea. Îl interesează starea în care te afli, ce te preocupă și conștiința.
Pare un paradox, dar este extrem de lucid, de practic în grija faţă de aspectele vieţii de student (gazda, condiţiile de lucru, mâncarea…), şi în acelaşi timp  puternic ancorat în credinţă. Acest spaţiu de respiraţie e o mare binecuvântare.

joi, 4 aprilie 2019

Expoziție de pictură și grafică ,,Cer Nou”



Pe lângă programul liturgic mai special și al activităților misionare intensificate în perioadele celor două posturi principale din anul bisericesc- Postul Nașterii Domnului și Postul cel Mare(al Paștilor), când putem spune că s-a creat deja și o tradiție expozițională  în ceea ce privește arta și co-împărtășirea Frumosului,  Biserica Misionară a Studenților din Cluj Napoca găzduieste, iată, încă o expoziție de artă și iconografie.  De data aceasta, deschidem o expoziție de pictură și grafică intitulată ,,Cer Nou”, o expoziție personală cu lucrări ce aparțin artistei și iconografei deja consacrată în spațiul artei clujene și nu numai, Dana Mușat Toma, având ca tematică centrală Îngerii-slujitorii cerești.

Vernisajul va avea loc sâmbată, 6 aprilie, ora 17, în prezenta pr. Bogdan Ivanov- purtător de cuvânt și consilier-coordonator al activităţilor culturale, educaţionale, de tineret, ecumenice, mass-media şi de patrimoniu ale Mitropoliei Clujului.
Dana Mușat Toma este absolventă a Facultății de Teologie Ortodoxă, Secția Patrimoniu Cultural  a U.B.B. și a Universității de Artă și Design ,,Ion Andreescu”, Secția Artă Monumentală; de-asemenea este pictor bisericesc acreditat din anul 2014. Împreună cu soțul ei, Ciprian Toma, au realizat importante lucrări monumentale în frescă.
Este un iconar și un artist plastic de calibru, de mare forta și spontaneitate artistică, ce posedă deja o stilizare aparte, recognoscibilă,  branșată la canoanele stilistice ale picturii bizantine, de mare sensibilitate și meditație,  modestia și onestitatea fiind  calitățile umane esențiale ce o definesc. Nu în ultimul rând este important de subliniat că este o creștină ancorată în viața Bisericii, mereu o găsești prezentă în corul Bisericii Cetatea Fetei cu Hramul ,,Tuturor Sfinților” din com.  Florești(jud. Cluj). Mai trebuie să menționăm că Dana Mușat Toma se exprimă bine nu doar pictural ci și liric, fiind autoarea a numeroase poezii de factură creștină.
Expoziția ,,Cer nou” de la Biserica Studenților cuprinde în jur de 40 de lucrări în care, citez din autoare:
,,Așa cum se exprimă poeta Zorica Lațcu(Maica Teodosia) prin expresia coborârii Cerului în "inimile reci"  din poezia sa "Cer nou", sau cum este adusă în lumină viziunea schimbării acestei lumi "într-un cer și un pământ nou" unde "lacrimile, durerea și moartea, nu vor mai fi"(Apocalipsa 21,1), tot astfel, axa imagistică a expoziției descrie în mod gradual pronia lui Dumnezeu prin prezența îngerilor Săi din iconomia Mântuirii, dar este subliniat, într-un mod inductiv, și drumul deschiderii sufletești către lumina învierii.
Sunt interpretate și realizate deasemenea în mod creativ, noi concepte iconice, acela al ”Cerului nou” în care tronează semnul Crucii si Monograma Hristică, cu hotarul păzit de un înger ușor anamorfozat, de asemenea, Îngerul Mâinilor Întinse și al Îmbrățișării prin Cruce”, ”Îngerul Păzitor al Sufletului” și altele..
Principiul ”înnoiri vederii” devine un deziderat al discursului expozițional, lucru care nu poate fi realizat decât prin acea ”curățare a câmpului ”exprimat de Nichita Stănescu atât de frumos: ”curăță câmpul, ca să poată ateriza îngerii”. Doar prin limpezirea ochilor sufletești, prin plecarea până la pământ a omului cel vechi din noi, vom putea vedea lumina lui Hristos, Cerul cel Nou care strigă: "Iată, acum toate s-au umplut de lumină - și cerul și pământul și cele de sub pământ!"
Poetul Daniel Turcea descria acest Cer Nou într-un mod expresiv în Balada Splendorii: "Trezește zborul ce l-ai pus în ou, gânditul ou al sufletului, norul, si iată, cerul mic cum mă-nchide, abia aud cum Pasăre mă chemi, deasupra apelor, acolo imi deschide! îmi spui ce nu văd, ce-i dincolo de gânduri în splendoare, și te-nduri și-ncepe frumusețea și ne doare". Pasărea care ne cheamă,  prin zborul ei, "deasupra apelor", nu este altceva decât "Crucea de la gâtul lui Dumnezeu" care ne îndeamnă spre înălțare, spre  înnoirea vederii sufletești pentru lucruri mai mari decat noi.  Si acest lucru, nu se poate realiza decat printr-o împreună lucrare/”ținere de mână”.


Cer nou
Să iesim la lumină
înainte de căderea nopților fără stele
ținându-ne de mână
până ne-or creste aripi
iar povara nemaiîntâmplată
se va roti spre amurg
privind Mirele purtător de cununi
cu brațe întinse a iertare
pentru călcătorii de viață
și semne
de capete plecate
atunci soarele va țâșni
pe un cer plin de cuvinte zburatoare
prin lumina
din noi.” (Dana Mușat Toma)

Așadar, vă invităm cu drag la vernisajul expoziției ,,Cer Nou”, sâmbătă, ora 17, la Biserica Misionară a Studenților din Cluj Napoca, str. B.P. Hasdeu, nr 45. Expoziția se poate vizita zilnic  până la Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului. Un amănunt important pentru doritorii și colectionarii de artă este că o parte din lucrări este cu vânzare, iar la cerere pot fi achiziționate pe bază de comandă.
Vă mulțumim și vă asteptăm cu drag să vă împărtășiți de creațiile iconice, de ingerii  Danei Mușat Toma!

curator Corina Negreanu





miercuri, 27 martie 2019

Cântările Triodului/Corul Lavrentie al Cernigovului

Câteva gânduri la 40 de ani de la înveșnicirea poetului mistic creștin Daniel Turcea




 28 martie, A.D. 2019

Eu nu l-am cunoscut pe Daniel Turcea în carne și oase. Când  poetul se stingea, în primăvara anului 1979, aveam în jur de 5 ani... Abia în anul doi de studenție, în toamna târzie a anului 1993, la Cluj-Napoca, am intrat în Liga Studenților Creștini Ortodocși, devenită ulterior Asociația Studenților Creștin Ortodocși (ASCOR) Cluj, ce se afla sub oblăduirea și îndrumarea distinsului nostru ierarh, scriitor și poet, Înaltul Bartolomeu Anania. Despre poetul convertit la credință, Daniel Turcea, aveam sa aflu tot de la un convertit la credință, [de la] actualul meu soț – Părintele Ciprian Negreanu; pe atunci era student la Filosofie, apoi [și] la Teologie Pastorală. Era un tânăr aparte –  blând, citit – care, mai ales, avea darul de a ne însufleți credința noastră, aducând la Ortodoxie mulți tineri. Într-o seară, la o prelegere despre poezia mistică creștină,organizată de Părintele Ioan Pintea, câteva versuri rostite în trecere, vreo trei la număr, din poezia lui Daniel Turcea, au avut un impact foarte puternic asupra lui. Mi-a mărturisit, mai apoi, că versurile i s-au părut atât de diferite, atât de rupte de lirica obișnuită a celorlalți poeți, versuri din care răzbătea puternic briza suavului duh al celor trăite de el în momentul schimbării de la Prislop, încât a doua azi a început să caute autorul în bibliotecile Clujului. În acea perioadă, cărțile poetului erau extrem de puține. Epifania de la Editura Cartea Românească putea fi găsită în două exemplare la Biblioteca Centrală a Universității, iar  Biblioteca Academiei deținea micul volum de poezii, înțelepciune fără sfârșit.
Iubire
            Bucuria descoperirii acestei poezii i-a fost așa de mare, găsind în versurile lui Daniel Turcea atâtea stări comune cu cele simțite de el în momentul maxim și de nedescris pe care îl trăise la mormântul Părintelui Arsenie Boca, încât nu uit nici acum entuziasmul și puterea lui de a ne contagia și pe noi ceilalți cu această bucurie.
            Așa am început sa căutam cine a fost acest poet cu o viață atât de scurtă și care a fost istoria convertirii lui spectaculoase. De fapt, Daniel Turcea a venit spre noi...  Primele informații le-am aflat de la Înaltul Bartolomeu Anania. Distinsul ierarh ne-a povestit amănunte importante despre convertirea poetului, ne-a relatat cum l-a ajutat să îi publice cartea, ne-a oferit detalii despre boala necruțătoare care l-a măcinat, dar și crâmpeie de la înmormântarea poetului. Totodată, ne-a făcut legătura cu sora sa, Lucia Turcea. Înaltul Bartolomeu avea o mare considerație pentru Daniel Turcea, considerându-l omul lui Dumnezeu. Despre  poezia lui ne spunea că  „e ca o strălucire a unui fulger pe o lamă de iatagan”.Ani de zile nu am putut citi poezia altor autori, după impactul Epifaniei. Era ca o renunțare la o vedere panoramică a lumii. La ipostaza hristică a omului inmormântată sub un balast liric cu diluări semantice ambigue, seducătoarea  ,,floare carnivoră”.
            Convertirea poetului se aseamănă oarecum cu cea a lui Saul din Tars, întors spre Dumnezeu pe drumul Damascului. În cazul poetului, convertitul era pe drumul Bucureștiului. Saul – un inițiat ardent și sincer al Legii Vechi,  Daniel Turcea – un râvnitor și căutător disperat al adevărului vieții în filosofie, știință, în misterele orientale, în toate experimentele extreme din propria-i viață. Amândoi au primit lumina, înțelegerea, deschiderea inimii și izbăvirea de starea de iad nu de la om, ci de la Dumnezeu. Dumnezeu i-a ales pentru că a preferat sinceritatea și exigența lor în căutarea răspunsurilor capitale, râvna lor de a merge până la capăt – acea stare de nemulțumire doar cu jumătăți de adevăr. 
            Darul credinței dobândite prin convertire nu este ușor de purtat și de „gestionat”.  Pare un lucru de dorit, dar, în realitate, este o povară dulce, dar totuși grea. Credința convertitului nu e asemeni unei locomotive care, odată ce L-a găsit sau L-a redescoperit pe Dumnezeu, e pusă pe șinele căii ferate, direcția de mers fiindu-i astfel clar trasată. După asemenea har și stare intensă de transfigurare a simțurilor, a minții, a intuiției și a inimii, vin marile ispite, marile încercări, căci  demonul nu suportă întoarcerea păcătosului și va face orice ca să-l redobândească. Deci riscul căderii în înșelare după convertire este unul foarte mare. Părintele Serafim Rose îi numea pe aceștia „convertiții nebuni”, iar  Părintele Sofronie Saharov spunea că e preferabilă o convertire pe termen lung, o creștere în credință cu pași mărunți și echilibrați, decât o dobândire „invazivă” a harului credinței peste puterile firii; pentru că există acele convertiri ratate, acele aprinderi după Hristos, care apoi se sting sau derapează, din cauză că nu s-a păstrat o smerită cugetare, fără o asistență înțeleaptă, prin ascultarea desăvârșită de un duhovnic destoinic și priceput la toate capcanele care pasc inima și mintea din pricina nepriceperii. Acest dar poate duce la acea slavă deșartă a „alesului”, căci convertitul nu e scutit de păcatul mândriei, dacă nu are ascultare desăvârșită și dorința de învățare, de ancorare puternică în Biserică. Altfel, va începe să se încreadă în sine și, treptat, să-și piardă trezvia și discernământul, confundând simțămintele omenești cu voința Duhului Sfânt.
            De aceea, întâlnirea cu Duhovnicul, în persoana Părintelui Arsenie Papacioc, a fost esențială pentru Daniel Turcea, cu tot ce a decurs din aceste întâlniri: pocăința, spovedania, lacrimile, smerirea adâncă, ancorarea și ascultarea de/ în Biserică. Acea repetitivă aducere aminte salvatoare și absolut necesară – „sunt pulberea drumului/ pleoapa aproape mormânt”– îl salvează. Așa și-a păstrat dreapta credință neumbrită de căderile înălțărilor, nealterată de încercările obscure ale Securității de a-l compromite, nezdruncinată de îndoielile, dezamăgirile și de neputința de a rezista perfidelor persecuții anticreștine din perioada regimului ateu sub care a trăit. A avut abilitatea să distingă cauzalitatea din spatele acelor vremuri urâte, lucrarea antihristică de la Cădere până la Eshaton, „lumea lui Cain neobosit”, care a făcut și face din oameni instrumentele urii. Printre ultimele cuvinte lăsate ca un testament surorii sale, pe patul de spital, sunt acestea: „Îți repet: Tot ceea ce am avut de spus, am spus în Epifania; ceea ce am scris acum nu va mai putea să fie tipărit niciodată, pentru că adresare lor lui Dumnezeu nu convine nimănui, nu va putea plăcea, indiferent ce regim ar veni la putere, nimeni nu va fi de acord cu ceea ce am scris eu acum, pentru că nu sunt metafore, sunt cuvinte spuse pe față. Dacă le vei păstra, sunt sortite să rămână veșnic literatură de sertar. Spiritul antihristic nu e de ieri, de azi în lume, ci repet, cred că e de la începutul lumii (căzute). Deci, în virtutea lui, nimic nu scapă necenzurat de ura împotriva lui Hristos.”
S-a înșelat oare Daniel-Ilie Turcea? La un nivel de suprafață, ar părea că da, s-a înșelat, căci poeziile dictate de pe patul de spital au fost publicate în 2011, la Editura Doxologia de la Iași. Vorbele profetice ale poetului au însă un înțeles mai adânc în duh. Căci spiritul antihristic – care de la începutul lumii căzute nimic nu lasă necenzurat de ura sa endemică față de Hristos – a cenzurat, cenzurează și va (mai) cenzura; a legat și leagă atenția oamenilor, a tulburat și tulbură, ca niciodată, vederea sufletului, întunecând-o pentru ca oamenii să nu mai distingă, să nu vadă limpede și să nu recunoască pe față Adevărul. A produs și produce această degringoladă a valorilor, o întoarcere pe dos a scării de valori, astfel încât, nu doar poezia mistică postumă a lui Daniel Turcea poate trece neobservată sau chiar considerată de critica literară contemporană „sărăcită” față de Entropia, ci înseși textele scripturistice – așa cum s-au păstrat până acum – sunt suspectate de neautenticitate și sunt privite cu tot mai mare îndoială de către unii teologi actuali.
Daniel Turcea a dus acest război nevăzut cu multă trezvie, până la moarte. M-am întrebat de ce, atunci când a avut visul acela din Biserica Sfântul Elefterie, i s-au arătat, din noianul sfinților, doar doi: Sfântul Mucenic Gheorghe și Sfântul Mucenic Elefterie – sfinți ocrotitori –, ce l-au condus până în fața Maicii Domnului, cea care odinioară le-a deschis Sfântului Ioan Damaschin sau Sfântului Roman Melodul limba imnografiei, spre slăvirea lui Dumnezeu. Erau doi sfinți care, de foarte tineri, au suferit moarte martirică, suplicii și chinuri peste puterea înțelegerii omenești, ca să nu-și trădeze și să nu-și piardă dreapta credință. Fără să-i numească, le-a dedicat câteva poezii, ce descriu martiriile lor. Amândoi și-au păstrat nestins focul incandescent al credinței și al iubirii de Hristos în contextul vremii lor, cum de altfel și Daniel-Ilie Turcea a făcut-o. Sfântul Elefterie, cel care l-a condus de mână prin biserică, a avut-o aproape de sine pe mama sa. Aceasta a primit moartea martirică în timp ce ștergea de sânge trupul fiului ei trecut prin chinurile cumplite din timpul martiriului. Iar pentru Daniel, rugăciunile mamei sale au fost cele care l-au ajutat să biruiască cerbicia necredinței în Hristos. Mama i-a fost alături în rugăciune.
Sfinții și oamenii duhovnicești au aceasta dorință de Imitatio Christi sau au primit, ca un dar de la Dumnezeu, binecuvântarea ca sfârșitul lor obștesc să fie oarecum asemănător cu Jertfa, Patima și Moartea Mântuitorului. De pildă, Sfântul Calinic de la Cernica a dorit să moară, precum Mântuitorul Hristos, într-o Vinere Mare. Și Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir a ridicat mâna dreaptă, când soldații au intrat în carcera unde era închis, ca să-l ucidă cu sulițe, vrând astfel ca sulița să pătrundă în coasta sa dreapta, precum sulița înfiptă în coasta Mântuitorului Iisus Hristos, din care a țâșnit apă și sânge.
Ultimul îndemn pe care l-a rostit Daniel Turcea pe patul morții, la ora 14:05, în ziua de 28 martie 1979 – într-o zi de miercuri – a fost: ,,Rugați-vă!”. Cu un efort supraomenesc, și-a ridicat capul de pe pernă și i-a spus surorii sale, alături de care se afla o cunoștință, Mariana, și unui alt bolnav, Gheorghe, ce-i ținea lumânarea: „Rugați-vă!”. Ultima lui dorință a fost aceea de a i se scoate branula de la mâna dreaptă ca, înainte de a muri, să își mai poată face o cruce măcar o singură dată. Sora lui l-a înștiințat pe medicul de gardă despre dorința fratelui ei. Poetul era internat  la Spitalul C.C. al P.C.R. Medicul, un ateu ardent și recalcitrant, a refuzat să îndeplinească dorința bolnavului, nevrând să-i scoată branula pentru ca el să-și poată face o cruce. Hotărârea medicului a fost motivată astfel: dacă îi va scoate branula, chiar și doar pentru câteva minute, el ar fi putut să se transforme într-un ucigaș ce ar fi fost condamnat pentru că a încălcat jurământul lui Hipocrate, iar dacă Daniel hotăra să își scoată branula după voia lui, atunci el putea fi socotit un sinucigaș. Auzind acestea, poetul, pană în ultima clipă, asemeni martirilor, s-a străduit să nu își mai miște mâna dreapta pe care se afla branula, pentru a nu oferi nimănui vreo posibilă suspiciune interpretativă asupra faptului că moartea lui ar fi putut fi o sinucidere. Fiind în această situație, și-a folosit mâna și brațul stâng pentru a-și face semnul crucii, împlinind parcă cele scrise de el în poezia „Arhe”: „Un singur lucru nu aflase/ că trupul poate să îi moară/ într-o amiază fără nume./ mâinile îi vor fi atât de grele/ încât până la frunte va fi o veșnicie/ de străbătut// era frumos, luminând/ cu inima curată printre păsări, apa/ nu-i putea învălui trupul, focul/ nu-l putea îmbrățișa, întunericul/ nu-i putea frânge raza privirii, veninul/ nu l-ar fi putut atinge/ el/ nu era vinovat” – 
În agonia dinaintea morții, Daniel Turcea a ținut mâna dreaptă țintuită de perfuzie ore în șir, ca nu cumva, prin dorința lui de a și-o elibera, chiar și pentru a-și face după voia lui cruce, să se umilească tot obrazul lui Hristos (deși se spune ca mâna avea o culoare precum pământul din care a fost luat). Și-a tăiat voia, iar, prin această răstignire „neconvențională”, L-a urmat pe Hristos. A răbdat până la capăt, asemeni bărbatului ajuns la virtutea desăvârșirii.
De aceea, tot ceea ce a creat el, dincolo de cultură, de generație, de neam, de orice curent literar, este și va rămâne o piatră de poticnire sau un scandal pentru duhul lumii și pentru oamenii veacului.
Poeziile lui sunt iconice, pnevmatice, „argint lămurit în foc, curățat de pământ” (Psalmul 11), strâns legate de trăirea autentică, trăire cum poate numai la Daniil Sandu Tudor am mai găsit-o versificată. Versurile sunt adevăruri concentrate, prăznuiri sobre în cuvântul ce poartă sfielnic, dar incandescent, Cuvântul. De pildă, „în orice om, iubindu-te e aproapele, chipul cel tainic asemănarea și apele” rostește mult mai profund conținutul cărții scrise de Martin Bubber Tu și eu.
Mesajul poetic al lui Daniel Turcea este atât de diferit de ce tot s-a scris în poezia religioasă pentru că poeziile sunt scrise prin/ după dobândirea vederii cu perspectiva inversată față de perspectiva clasică a liniei orizontului, din unghiul vederii divine. Poetul se vede pe sine și pe ceilalți prin ochii lui Dumnezeu, vede armonia cosmică și a lucrurilor fără părți întunecate, ascunse. Convertirea la credință presupune această schimbare transfiguratoare a vederii lucrurilor, precum în icoană.
Momentul perspectivei inversate/al revelării
Mi-a fost descris(de părintele meu) că se aseamănă cu o întâlnire ,,înafară/înăuntru” atunci când afli și înțelegi că există o tandrețe divină (de nedescris în cuvinte dulceața ei), când începi paradoxal să vezi cu auzul și să auzi cu ochii un glas de o duioșie fără seamăn care te cheamă suav și te face să te îndrăgostești pe loc, fără să mai poți uita vreodată acel glas și acea chemare, câtă revărsare de iubire cuprindea când te privea:,,cât te-am așteptat!”. Nici cel mai infim reproș. Dar cât așteptând?!... E momentul când îți dai seama că făceai toate prostiile lumii până atunci, cât de neserios erai și totuși, cât de mult (Îi) erai de prețuit; ,,cu nume de înger te chem iar și iar/nu trăim, n-am crezut, n-am murit în zadar// atât de mult el ți-a dorit ființa/ încât mereu te vrea și-ți poartă suferința”(Poem de dragoste)

De aceea, nu găsești niciun element de trivialitate, de ironie, de dispreț în versurile lui Daniel Turcea. Niciun semn de egolatrie sau de egocentrism auctorial, de lamentații patetice, de elocuțiuni descriptive cu expresivități estetice, de orice senzualism, de erotism, de manierism erudit, nici urmă de folclorism, sau naționalism înflăcărat, de radicalism etic, de orice ideologie de stânga sau de dreapta, de misoginism, de fadă religiozificare.
Din contră, grija față de cuvinte: ele pot fi „semințe”, pot fi „cavouri” ce îngroapă adevărul, sau pot fi „vase” ce poartă și răspândesc din/ prin ele mireasma Împărăției, „nisipul”, „cenușa unei Cărți”... Deși nu a fost niciodată ieșit în afara granițelor țării, deși a descris cu atâta acuratețe geometria grădinilor japoneze prin care s-a plimbat cu o dezinvoltură a cunoașterii culte, în Epifania, lasă să se înțeleagă, prin puterea cuvintelor, că a pregustat deja mireasma Împărăției Cerurilor.
Cine cunoaște, dar mai ales cine este familiar cu cântările liturgice și bisericești, înțelege că inspirația lui Daniel Turcea vine și de la acestea. Pentru descoperirea valorii complexe a operei lui scrise este necesară o robustă cultură îmbisericită, o cunoaștere a Canoanelor și a Dogmei Ortodoxe, a Învățăturii de credință, e nevoie de cunoștințe de Hermeneutică Biblică, de Agiografie, Pateric, de Istorie Bisericească Universală și de Filosofie. „Setea lui de lumină” este sinteza concisă și comprimată a acestora, într-o manieră genială și inspirată doar de harul Duhului Sfânt, ca să o putem avea în această formulă unică. Poezia lui trece de timp, peste timp; e mereu actuală. De aceea poezia lui are o valoare universală, panortodoxă. Se cade să fie cunoscut în cât mai multe limbi. Fără Epifania, Ortodoxia mi-ar părea ciuntită în materie de cuvânt scris, deoarece Epifania atinge sau echivalează opera Sfântului Cuvios Andrei Rubleov cu a sa icoană zugrăvită a Sfintei Treimi. O făclie în mănunchi arzând peste ,,apa și molima” istoriei literaturii universale.

Corina Maria Negreanu