"Iubire. Înţelepciune fără sfârşit."

Fără titlu

2012-02-02T22:35:00.002+02:00

Solemni, în fața încercărilor naturii pecetluite de cădere, ,,brazii se frâng dar nu se îndoiesc”.

foto: Florin Maghiar

,,Adevărul de credință. Sâmburele Tradiției îl constituie adevărul de credință. Supus intensiv relativizării astăzi, relativizat chiar de mulți creștini, adevărul de credință rămâne fundamental constitutiv și decisiv necesar desfășurării unei Tradiții vii. Oameni neștiutori sau vicleni încearcă să combată sau să minimalizeze importanța adevărului, opunându-i iubirea. Dar nu există un fals mai mare decât să consideri că iubire ar însemna neglijarea adevărului, că iubirea s-ar putea exprima prin obnubilarea adevărului de credință.”

Costion Nicolescu. ,,Chipul ca o catapeteasmă”, Ed. Sophia, Buc., 2009, p. 133.

31 ianuarie 2012, un an de la mutarea la cele veșnice a I.P.S. Bartolomeu Anania

2012-01-30T22:49:00.001+02:00

fotografie preluată de pe site-ul Radio Renașterea

,,În ceea ce privește generația, nici aici lucrurile nu sunt foarte clare. O generație poate fi definită, așa cum o definesc dicționarele de obicei, ca totalitate a indivizilor sau a persoanelor dintr-un anumit grup social, care sunt aproximativ de aceeași vârstă. În general, durata unei generații se consideră că este de patruzeci de ani, și poate că ar trebui să ne aducem aminte de episodul biblic al ieșirii evreilor din robia egipteană și de peregrinarea lor prin pustie. Moise este acela care, din porunca lui Dumnezeu, i-a scos pe evrei din robia egipteană în care ședeau din vremea lui Iosif, pentru ca să-i salveze și să-i ducă în Țara Făgăduinței, în Canaan. Drumul direct către Palestina din Egipt nu ar fi durat mai mult de două-trei săptămâni. Dar din primele săptămâni a constatat că are de a face cu niște nostalgici, care începuseră să cârtească împotriva lui Moise, eliberatorul, și deci împotriva lui Dumnezeu. Luau act și se confruntau cu primele privațiuni ale unei călătorii prin locurile deșertului, în primul rând foamea, setea, pustietatea, fiarele sălbatice, așa încât au început să cârtească și să spună: ,,Ce bine ne era nouă...Eram noi sclavi acolo, la egipteni, dar cel puțin aveam căldările unde fierbeam niște bucăți de carne, aveam pâine din belșug și ne-a venit ăsta, Moise, să ne scoată și să ne omoare aici, în pustie”. Așa cum avem și astăzi nostalgicii comunismului care, având memoria foarte scurtă, spun: ,,Ce bine ne era nouă sub comuniști...O duceam noi mai prost, și nu aveam libertatea, dar cel puțin ne ajungeau banii să cumpărăm pâine. Iată că acum avem de toate și nu avem bani să cumpărăm...”

Moise și-a dat seama că această generație de nostalgici nu are ce căuta în țara Canaanului, pentru că ei erau contaminați de idolatrie, nu aveau conștiința monoteismului, a Unui Dumnezeu adevărat. Ca probă, în prima călătorie prin pustie au făcut acel vițel de aur, în timp ce eliberatorul lor primea Tablele Legii. Au făcut un vițel de aur, deci un idol, după modelul egiptenilor, care aveau cultul boului Apis, operație de idolatrie în care a fost obligat să se implice chiar și Aaron marele preot, începătorul preoției și fratele lui Moise.

Așa încât scopul lui Dumnezeu era acela de a menține contactul cu un popor monoteist, pentru ca prin el să mențină culoarul cătri Iisus Hristos, care era Fiul unicului Dumnezeu. Așa încât Moise le-a schimbat itinerariul și i-a tot învârtit prin pustie, încoace și încolo, într-o linie foarte șerpuită, timp de patruzeci de ani, până când le-au rămas oasele pe acolo tuturor nostalgicilor și-a crescut generația lui Iosua Navi, care avea să intre în Canaan-și nici aceea nu a fost perfectă.”

Nu întotdeauna în viața și în istoria unui popor se definesc niște generații. La noi cred că nu am putea vorbi de o generație constituită, pentru că este vorba nu de o asociație sau de o organizație, de un partid politic, este vorba de configurarea unui ideal la care aderă cei mai buni din reprezentanții unei generații. Am putea vorbi în istoria noastră modernă de generația din 1848 sau generația pașoptiștilor.

Orice generație se configurează în jurul unui ideal. Nu este doar așa, biologic, că are vârsta cuprinsă între 20 și 60 de ani, ci că pe durata de patruzeci de ani trebuie să facă ceva, să se definească pe sine. Acestea vin dintr-un fel de iconomie care ne depășește. Eu nu sunt sociolog, nu sunt nici istoric al mentalităților, dar trebuie să constatăm că o generație se definește în jurul unui ideal.”

Extras din Conferința Înaltului Arhiepiscop(la vremea aceea) Bartolomeu Anania intitutală ,,Preluând ștafeta de la generațiile anterioare”, susținută la București(Ascor) la zece ani de la Revoluția din decembrie 1989, apărută în vol. Iisus Hristos Arhiereul cel veșnic tânăr, Ed. Renașterea, Cluj , 2005, ediție îngrijită de Ascor Cluj Napoca.

Amintire:

Mănăstirea Ilva Mare, zi de hram și tabără Ascor 2005

Update:

Diseară 31 ianuarie 2012, emisiunea Exerciții de memorie, 1 an de la mutarea Înaltului Bartolomeu, realizator Vasile Tomoiagă, invitat teologul Radu Preda, ora 19, Radio Cluj.
http://oradecluj.oradestiri.ro/text-eveniment-urmasii-separatisti-ai-mitropolitului-un-articol-scris-de-teologul-radu-preda-la-un-an-de-la-moartea-ips-bartolomeu-anania/cultural/2012/01/31/

Replica Mitropolitului Andrei Andreicuț-urmașul Înaltului Bartolomeu Anania legată de încercările de separare a celor două episcopii, de Alba și Oradea:

imagine preluată de aici

Eveniment bistrițean închinat Sf. Ioan Gură de Aur

2012-01-28T19:53:00.002+02:00

Update:
http://claudiubors.wordpress.com/2012/01/31/sfantul-ioan-gura-de-aur-lansat-la-bistrita/

In memoriam Theo Angelopoulos

2012-01-25T14:25:00.005+02:00

www.romanialibera.ro/cultura/film/regizorul-grec-theo-angelopoulos-a-murit-in-urma-unui-accident-251282.html

Am aflat de curând că Theo Angelopoulos, unul dintre regizorii mei preferați, ieri, 25 ianuarie 2012 a părăsit această lume la 76 de ani în plină creație.

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace!

http://corinanegreanu.blogspot.com/2011/10/inger-fara-aripa.html

Din poșta electronică

2012-01-23T19:48:00.002+02:00

Doamne,

Dumnezeul meu,

stiu ca nu sunt vrednic,

nici in stare sa Te primesc sub

acoperamantul casei sufletului meu,

pentru ca este cu totul pustiu si surpat

si nu afli in mine loc potrivit ca sa-Ti pleci capul.

Ci,

precum din inaltime Te-ai plecat pentru noi, pleaca-Te si acum

spre smerenia mea. Si precum ai binevoit a te culca

in pestera si in ieslea necuvantatoarelor,

asa binevoieste a intra si in ieslea

necuvantatorului meu suflet

si in intinatul meu

trup.

Olga Bersan-foto

Simbolică...

2012-01-21T19:24:00.007+02:00

Klaus Schulze(muzica) & Lisa Gerrard(vocal) - Liquid Coincidence 5:

Calul: aristocrație, frumusețe, grație nobilă, spirit viu, rezistență, tovărășie, putere, libertate.
Calul alb, gândul ,,alb”...

Compozitor Klaus Schulze:

Ochii abili de prădător...

Apel umanitar pentru Diaconul Jarko Markovski

2012-01-20T17:44:00.002+02:00

Am primit acest mesaj de la mai multe persoane fie prin poșta electronică fie în rețeaua Facebook pentru a-l face public:

Dragi prieteni si enoriasi,

Va trimit mai departe informatiile din mesajul Parintelui Diacon Jarko Markovski, adaugand cateva amanunte si rugamintea mea de a arata disponibilitate pe masura putintelor acestui caz. Parintele Diacon Jarko este din Republica fosta iugoslava Macedonia, a studiat teologia la noi, s-a casatorit cu o romanca si a ramas la noi in tara. Este hirotonit diacon pentru Mânăstirea Antim. Multi il cunoasteti pentru ca se spovedeste la mine si vine deseori la noi la biserica. Dansul se lupta cu un cancer de cativa ani si trebuie sa faca o operati in strainatate pentru extirparea unei tumori mari dezvoltate in stomac care este posibil sa fie și benigna. Operatia este programata in Austria si costa aprox. 20.000 de euro. O suma mare pentru o singura persoana sau pentru o singura familie. Cu contributia unui numar mare de donatori ea poate fi realizata. In acest sens va adresez rugamintea de a contribui fiecare cu cat poate. Orice suma este binevenita. Deocamdata este un cont in lei. Donatiile pot fi, cred, adunate si la biserica. Daca sunt donatii si in euro le vom regla in vreun fel anume. Multumesc anticipat tuturor.

Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil sa ne fie rugatori la Bunul Dumnezeu!

O zi buna si binecuvantata!

Preot Constantin Coman
Profesor Facultatea de Teologie Ortodoxa Bucharest

Blogul unde sunt datele despre Diaconul JARKO sau Zarko:
http://pentrudiaconulzarko.blogspot.com/

Îi dorim reînsănătoșire grabnică și putere de a trece cu bine peste toate încercările vieții!

Falsul idealism și problema pâinii aproapelui

2012-01-19T19:13:00.000+02:00

“Pericopa bunului samarinean (Luca 10, 25-37) care este a milei şi grijii de nevoile şi necazurile semenului ne evocă pe acei falşi idealişti neobosiţi în a ne spune: ce vă tot plângeţi şi văicăriţi că nu aveţi destulă pâine şi nu mâncaţi pe săturate? Sunteţi, nu încetează ei a stărui şi dojeni, sunteţi materialişti, robii pantecelui şi prea puţin creştini. Vă tot plângeţi şi tot cârtiţi, dar nu pâinea este esenţialul şi nu ea vă va mântui; oamenii, o ştiţi doar, nu trăiesc numai cu pâine!

Predicatorii aceştia ai idealismului se recrutează de cele mai multe ori dintre ghiftuiţii şi îmbuibaţii lumii. Pe deplin lămurit, este că nu au citit parabola samarineannlui milostiv şi că nu se pricep să facă distincţie între necesar şi exces. Una este lăcomia, alta este strictul necesar vieţii. Au dreptate cât priveşte gândul după delicateturi şi răsfăţuri, nu însă când e vorba de pâine. Ni se pomeneşte de înfrânare şi ascetism, dar se pierde din vedere că ascetismul e treabă voluntară; când e impus nu de un imbold lăuntric ci de o situaţie obiectivă exterioară, el îşi pierde orice merit soteriologic.

În sfârşit, cei pe care i-aş numi falşii idealişti mai dau dovadă că nu cunosc învăţătura lui Hristos. Hristos ce a făcut, ce a provăduit? A înmulţit pâinile şi peştii, a prefăcut apa în vin. Întotdeauna Domnul şi-a manifestat grija pentru nevoia de pâine a oamenilor. I-a apărat pe apostoli când, fiindcă le era foame, au smuls spicele de grâu în zi de sabat (Matei 12, 1 şi urm.) A socotit că bine au făcut David şi însoţitorii lui când, flămânzind, au intrat în casa lui Dumnezeu, în zilele lui Abiadar arhiereul, şi au mâncat pâinile punerii înainte pe care nu se cuvenea să le mănânce decât preoţii (Marcu 2, 25-26). A săturat cu pâine o dată patru mii de bărbaţi şi altă dată cinci mii, motivând minunea săvârşită astfel: „Milă îmi este de mulţime că sunt trei zile de când aşteaptă lângă Mine şi n-au ce să mănânce; şi să-i slobozesc nu voiesc, ca să nu se istovească pe drum” (Matei 15, 32).

Iată cum grăieşte şi cum făptuieşte autenticul Iisus: nu certându-i pe oameni că sunt robi pântecelui şi se gândesc numai la mâncare, nu dându-le poveţe idealiste şi îndemnându-i să se mulţumească cu hrana spirituală (şi uşor I-ar fi venit să le ceară să nu uite că au ascultat cuvinte dumnezeieşti), nu lăsându-i să se descurce cum vor putea, ci săturându-i din belşug (de au rămas o dată şapte şi altă dată dousprezece coşuri cu fărâmituri) şi îngrijindu-se ca nu care cumva să leşine de foame pe drum. Dar la stârşitul capitolului al 25-lea din Evanghelia Sfântului Matei, unde e vorba de înfricoşata Judecată, cum ni se spune că va proceda Fiul Omului întru slava Sa, cum va deosebi oile de capre, pe cei buni de cei răi, pe binecuvântaţi de osândiţi, după care criteriu va efectua despărţirea? După cum I s-a dat să mănânce când a fost flămând ori nu I s-a dat să mănânce când a fost flămând (criteriu desigur trivial în ochii „idealiştilor”).Pentru fiica lui Iair, mai-marele sinagogii din Capernaum, după ce i-a poruncit: „Talita kumi” şi a înviat-o, ce dispoziţie dă acolo pe loc şi neîntâziat: să i se dea să mănâce! (Marcu 5, 43). Pe smochinul neroditor care, atunci când El a flămânzit şi nu I-a dat roade, cum l-a tratat Domnul? Blestemându-l! (Marcu 11, 14). Şi cum se auto-caracterizează Iisus ? „Om mâncăcois şi băutor de vin” (Matei 11, 19; Luca 7, 34).

Domnul e mereu gata şi dispus să primească invitaţii la masă: cinează în casa lui Zaheu, a lui Matei-Levi, ba şi în a fariseului Simon leprosul (şi probabil că nu numai în a lui Simon, căci fariseii, iscodindu-L, îl vor fi poftit în casele lor şi la mesele lor spre a-L prinde mai lesne în cuvânt). Cum se mai numeşte Domnul pe Sine? „Pâinea vieţii” şi adaugă : „cel ce vine la Mine nu va flămânzi” (Ioan 6,35 şi 48). Şi se mai defineşte cu acelaşi prilej: „Eu sunt pâinea ce S-a coborât din cer” (Ioan 6, 43). Iisus, hotărât lucru, nu Se ruşinează a vorbi pe şleau de foame şi de sete şi de mâncare şi nici de a mânca. Impărăţia cerurilor cu ce o aseamănă? Cu o cină, iar celui care îi va deschide uşa ce îi făgăduieşte? Că va intra la el şi va cina cu el (Apoc. 3, 20). După înviere, cum îi convinge pe apostolii care se spăimântaseră că e nălucă şi se tulburaseră, că El este şi că nu-i arătare? Mâncând în prezenţa lor peşte şi miere (Luca 24, 41-43).

Nu, Domnul, binecuvântat fie Numele Său, nu a fost ceea ce in limbaj curent se cheamă „idealist”, ci a fost materialist întrucât a luat fără greş aminte şi în mod foarte deschis, foarte participatoriu la problema pâinii. Să fie oare această grijă pentru pâine - care-i şi a noastră - mărturisire de robie a pântecului, de josnică preocupare animalică, de materialism grosolan?

Problema o rezolvă în mod definitiv, cred, Nicolae Berdiaev. Problema pâinii, spune marele gânditor, problema pâinii pentru mine ca ins care, nu mă ascund, sunt lacom şi cunosc tendinţa de a mă văicări şi a fi nemulţumit, este, da, o problemă materială. Dar pâinea aproapelui meu, continuă Berdiaev, nu mai e o problemă materială ci o datorie spirituală. Să luăm aminte, înfioraţi de respect, la schimbarea de registru tonal: când sunt în joc eu cu nesaţul meu, eu individul cârcotaş şi pofticios, pâinea e o problemă. Când mă preocupă însă pâinea aproapelui meu, problema devine datorie, saltă de pe tărâmul material pe cel spiritual.

Iată cel mai bun răspuns dat falşilor idealişti. Dacă în loc de a mă plânge pe mine, îi deplâng pe cei lipsiţi, cârteala se preface în compătimire şi ia cu totul altă înfăţişare. Şi le mai amintim aşa-zişilor idealişti că Domnul nu ni se dă nouă spre consumare în idealitate şi abstracţiune, ci la modul materialităţii: ca pâine şi ca vin. Şi ce sunt acestea de nu cele două elemente consubstanţiale vieţii: pâinea (prea curatul Trup) pentru întreţinerea vieţii, vinul (scumpul Sânge) pentru veselirea şi îndulcirea ei? Căci fiinţa omenească nu e făcută numai pentru a vieţui, a exista (animalic) şi a trudi, ci şi pentru a se bucura de viaţă în chip conştient, a o gusta şi proslăvi în ceasuri de odihnă şi înălţare sufletească. Vinul simbolizează această caracteristică din urmă a fiinţei înzestrate cu duh şi cu darul cuvântării. Pâinea şi vinul, laolaltă şi dual, alcătuiesc cumpăna vieţii noastre, o metaforizează şi totodată o explică, o condiţionează.

Cum îşi intitulează frumosul său roman scriitorul italian Ignazio Silone? Întocmai chiar: Pâinea şi vinul. Iar fiului rătăcitor înapoiat la vatra părintescă ce i se arată mai întâi în poezia lui Trakl? Pâinea şi vinul - strălucind în curată lumină - pe masă.

Şi Domnul cum ne învaţă să ne rugăm în rugăciunea domnească (atât de sintetică, de concentrată în esenţe)? Oare nu cerând să ne fie dată pâinea cea spre fiinţă? Falsul idealism nu mi se pare nimic altceva decât făţărnicie, nedragoste de aproapele, grandilocvenţă deşartă şi necreştinism. Bunul samarinean s-a apropiat de năpăstuit, i-a legat rănile, i le-a uns cu untdelemn şi le-a stropit cu vin, l-a suit pe dobitocul său şi l-a dus la casa de oaspeţi ca să i se dea îngrijiri şi să fie de bună seamă hrănit. Iată idealismul în acţiune. Falsul idealism nu-i decât fariseism şi se identifică purtării preotului şi levitului care au trecut nepăsători pe lângă cel aflat în mare strâmtorare. (Îi vor fi acordat în gând consolări idealiste: mai bine ar fi făcut să stea acasă şi să nu umble hojma teleleu-tănase de colo până colo).

Hristos ne învaţă, El, să nu dispreţuim pâinea, să nu facem paradă de idealism fariseic şi să nu fim nepăsători - ca preotul şi levitul - faţă de foamea, setea, nevoinţele şi necazurile fratelui nostru.

Pâinea, în învăţătura Domnului, e sfântă. Şi sfântă a fost din străvechime pentru întregul popor, atât cel din oraşe cât şi cel de la sate. În frumoasele noastre sate mai ales, unde s-au păstrat neştirbite valorile creştineşti şi datinele strămoşeşti, unde se face atât de vădit văzută continuitatea caracterului naţional, dacă se întâmplă ca un dumicat de pâine să cadă pe jos e numaidecât ridicat; pâinea se aşează numai la loc curat, de cinste; e oferită, odată cu sarea, oaspeţilor de vază, o taie numai capul familiei, având mereu grijă să cresteze într-însa semnul Sfintei Cruci cu vârful cuţitului. Pâinea e dătătoare şi întreţinătoare de viaţă. Prin mijlocirea ei, transubstanţializată, ni se dă spre consumare Trupul Domnului. Nu numai cu pâine va trăi omul, desigur, dar nici fără ea cât timp sufletul nu se va fi slobozit din lut. Hristos nu a binevestit „idealismul” (aşa-zisul nerod şi mincinos idealism al făţarnicilor), ci dimpotrivă şi-a exprimat grija (atentă, serioasă, părintească) pentru pâinea cea spre fiinţă, cea de toate zilele, a făpturilor Sale.

Pr. Nicolae Steinhardt-,,Dăruind vei dobândi”

,,Oare chiar m-am întors de la Athos?”

2012-01-07T17:33:00.000+02:00

O emisiune plină de savoare dată fiind prezența Domnilor Dan C. Mihăilescu- cunoscut ca fiind ,,Omul care aduce cartea" și Costion Nicolescu-un distilat și profund teolog, alături de realizator, Domnul Răzvan Bucuroiu.

Vizionare plăcută!

2012-01-05T15:23:00.002+02:00

prin ochii iubirii...

poem de Marius Iordăchioaia

http://oameni-si-demoni.blogspot.com/

Muzica- lucrarea duhovnicească, W. A. Mozart și Părintele Serafim Rose

2012-01-04T17:45:00.002+02:00

Părintele Serafim Rose la masa de lucru

Cum mi s-a reproșat într-un comentariu de către un anonim că m-aș crede mai isteață decît Părintele Serafim Rose dacă nu încetez să ascult muzica lui Mozart(din motive obiective regret că mi se întâmplă tot mai rar asta), citez ,,pr Serafim Rose obisnuia sa ascult muzica lui Mozart pana in clipa in care s-a ortodoxit si a aflat ca Mozart era francmason. Avem noi oare dreptul sa ne aratam mai isteti ca pr Serafim?” m-am aplecat azi două ore să cercetez în cartea Ieromonahului Damaschin ,,Viața și lucrările părintelui Serafim Rose” scoasă de Ed. Sophia, Buc., 2005, ca să văd dacă poziția atît de categorică de a renunța total la muzica lui Mozart (pe motive strict francmasonice) îi aparține într-adevăr părintelui Serafim. Aveam personal o îndoială că ar fi chiar așa, dată fiind natura lui de rafinat cunoscător, cercetător, iubitor și degustător de artă în general. Concluzia: nici vorbă să fie așa, i se pun vorbe în gură în mod deformat, i se atribuie o poziție radicală față de Mozart și muzica lui, falsă și optuză. Este adevărat că se spune că ar fi renunțat să asculte o operă, doar una, ,,Flautul fermecat” pentru că ar conține motive melodice francmasonice, dar în același timp, își dorea să se desfete în Rai cu sublima muzică mozartiană. Atât de mult prețuia armonia ei.
Am extras câteva citate concludente mai jos, menționez că boldările textelor îmi aparțin. Sper să nu vă plictisească, mai ales că problemele ortodocșilor sunt altele la ora asta, iar țara arde și noi pieptănăm astfel de probleme.
(C.N.)

p.114

După convertirea sa, Eugen(n.n. Părintele Serafim Rose) a continuat să asculte muzică clasică, folosind-o ca pe o modalitate de rafinare și înălțare sufletească. ,,Din muzică”, spunea el, parafrazându-l pe Confucius, ,,îți poți da seama seama ce gândesc oamenii. Ia aminte la muzica pe care o ascultă și vei putea spune dacă sunt oameni stricați sau virtuoși”.(...) Iubea nespus toate operele lui Mozart, îndeosebi Don Giovanni și Flautul fermecat, chiar dacă atunci cînd a aflat că cea din urmă avea armonii masonice a încetat să o mai asculte. Fidelio de Bethoven se număra printre piesele favorite și desigur, Boris Godunov de Mussorgski. Printre operele cele mai moderne, gustul său se îndrepta în principal spre Pucini, mai ales spre Turandot și Tosca. Era îndrăgostit de toate creațiile camerale baroce, ca și de lucrările de cameră ale lui Mozart și Bethoven...”

p.872

,,Am pomenit deja cum Părinții de la Platina și-au făcut timp pentru formarea sufletelor noii generații punându-i pe studenți să asculte muzică clasică. Însă astăzi nu numai tinerii au trebuință de o asemenea formare: majoritatea părinților de astăzi s-au format ascultând cele mai rudimentare forme de muzică. De aceea, cu prilejul pelerinajelor Sf. Gherman, toată lumea putea să guste din cea mai rafinată cultură creștină prin intermediul audițiilor muzicale ale părinților. La pelerinajul din 1979, cînd Părintele Serafim a ținut un curs despre prorocirile lui Daniil, le-a pus participanților un disc cu Banchetul lui Belșațar de Haendel, inspirat din cartea lui Daniil. Iar în 1981, cînd a ținut cursul despre Cartea Facerii, a pus Oratoriul Creației de Haydn. Părintele Gherman punea alte piese muzicale, mai ales de compozitorul său favorit, Mozart, și vorbea despre ele.

Chiar și forma modernă a artei filmului era folosită de Părintele Serafim ca mijloc de formare sufletească. Odată, explica el: ,,Unii părinți spun: ,,Vai, lumea este atât de rea; refuz să-mi las copii să meargă la filme, nu vreau să aibă nimic de-a face cu lumea, vreau să rămână curați”. Dar oricum ar fi, acești copii vor intra cîndva în lume, iar faptul că sunt lipsiți de orice fel de dietă dușevni-adică de ceea ce hrănește partea de mijloc a sufletului- înseamnă că este foarte probabil ca ei să ia tot ce le stă în față, la întâmplare. De aceea este mult mai bine să alegem acele filme care cel puțin nu au lucruri rele și nu provoacă înclinare spre păcat” ”.

p.874

,,Uneori Părintele Serafim trecea pe la noi, în drum spre Asland(Oregon), unde îi ducea pe frații mireni să vadă felurite piese de teatru la Festivalul Shakespeare de acolo. Odată -sunt aproape sigur că era la începutul verii cînd a murit- i-a dus pe băieți să vadă Romeo și Julieta, după ce mai întâi o citiseră și o studiaseră. Când mi-am exprimat surpriza că îi ducea pe tinerii studenți să vadă o astfel de piesă, mi-a răspuns: ,,Dar de ce nu? Sunt și ei oameni și au sentimente și pasiuni la fel ca toată lumea. Este mai bine pentru ei să vadă asemenea lucruri în mod supravegheat și controlat, decât să se chinuie singuri”.

Aceasta era în deplină concordanță cu instrucțiunile pe care mi le dădea ori de cîte ori venea Theofil la noi peste vară. ,,Lasă-l să se uite la televizor, chiar și la telenovele, dacă vrea du-l și la filme. Theofil este fascinat de lume și este mai bine să o scoată din sistemul său acum. Dar ai grijă să vezi totul împreună cu el și apoi să discutați în amănunt, astfel încât să pună lucrurile într-un context duhovnicesc corect”. Atitudinea aceasta mi s-a părut și mie plină de înțelepciune. El credea că o mică doză regulată de lumesc poate acționa asemenea unui vaccin care să ducă în cele din urmă la ,,imunitate” față de atracțiile lumești.

Într-un rând m-a rugat să-l duc pe Theofil să vadă Don Giovanni de Mozart la Opera din san Francisco, ceea ce am făcut. Altă dată m-a rugat să-l duc la Doctor Faustus de Marlowe, la Asland. Cunoștea foarte bine aceste opere și mi-a dat indicații ce ,,lecții” se pot învăța din ele, ca să le împărtășesc lui Theofil. De fiecare dată îmi cerea un raport amănunțit despre cum a reacționat Theofil(sau alții), dacă au ,,prins” esențialul.

Îmi amintesc și cum îl încuraja Părintele Serafim pe Michael Anderson să citească Platon și alți filosofi discutând cu el totul în amănunt, pe măsură ce Michael își croia drum cu multă trudă prin textele cu pricina.Părintele Serafim îi arăta cum toate acestea se legau de Ortodoxie și de patristică.(...)

La fel era și cu muzica: destul de devreme îi spuneam că mi se pare că va trebui să renunțăm la Mozart etc., dacă vrem să luăm în serios creșterea duhovnicească. El mi-a răspuns: ,,Bietul de tine!”Parcă îl aud și astăzi. Apoi mi-a explicat locul frumosului în lumea duhovnicească și cum marea artă de orice fel lucrează cu totalitatea firii duhovnicești a omului. Era pentru prima dată când făceam cunoștință cu o asemenea idee. Mai târziu am descoperit-o și la unii Sfinți Părinți și am împărtășit-o adeseori altora în anii următori. Însă până atunci avusesem un punct de vedere cam ,,puritan” cu privire la aceste lucruri.(...)”

p. 901-înaintea morții Părintelui Serafim-

Am spus mai devreme că Părintele Serafim, în anii săi de monahism, nu mai căuta să asculte muzică clasică. În calitate de călugăr, renunțase la bucuria aceasta și nu mai asculta muzică decât atunci când punea înregistrările închinătorilor-mai ales celor tineri- pentru a-i ajuta la formarea lor sufletească.(...)

,,Era o seară caldă de vară cu o nuanță de roz la orizont; părinții se întorceau cu camioneta dintr-o vizită făcută la San Francisco. Părintele Gherman l-a rugat pe Părintele Serafim să asculte o casetă cu un cvintet de clarinet al lui Mozart. Părintele Serafim se codea, dar a cedat insistenței Părintelui Gherman. Pe măsură ce cvintetul cânta, el asculta cu mare atenție. Părintele Gherman aștepta comentariile lui despre muzică, dar nimic. A urmat o lungă tăcere.

,,Ei bine?” a întrebat în cele din urmă Părintele Gherman.

Părintele Serafim avea un aer foarte grav. N-a spus decît: ,,Aș prefera să o ascult mai degrabă în Rai”.

Afirmația sa l-a intrigat și mai mult pe Părintele Gherman. ,,Nu m-aș fi gândit niciodată la ea în felul acesta”, își va aminti el mai târziu. ,,Muzica cu pricina a atins acea parte adâncă și armonioasă din el care îl lega de dumnezeire. Se simțea nevrednic în fața măreției și sublimei frumuseți a cerurilor, pe care o simțea reflectată în cele mai pasaje serafimice din Mozart și în înaltele și impunătoarele sunete ale lui Bach și Haendel. Simțea că nu se cuvine -că este aproape un păcat- să te bucuri de asemenea sunete, cîtă vreme ești încă pe pământ”.

Muzica însăși, chiar dacă te îndreaptă spre cer, este totuși a pământului, putând fi simțită ca o pregustare a dulceților cerești, cât să deschidă apetitul, dar neputând să potolească foamea. Poate pentru Părintele Serafim era ceva dureros. Poate avea grijă ca nu cumva, îngăduindu-și desfătările muzicii, să nu încerce să se mulțumească cu o stare de neplinătate, cu dorirea dulce-amară în loc de lucrul dorit. El aflase Împărăția lui Dumnezeu înlăuntrul său și nu mai avea nevoie de muzică rafinată ca să-l ducă la ea. După cum spune și Starețul Varsanufie de la Optina(n.n. decedat în1913), care el însuși interpretase și ascultase muzică clasică înainte de a se călugări: ,,Cînd o valvă a inimii se închide față de primirea desfătărilor lumești, se deschide o altă valvă pentru primirea bucuriilor cerești”.”

Piano Concerto No. 21 - Andante

Mozart Violin Concerto in G KV 216 - Adagio

Pentru un nou început

2011-12-31T19:44:00.000+02:00

La Mulți Ani, tuturor!

Sănătate, pace pe pământ, între oameni bunăvoire în Noul An 2012!

Constantin Brâncuși- ,,Începutul lumii”

Țin să le mulțumesc acum la final de an tuturor celor care au vizitat umilul meu blog, celor care mi-am fost aproape sau i-am simțit în același cuget și duh, celor care au scris aici sau de ale căror materiale și muncă m-am folosit, celor care m-au ,,somat” cu anumite subiecte sau teme, celor care au comentat și opinat aici sau fie n-au simțit nevoia să o facă.

Vă mulțumesc încă odată, cu toată sinceritatea și prețuirea mea.

Doamne ajută! Întru mulți Ani!

La aniversară

2011-12-30T00:49:00.000+02:00

La aniversarea zilei sale de naștere(30 decembrie),

Prea Sfințitului nostru iubit Părinte Vasile Someșanul, mulți ani întru Hristos !

Să ne trăiți și să ne păstoriți întru mulți ani, Părinte!

Slujind în locul său de suflet- Centrul de Îngrijiri Paliative ,,Sfântul Nectarie” Cluj-Napoca

când se afla

sub geana unei peșteri

ca și cum sufletul ca sângele din cană

ar fi privit afară, fără văluri

lina chemare

și puținul trup

la arătare supt de marea sete

ce-și face din deșert

lăcaș

și slavă

și l-a acoperit căci nu cu ochii

privea într-o subțire adiere

ca și cum viața nu s-ar mai ascunde

lumină în lumină

și trupuri, ceruri, literele cărții

mulțimea-nfățișărilor și gândul

ce încă le acoperă, orbind

și ce nu lasă

privirii decât rana sa deschisă

sau întâmplările ce sunt întru amiază

asemeni raze-i ce se ține-n frunze

anume povestind

mâlul ce vine spre orașe locul

de unde vulturul atacă

și ce e zborul, ce-i plutirea, așezarea
apelor,

a gândului

deasupra semnelor ca într-un nor de pace

roua, ca-n miezul sufletului ce respiră

și nu-i știm fața

deși în noi se află

și totul

înconjurându-se de cerul său

ca o sămânță

atât de alb și de fragil

s-ar face străveziu

și lasă

clară, vederea

vederii dinăuntru

(,,Rug”, D. Turcea)

În tabere, ostenind...

Slujind între și pentru oameni

Sprijin pentru Părintele Efrem Vatopedinul

2011-12-29T12:35:00.000+02:00

Sprijin pentru Părintele Efrem

Prieteni şi prietene,
Cutremuraţi şi rămaşi fără grai, noi, ortodocşii de pretutindeni, greci sau nu, am aflat de hotărârea cu totul neîntemeiată a Curţii de Apel din Atena, privind arestul preventiv al Părintelui Stareţ Efrem.
Această evoluţie neaşteptată a evenimentelor ne îndeamnă să semnăm, în semn de dezaprobare a acestei hotărâri şi de susţinere a Părintelui Stareţ Efrem, scrisoarea ataşată şi să facem demersuri pentru semnarea ei de toţi cei care sunt de acord cu conţinutul ei.

Scrisoarea de condamnare a deciziei

Catre:
Presedintele Republicii Elene
Primul Ministru al Guvernului Elen
Procurorul General al Curtii Supreme de Justitie

24 Decembrie 2011

Onoraţi domni,

Dezaprobăm detestabila "crimă" judecătorească care a avut loc la Atena, în 23 Decembrie 2011, împotriva Bisericii şi a persoanei Părintelui Efrem, Stareţul Mănăstirii Vatoped din Sfântul Munte.

Ura şi nedreptatea ce caracterizează această hotărâre de arest preventiv a Părintelui Stareţ sunt dovedite de următoarele aspecte:

Momentul hotărârii: ajunul praznicului Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos.
Desfăşurările impresionante de forţe înarmate ale poliţiei, cu scopul de a bloca ieşirile din Sfântul Munte, în momentul în care avocatul Părintelui Stareţ declarase public intenţia egumenului Efrem de a se prezenta de bunăvoie la Poliţie.
Pedeapsa arestului preventiv se aplică persoanelor care sunt suspectate de tentativă de repetare a delictelor de care sunt acuzate.
La audierea cazului, care a precedat hotărârii, s-a folosit ca "argument" pentru aplicarea pedepsei de arest preventiv faptul că Părintele Stareţ a vizitat recent Rusia, însoţind Cinstitul Brâu al Maicii Domnului, vizită in care milioane de oameni, inclusiv Preşedintele, Primul ministru şi Procurorul General al Republicii Ruse, s-au închinat la Sfântul Odor.
De mai bine de 3 ani de când se cercetează acest caz, nu a ieşit la iveală nici un element incriminator.
Părintele Stareţ este acuzat de a fi autor moral, în timp ce presupuşii autori direcţi au fost declaraţi nevinovaţi.
În ultimii 3 ani, Părintele Stareţ a călătorit de repetate ori în afara Greciei şi dacă ar fi avut intenţia să se sustragă acţiunii judiciare, ar fi putut să o facă cu uşurinţă.
Personalitatea duhovnicească a Părintelui Stareţ este respectată şi elogiată pe plan internaţional şi constituie un ambasador de seamă al Greciei în străinătate.
Capii, de acum cunoscuţi, ai acestei uneltiri au fost recompensaţi cu fotolii ministeriale şi încearcă cu orice jertfă să demonstreze dreptatea faptele lor perfide.
Grecia este zguduită de scandaluri de proporţii uriaşe, larg cunoscute, care rămân nepedepsite, în vreme ce vinovaţii nu numai că circulă liberi, dar deţin şi demnităţi politice.

Suntem convinşi că această hotărâre este o acţiune politică dirijată, având drept scop ponegrirea Sfântului Munte şi a Bisericii.

Vă solicităm să o revocaţi.

Cu respect,

Descarcati scrisoarea de aici .

Puteţi să o trimiteţi completată la:

Nr. de FAX: (thirty) 211 800 one thousand three hundred thirty-two
Adresa de Email: contact@freegerontaefraim.com

http://www.razbointrucuvant.ro/2011/09/22/interviu-de-referinta-cu-parintele-efrem-staretul-manastirii-vatoped-nu-e-lucru-usor-sa-fii-ortodox-in-vremea-de-azi/

Pastorală la Nașterea Domnului 2011 - IPS Andrei Andreicuț

2011-12-23T23:55:00.000+02:00

† ANDREI

Din harul lui Dumnezeu,

Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului si

Mitropolit al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului,

Iubitului nostru cler, cinstitului cin monahal si
dreptmaritorilor crestini care se inchina Domnului Hristos Cel nascut in ieslea Betleemului: binecuvantare sfanta si urare de sarbatori fericite!

"Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a nascut? Caci am vazut in Rasarit steaua Lui si am venit sa ne inchinam Lui” (Matei 2, 2)

Iubiti frati si surori,

Din strafund de dalbe datini, in preajma sarbatorii Craciunului, ne vin cele mai minunate cantari si colinde pentru care a-L slavi pe Mantuitorul care a binevoit "Sa se nasca, / si sa creasca, / Sa ne mantuiasca” (1). La slujba din ajunul Nasterii Domnului cantarea ne indeamna sa facem un firesc gest de recunostinta dimpreuna cu magii: "Pe magi I-ai indreptat spre inchinarea Ta; cu care impreuna Te slavim, Datatorule de viata, Slava tie!” (2).

inchinarea, ca adorare, este cinstirea cu credinta ce se aduce numai lui Dumnezeu Cel in Treime proslavit. Sfantul Ioan in Evanghelia sa pomeneste de inchinarea "in duh si adevar” (Ioan 4, 23), intelegand acea stare smerita de interiorizare totala in fata lui Dumnezeu.

In Dumnezeu Cel intrupat trebuie sa credem, sa nadajduim si spre El sa se indrepte toata dragostea noastra.

Iubiti credinciosi,

Atunci cand Domnul Hristos a despicat istoria omenirii in doua, nascandu-se in Betleemul Iudeii, magii de la Rasarit avea o singura dorinta: sa se inchine Lui. S-au pregatit indelung, au adunat daruri: aur, smirna si tamaie si au pornit la drum. Drum lung, greu, plin de primejdii si de renuntari.

Drumul li l-a aratat steaua Lui, steaua credintei, care i-a condus fara gres pana la Ierusalim. Acolo insa, in marea metropola, s-au incurcat. Steaua s-a ascuns, iar ei au fost fermecati de splendorile trecatoare ale acestei lumi. N-au renuntat insa la idee. Chiar daca steaua credintei s-a intunecat, au apelat la sfatul cunoscatorilor, inclusiv la regele Irod si la invatatii lui.

Demersul nu le-a fost fara folos, ci au primit raspunsul salvator la intrebarea capitala: "Unde este sa se nasca Hristos? ... in Betleemul Iudeii, ca asa este scris de proorocul: «si Tu Betleeme, pamantul lui Iuda, nu esti nicidecum cel mai mic intre capeteniile lui Iuda, caci din tine va iesi Conducatorul care va paste pe poporul Meu Israel»” (Matei 2, 4-6).

Afland raspunsul la intrebarea care-i framanta au pornit grabnic spre Betleem si steaua Lui, steaua credintei, s-a ivit din nou. Ea i-a condus pana la Pruncul Mantuitor si, cand au ajuns, "cazand la pamant s-au inchinat Lui” (Matei 2,11). Bucuria lor era de negrait pentru ca au realizat lucrul cel mai important pentru o faptura omeneasca: L-au gasit pe Dumnezeu si I s-au inchinat Lui.

Dreptmaritori crestini,

Postul Craciunului sau intreaga noastra viata, daca extindem intervalul, este o cautare a lui Hristos si un drum inspre Hristos. Steaua credintei ne conduce si ne ajuta sa depasim toate potrivniciile si toate neajunsurile. S-ar putea ca uneori, covarsiti fiind de aceasta lume secularizata si dominata de iubirea de placere si de avere, steaua sa se ascunda.

In asemenea imprejurari trebuie sa-i intrebam cu insistenta pe cei ce ne pot raspunde: unde-L putem gasi pe Fiul lui Dumnezeu Cel nascut in Betleemul Iudeii? Eu va voi raspunde simplu: in biserica si la Sfanta Liturghie.

Cand preotul pregateste bucata de prescura, pe masuta de la proscomidiarul din altar si o pune pe disc, zice: "si venind steaua a stat deasupra unde era Pruncul” (3).

In acest moment, proscomidiarul simbolizeaza pestera din Betleem, iar discul ieslea in care a fost culcat Domnul Hristos.

Mai tarziu insa, dupa ce la Liturghie preotul va invoca Duhul Sfant sa prefaca prescura si vinul in trupul si sangele lui Hristos, pe Sfanta Masa se afla insusi Pruncul Mantuitor, jertfit pentru a noastra mantuire. Noi, cei prezenti, ne inchinam Lui si ne rugam cu piosenie zicand: "tie, Stapane, Iubitorule de oameni, iti incredintam toata viata si nadejdea noastra si cerem si ne rugam si cu umilinta cadem inaintea Ta: invredniceste-ne sa ne impartasim cu cuget curat cu cerestile si infricosatoarele Tale Taine”(4).

Acesta este momentul culminant al sarbatorii Craciunului; dupa ce L-am gasit pe Pruncul dumnezeiesc si ne-am inchinat Lui, ne impartasim cu El.

Vasile Voiculescu are o poezie intitulata "Colind”, in care subliniaza lucrarea miraculoasa pe care o face Sfanta Taina a Cuminecaturii in fiinta noastra: "in coliba-ntunecata / Din carne si os lucrata, / A intrat Hristos deodata. / Nu faclie ce se stinge, / Nu icoana ce se frange, / Ci El insusi, trup si sange, / Preschimbat pentru faptura / intr-o scumpa picatura, / Dulcea Cuminecatura. / Coliba cum L-a primit / S-a facut cer stralucit / Pe bolta de margarit / Iar in ea soare si stele / Cu Arhangheli printre ele / in mijloc tron luminos / si pe el Domnul Hristos, / Care mult se bucura / Duhul Sfant s-alatura / si acolo ramanea / si acum si pururea.” (5)

Bineinteles, si pregatirea trebuie sa fie pe masura: "si noi, Doamne, ne-am sculat / Colibele-am maturat / Usi, ferestre, toate-s noi, / Doamne, intra si la noi” .

Din nefericire, pentru multa lume Craciunul ramane o sarbatoare folclorica, la care, in ambianta colindelor, se desfata cu sarmale si carnati, aniversand nasterea lui Hristos in absenta Lui.

Indiferentism religios se gaseste peste tot. Parintele stefan Anagnostopulos ne relateaza ca in Atena locuia domnul Costas. Intelectual pozitivist fiind, nu-l interesa viata religioasa. insa, de dragul traditiilor, de Craciun, s-a dus la rudele sale de la tara. N-avea de gand sa mearga la biserica. Totusi, dupa ce toate rudele sale s-au dus la Liturghie, mai mult din curiozitate, s-a dus si el. S-a asezat intr-un loc si privea atent la altar. si ce-a vazut? "Cand parintele a rostit «Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste apropiati-va...» si a inceput sa-i impartaseasca pe credinciosi, Domnul Costas deodata a sarit ca ars si nu-i venea sa-si creada ochilor ....! Parintele Gheorghe tinea in maini un Prunc, dezbracat pana la brau, invelit in partea de jos intr-o hlamida rosie ... Din pieptul Pruncului tasnea sange ... Crestinii primeau picaturile de sange si, in continuare, se stergeau cu acea hlamida rosie! Peste putin timp, lucrurile au devenit ca mai inainte ... Domnul Costas a strigat: «Cred Doamne ..., cred!»” (6).

Domnul Costas de Craciun a devenit un om credincios si s-a inchinat lui Hristos. L-a gasit in biserica, acolo unde-L poate gasi oricine.

Iubiti frati si surori,

Aflam din Evanghelia Craciunului ca magii dupa ce L-au aflat pe Domnul Hristos si I s-au inchinat "deschizand visteriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tamaie si smirna” (Matei 2,11). Ei si-au inceput drumul cu ravna, l-au continuat cu perseverenta si l-au terminat cu darnicie.

Darul, daca e mic sau mare, poarta un mesaj. El exprima dragostea si pretuirea pe care o ai fata de o fiinta draga. Este un gest de recunostinta. "Oamenii veacului, adica ai momentului, se simt bine - si legitimi - in postura de fiinte cunoscatoare. Credinciosul e cineva care vrea, in plus, sa fie o fiinta recunoscatoare” (7).

Precum magii, de-a lungul anilor, credinciosii I-au facut Mantuitorului daruri. Pe langa faptul ca I-au daruit inima, si-au adus si darul lor ctitorind biserici, asezaminte caritabile si institutii de educatie.

Nu putem trece cu vederea faptul ca anul acesta, de Sfantul Nicolae s-au implinit noua decenii de cand Eparhia noastra s-a reinfiintat, avandu-l in frunte pe vrednicul de pomenire episcop Nicolae Ivan. Acest om a lui Dumnezeu, ajutat de donatori marinimosi, a construit minunata noastra Catedrala si multe alte obiective de interes spiritual. Nici noi nu suntem lipsiti de posibilitatea de a fi darnici precum magi, fiecare dupa puterea noastra. Chiar daca trecem printr-aceasta perioada de saracie, Dumnezeu asteapta sa daruim, dupa cuvantul Parintelui Nicolae Steinhardt "nu din prisosul nostru, ci din neavutul nostru, din ceea ce ne lipseste”, caci "daruind vei dobandi”. Pe plan national este in plina desfasurare opera de construire a "Catedralei Mantuirii Neamului”, iar pe taram eparhial sunt o sumedenie de obiective pe care cu ajutorul lui Dumnezeu si a oamenilor buni le vom ridica.

E spre finalizare Centrul de ingrijiri Paliative "Sfantul Nectarie”, au demarat lucrarile la Campusul Teologic "Nicolae Ivan”, in primavara vom incepe Asezamantul misionar-social "Sfantul Apostol Andrei”, Manastirea "Sfanta Elisabeta”, si multe alte lucrari.

Toate acestea cer din partea noastra darnicia si jertfelnicia magilor. si ca si acelora darnicia ne va fi rasplatita. Iar darnicia si marinimia nu se refera doar la ctitorii, ci si la ajutorarea semenilor nostri aflati in dificultate, pe care slujindu-i il slujim pe Hristos.

Acum, in preajma clipelor de bucurie si de lumina, bunatatea sufleteasca, in mod normal, trebuie sa creasca. Nu in zadar zice colindul: "Acum te las, / Fii sanatos, / si vesel de Craciun. / Dar nu uita, cand esti voios, / Crestine sa fii bun!”

Inchinandu-ne in fata ieslei din Betleem, in care se afla Pruncul Mantuitor, va imbratisam pe toti cu drag, va binecuvantam si dorim ca sarbatorile Craciunului, Anului Nou si Bobotezei sa va fie fericite.

† ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului si Clujului si

Mitropolitul Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului

Note:

(1) Ioan Brie, 73 Colinde, Cluj-Napoca, 1980, p. 6.

(2) Mineiul pe Decembrie, Bucuresti, 2005, p. 430.

(3) Liturghier, Bucuresti, 1950, p. 90.

(4) Ibidem, p. 139.

(5) Vasile Voiculescu, Integrala operei poetice, Anastasia, Bucuresti, 1999, p. 576.

(6) stefan Anagnostopulos, Explicarea Dumnezeiestii Liturghii, Editura Bizantina, Bucuresti, 2005, p. 447.

(7) Andrei Plesu, Despre frumusetea uitata a vietii, Humanitas, Bucuresti, 2011, p. 84.

Pastorală la Praznicul Nașterii Domnului 2011 a Prea Sfințitului Daniil Stoenescu

2011-12-20T23:02:00.006+02:00

HRISTOS-,,CEL CE VINE DIN CER”(IOAN 3, 31)

†DANIIL

DIN MILA LUI DUMNEZEU, EPISCOP-LOCȚIITOR

AL SFINTEI ȘI DE DUMNEZEU PĂZITEI

EPISCOPII A DACIEI FELIX

Prea cucernici părinți și frați preoți,

Iubiți credincioși și credincioase,

O nouă pastorală la Nașterea Domnului ar putea avea ca punct de pornire și fir de aur cuvântul inspirat al Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan despre Mântuitorul Iisus Hristos-,,Adevăratul Dumnezeu și viața de veci”(I Ioan 5, 20), din mărturia apostolului: ,,Și noi am văzut și mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul, Mântuitor al lumii”(I Ioan 4, 14), pentru că ,,Cel ce vine de sus este deasupra tuturor, cel ce este de pe pământ, pământesc este și de pe pământ grăiește. Cel ce vine din cer este deasupra tuturor”(Ioan 3, 31).

De fiecare dată la Nașterea Domnului căutăm pe Cineva pe care l-am pierdut, așteptăm pe Cineva mult dorit, și întâmpinăm pe Cineva care tocmai a venit. La Nașterea Domnului cei flămânzi își așteaptă Pâinea; cei însetați își așteaptă Apa cea vie; cei goi își așteaptă Haina de nuntă; cei bolnavi își așteaptă ,,Doctorul sufletelor și al trupurilor”; cei străini își așteaptă Ocrotitorul și cei întemnițați își așteaptă Eliberatorul. La Nașterea Domnului cei întristați își așteaptă Mângâietorul; cei rătăciți Călăuzitorul și cei robiți Mântuitorul. La Nașterea Domnului cerul și magii își așteaptă Steaua; pământul, peștera; Betleemul, ieslea; păstorii își așteaptă îngerul care să le vestească Nașterea Domnului; Israel Îl așteaptă pe Mesia; lumea pe Emanuel; omul pe Dumnezeu și Biserica pe Hristos. La Nașterea Domnului apostolii își așteaptă Învățătorul; poporul își așteaptă Proorocul; preoții și leviții își așteaptă Arhiereul și slujitorii Îl așteaptă pe Împăratul lor. La Nașterea Domnului oile își așteaptă Păstorul cel Bun. La Nașterea Domnului femeia păcătoasă Îl așteaptă pe Hristos în casa lui Simion; femeia samarineancă Îl așteaptă la fântâna lui Iacob; Zaheu îl așteaptă în Ierihon și prietenul Lazăr în Betania. La Nașterea Domnului mulțimile Îl așteaptă pe Hristos în Ierusalim; apostolii Îl așteaptă la Cina cea de Taină; tîlharul Îl așteaptă pe cruce pentru ca Hristos să-i deschidă cerul; mironosițele femei Îl așteaptă la mormânt; ucenicii în Emaus și Petru pe țărmul Tiberiadei ca să fie iertat și primit din nou. La Nașterea Domnului sfinții apostoli Îl așteaptă pe Hristos prin Duhul Sfânt la Cincizecime; Sfîntul Ștefan Îl așteaptă în sinedriu să-L vadă de-a Dreapta Tatălui; Sfântul Apostol Pavel Îl așteaptă pe drumul Damascului, iar Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan în insula Patmos.

Poate că tot așa L-au așteptat pe Hristos, precum cei din Noul Testament și patriarhii și regii și profeții și drepții Vechiului Testament. Așa Îl va fi așteptat pe Hristos Noe pe munții Ararat la sfârșitul potopului, dar n-a venit decât porumbelul cu ramura de măslin. Așa L-a așteptat pe Hristos patriarhul Avraam la stejarul Mamvri și Isaac pe Moria și Iacob la Betel. Israel L-a așteptat patru sute de ani în Egipt și șaptezeci de ani în Babilon. Moise L-a așteptat pe Hristos patruzeci de ani în pustiul Madian și alți patruzeci de ani în pustiul Sinai. După ce Moise Îl va fi așteptat pe Hristos la Marea Roșie, Iosua L-a așteptat pe Hristos la Iordan; și Ilie la Cherit și iudeii pe malurile râurilor Babilonului atârnându-și harfele în sălcii. Tânărul Samuel L-a așteptat pe Hristos în cortul sfânt și David pe câmpul de luptă cu Goliat. Solomon Îl va fi așteptat pe Hristos la sfințirea templului din Ierusalim; și sfântul Ilie pe Carmel și mai apoi la Horeb. Isaia Îl va fi așteptat pe Hristos în templu și Iezechiel la rîul Chebar. Proorocul Daniel L-a așteptat pe Hristos în groapa cu lei și cei trei tineri în cuptorul de foc. Și a venit! Iona L-a așteptat pe Hristos să-l izbăvească din pântecele chitului și a adormit așteptându-L în gura colibei de la răsărit de Ninive. Proorocul Amos L-a așteptat pe Hristos adunând sicomore; iar proorocul Avacum L-a așteptat pe Hristos în turnul cel de veghe. Dreptul Simeon și Sfânta Ana L-au așteptat pe Hristos în templu la Întâmpinare. Mulțimile flămânde L-au așteptat în pustie; apostolii înfricoșați pe Marea Galileii; slăbănogul la Vitezda și cerșetorul orb pe margine de drum.

Toți oamenii și toate făpturile L-au așteptat întotdeauna și-L așteaptă dintotdeauna pe Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu și Cuvântul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii și Judecătorul tuturor, Proorocul proorocilor și Învățătorul învățătorilor, Împăratul împăraților și Domnul domnilor, Arhiereul preoților și ,,Sfântul sfinților”, pentru că Hristos și numai Hristos pogoară și aduce cerul pe pământ și îi ajută pe sfinți să atârne pământul de cer. El a pogorât cerul pe pământ la Betleem și în Patmos; în Ierusalim și la poarta Damascului; în Iordan și la Cincizecime; pe Muntele Fericirilor și pe Muntele Măslinilor; pe Tabor și pe Emaus; la Cina cea de Taină și prin Înviere. De aceea se cuvine să-L așteptăm pe Hristos la Nașterea Sa precum L-au așteptat apostolii să vină pe mare și să le potolească furtuna și precum Îl așteaptă fecioarele înțelepte cu candelele aprinse, ca să intre cu El la Nuntă. Pentru că pe Hristos Îl așteaptă câmpul plin cu oase omenești din paremia lui Iezechiel și toți morții din mormintele ce se vor despica și se vor dechide la Răstignirea Lui, după cum și cei de acum și dintotdeauna așteaptă ,,glasul arhanghelului și trâmbița lui Dumnezeu”(I Tesaloniceni 4,16). ,,Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul, și acum este, cînd morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei ce vor auzi vor învia”(Ioan 5, 25), precum a înviat tânărul din Nain, fiica lui Iair și Lazăr din Betania și duhovnicește mulțimile de la Cincizecime.

La Nașterea Domnului steaua aduce bucurie magilor calauzindu-i pînă la Betleem; îngerul Domnului aduce bucurie păstorilor vestindu-le Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos, Care aduce bucurie lumii întregi. De aceea, la Nașterea Domnului, cei flămânzi Îl așteaptă pe Hristos-Pîinea Vieții; cei însetați Îl așteaptă pe Hristos-Apa cea vie; cei goi Îl așteaptă pe Hristos-Haina de nuntă; cei bolnavi Îl așteaptă pe Hristos-Doctorul sufletelor și al trupurilor; cei străini Îl așteaptă pe Hristos-Primitorul; cei închiși în temniță Îl așteaptă pe Hristos-Eliberatorul; cei întristați Îl așteaptă pe Hristos-Mângâietorul; cei rătăciți Îl așteaptă pe Hristos-Călăuzitorul; cei prigoniți Îl așteaptă pe Hristos-Mântuitorul.

,,Și văzînd ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare”(Matei 2,10). ,,Steaua lui Iacob” sau Steaua Nașterii Domnului îi călăuzește pe magii de la Răsărit până la Ierusalim și Betleem, după cum îi călăuzise în Revelația Vechiului Testament pe patriarhi, prooroci, împărați, și drepți și după cum avea să-i îndrume Revelația Noului Testament pe sfinții apostoli și evangheliști, înspre ,,Mesia, Care Se cheamă Hristos”(Ioan 4, 25). Bucuria magilor la vederea Stelei Nașterii Domnului este bucuria patriarhilor și a proorocilor, a apostolilor și a evangheliștilor, pentru că în Steaua Nașterii magii au contemplat ,,Răsăritul cel de sus”, pe ,,Soarele Dreptății” care este Hristos-,,Lumina lumii”(Ioan 8, 12) și a Cărui lumină luminează tuturor. În clipa revederii Stelei Nașterii Domnului, după ce au plecat din Ierusalim spre Betleem, Luceafărul va fi răsărit în inimile magilor-după cum avea să scrie Sfântul Apostol Petru(II Petru 1, 19) -iar în ceasul închinării și aducerii darurilor, vor fi primit în suflet pentru veșnicie ,,Steaua cea de dimineață”(Apocalipsă 2, 28).

Steaua de la Răsărit sau steaua magilor, nu a stat deasupra Atenei filosofilor, nici deasupra Romei cezarilor, și cu atît mai puțin deasupra Ninivei sau Babilonului. Steaua Nașterii Domnului nu se putea opri decât deasupra Betleemului păstorilor, marcând și însemnând astfel cerul Revelației biblice, cerul Bisericii creștine și cerul istoriei umane. Bucuria sfântă a magilor la vederea Stelei de la Răsărit o vom putea avea și noi de fiecare dată la Praznicul Nașterii Domnului, dacă Steaua Nașterii Lui va însemna și lumina și cerul vieții noastre de creștini și ucenici.

La Nașterea Domnului, să-L așteptăm pe Hristos-,,Cel ce vine din cer” să ne închinăm lui Hristos Cel ce se naște în Betleem; să-L însoțim pe Hristos în fuga din Egipt; să-L întâmpinăm pe Hristos în templul din Ierusalim; să creștem împreună cu Hristos în Nazaret, fiind ascultător Maicii Domnului și Dreptului Iosif; să ne botezăm cu Hristos în repejunile Iordanului și să-L urmăm pe Hristos mereu și neîncetat pe Muntele Fericirilor și în pustie, pe Marea Galileei și pe Tabor; în Ierihon și în Betania; în Ghetsimani și pe Golgota, ca să ne învrednicim de Învierea Lui și de Arătările Lui de după Înviere. Astfel, așteptându-L pe Hristos-,,Cel ce vine din cer” și ne aduce cerul pe pământ prin steaua magilor de la răsărit, prin cântarea îngerilor din cer și prin închinarea păstorilor din Betleem, să-L așteptăm încă o dată pe Cel ce va veni a doua oară întru slavă, ,,ca să judece viii și morții”, rânduindu-i de-a dreapta Sa pe toți cei ce L-au așteptat și-L așteaptă, pe toți cei ce L-au dorit și-L doresc, pe toți cei ce L-au iubit și-L iubesc și pe toți cei ce I s-au închinat Lui și I se închină ,,ca unui Împărat și Dumnezeu”, conform mărturisirii de la Taina sfîntului Botez.

Cu arhierească binecuvântare,

†DANIIL

Locțiitor al Episcopiei Daciei Felix

Dată în reședința episcopală ortodoxă română din Vârșeț, la Praznicul Nașterii Domnului din anul mântuirii 2011.

O nouă dilemă

2011-12-18T16:42:00.002+02:00

În Biserica de la Drăgănescu apare o nouă provocare vizuală. Părintele Arsenie Boca îl pictează în reprezentarea Sfintei Liturghii(care mai ține lumea), prezent de față alături de alți ierarhi și apostoli, într-o extremă, cu fața mai puțin luminată, chiar umbrită, cu aureolă dar fără să fie numit sfînt sau cu adaosul necesar,,SF.”, pe episcopul goțilorWulfilas, în românește Ulfila( după unele surse cca 311-Constantinopol 382/3).

,,Iată, încă o blasfemie!...” vor striga unii, gata să-și sfîșie cămașa.

În plină beznă ideologică comunistă( cu sloganul ,,Dumnezeu nu există!”) care a încețoțat conștiința mărturisitoare creștină a poporului român o jumătate de secol, Părintele Arsenie, care suporta împreună cu tot poporul român opresiunile regimului ateu, propune vizual-catehetic în Biserica de la Drăgănescu, ca pe un exercițiu de memorie vie dar poate și de reevaluare a unui personaj marcant din sec. IV, cînd Dacia Traiană și post-aureliană era ocupată de un neam migrator păgîn și politeist, dur și barbar, cum a fost cel al goților astfel încît actuala noastră patrie primea numele de Goția sau ,,Țara Goților”. Ca un simbol al continuității credinței în condiții grele, o paralelă între întunecosul veac IV din spațiul danubian- marcat de păgânism și barbarie, și cea de-a doua jumătate de veac XX- marcat de ateism, minciună și teroare.

De la începutul secolului IV, Biserica Creștină din Capadocia trimitea în ajutorul spiritual de salvare a creștinismului băștinaș, care avea deja insule de comunități creștine, pe Teofil, primul episcop cunoscut în regiunea aceasta (a României de azi cu excepția Dobrogei), după care a urmat episcopul Wulfilas, după tradiție tot grec originar din Asia Mică. El începe un îndelung și anevoios demers de creștinare a goților între 337-360, timp în care a fost ortodox fără influențe ariene. Această strădanie a sa l-a determinat mai întîi să inventeze un alfabet(goții nu aveau limbă scrisă) pentru ca să poată să traducă în gotă Sfînta Scriptură. A reușit doar o mare parte din ea care este actualmente cea mai prețioasă carte/document(fragmente păstrate) din Suedia.

Sunt multe date incomplete cu multe lacune în biografia acestui episcop Ulfilas(Wulfilas), dar el rămîne cunoscut în istoria politică, culturală și bisericească cu statutul de ales, de luminător și încreștinător al goților. Prin urmare, existența lui este una din dovezile indubitabile a prezenței și continuității credinței creștine la nordul Dunării, pe teritoriul vechii Dacii.

Pictîndu-l, Părintele Arsenie, om cu viziune largă și de bun ecumenism, se vede că îl prețuiește și îi recunoaște rolul excepțional pe care l-a avut acest episcop în timpuri istorice grele. Însă Părintele este atent și nu îl tratează numindu-l sfînt, ci simplu:,,Ulfilas Episcopul Goților”. În iconografie rămîne totuși ca factor esențial în reprezentarea iconografică numirea ce se face de Sfîntul... ,,cutare”, apoi aureola.Pentru aureolă spectrul simbolic este mai larg și variază. De ex. știm că există grade diferite de sfințenie: de cuvioși, fericiți, drepți, mucenici, sfinți.În mozaicurile vechi există reprezentări ale aureolelor în diferite culori, roșii, verzi, albastre, în curcubeu. Credeți că întîmplător? Nu m-aș sfii, de pildă, ca Părintelui Nicolae Steinhardt- luminător al Ortodoxiei veacului trecut, om ales(chiar un evreu ales) al lui Dumnezeu, să îi fac aureolă într-o reprezentare iconografică. Sau Părintelui Teofil Pârîianu. Dar nu vreau acum să mai deschid prilejul unei alte sminteli...Într-un paraclis al Măn. Vatopedu din Muntele Athos apar pictați cu aureolă și numiți ,,cuvioși”, părinții: Porfirie, Paisie Aghioritul sau Iacob Tsalikis.

Se spune că Wulfilas avea învățături ariene. Avea și Sf. Împărat Constantin cel Mare(337-377) și arieni
au fost fiii acestuia urmași la tron, însă Biserica Ortodoxă îl cinstește pentru cotitura istorică și importanța pe care a avut-o în istoria Creștinismului.Ca să minimalizezi misionarismul acestui episcop Ulfilas, ba chiar să-l ocultezi pentru influențele de tip semiarian pe care le avea în gîndire(din nelămurire și neștiință, cum declară PS. Daniil Stoenescu) în a doua parte a vieții sale, mi se pare rea voință.Cînd se știe că arianismul a fost impus politic, că Ulfilas fiind alungat din Dacia de tervingi, s-a stabilit cu grupuri de goți creștini în nordul Bulgariei și că a aderat la arianismul homeian(semiarianism).

E ușor acum, din perpectiva unui critic semidoct al secolului XXI, să eticheteze, să împartă acuzații și verdicte, să judece intransigent cu toate instrumentele dogmatice la îndemână și cu toată experiența Bisericii de mii de ani moștenită, din fotoliu și cu tastatura la deget. Dar se trec cu vederea fără o profundă înțelegere umană, aproape cinci veacuri de frămîntări grele în problematica hristologică și trinitară, de neștiințe, de nelămuriri, de crize prelungite, pînă s-a putut limpezi, sedimenta, colmata și lămuri osatura dogmatică a credinței ortodoxe.Asta ca circumstanță atenuantă pentru unele cazuri.

Părintele Arsenie Boca, iată, ne ridică dileme și este aspru tras la răspundere și socoteală. Interesant este că pictura lui Irineu Protcenco(un pictor virtuos de altfel) de la Sihăstria, pe care o admira enorm Părintele Sofian Boghiu, deraiată total de la stilul și maniera canonică bizantină, nu este atît de aspru acuzată ca cea de la Drăgănescu. Măcar aici avem motive să ne punem mintea la treabă și să medităm profund.

Mi-e teamă pentru cei care fac caz de instrumentele dogmatice invocate, fără o înțelegere mai largă de context, fără să țină seama de anumite circumstanțe, de factorii istorici, politici, culturali etc, ca judecînd atît de aspru și optuz, să se cramponeze la nivelul literei și nu în duh, să rămână cu adevărul în brațe și cu Dumnezeu mort în debaraua inimii. Fiecare însă va avea parte de încercări pe măsura judecăților sale.

Bibliografie succintă:
Eduard G. Farrugia S.J., Ed. Galaxia Gutenberg, Dicționarul Enciclopedic al Răsăritului Creștin, 2005

http://www.ziarullumina.ro/articole;1184;1;34930;0;Biblia-lui-Wulfila-dovada-a-vechimii-crestinismului-romanesc.html

http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/arta-dumnezeiasca-teologia-slavei-69010.html

http://www.crestinortodox.ro/sfintii-constantin-si-elena/sfantul-imparat-constantin-mare-istoria-bizantului-69658.html

http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/istoria-bizantului/imperiul-bizantin-urmasii-constantin-mare-80598.html

http://ro.wikipedia.org/wiki/Irineu_Protcenco

Îmi cer scuze slaba calitate a fotografiilor.

E vremea colindelor

2011-12-14T20:17:00.003+02:00

să ne inunde prin toți porii superbele glasuri ale maicilor de la Cămârzani:

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.
	Acesta era întru început la Dumnezeu.
	Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
	Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.
	Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.
	Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan.
	Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el.
	Nu era el Lumina ci ca să mărturisească despre Lumină.
	Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume.
	*În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut.*
	*Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.*
	Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu. (din cap. I de la Ioan )

2011-12-13T22:52:00.006+02:00

Am văzut, vă recomand ,,Arborele Vieții”- un film premiat cu marele premiu Palme d’Or, la Festivalul de la Cannes 2011:

A cincea seară duhovnicească din Postul Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos

2011-12-13T22:07:00.005+02:00

Update: Foarte interesantă mărturie despre Părintele Arsenie Boca ascultați la sală,

Pr. prof. Simion Tudoran în dialog cu tinerii.

Romania - Cinci preludii ale secolului XXI

2011-12-12T15:03:00.001+02:00

Un film document de Eugen Leahu - Mircea Diaconu, Ilie Badescu, Ștefan Câlția, Alexandru Paleologu și Virgil Cândea vorbind despre tradiție colidatorilor de la ASCOR București(Crăciunul anului 1999).

Recurs la Memorie cu domnul ILIE TUDOR

2011-12-11T21:37:00.004+02:00

afiș: arh. Ruxandra Berinde

Conferință Marius Oprea/Cluj Napoca: ,,În căutarea victimelor Comunismului”

2011-12-10T23:23:00.006+02:00

Marți, 13 decembrie 2011, la ora 13, d-nul Marius Oprea va susține la Cluj o conferință despre crimele Comunismului. Se va prezenta și un film documentar (Patru feluri de a muri), care include și acțiunea de anul trecut de la fostul sediu al Securității din Cluj, legată de căutarea celor 13 persoane dispărute, dar și alte crime înfăptuite de Securitate în județele Cluj și Bistrița-Năsăud (cazurile de la Sântejude-Vale și Nepos). Filmul documentar a fost realizat de regizorul Nicolae Mărgineanu. Filmul, imprimat pe suport DVD, va putea fi achiziționat de doritori cu această ocazie.

Va avea loc un dialog cu publicul și cu reprezentanții presei.

Manifestarea este organizată de către Universitatea Babeș-Bolyai, Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei și Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din Romania.

Locul desfășurării conferinței este Clubul Colegiului Academic al UBB, str. Emmanuel de Martone nr.1 (fosta Casa a Universitarilor de lângă clădirea centrală a Universității Babeș-Bolyai).

În lipsa din țară a rectorului Andrei Marga, oficiile de gazdă vor fi făcute de către d-nul prof. univ. Nicolae Bocșan, prorector UBB.

http://despredemnitate.wordpress.com/2011/10/24/marius-oprea-moartea-in-sapte-acte-actul-vii-lege/

,,FII DEMN!" la Cluj Napoca

2011-12-09T11:36:00.004+02:00

Dan Puric îşi lansează cartea „Fii demn!“ la Cluj

Jordi Savall- muzica Dimitrie Cantemir

2011-12-08T19:56:00.008+02:00

,,Muzica lui Cantemir e formidabilă!”Jordi Savall

A patra seară duhovnicească din Postul Nașterii Domnului

2011-12-07T16:19:00.003+02:00

Invitatul ASCOR-ului Cluj este Părintele Vasile Vlad.

Update: Cuvântul rostit de Părintele Vasile Vlad la sală îl puteți asculta aici .

Serile cultural-creștine clujene cu Elena Dulgheru

2011-12-07T12:32:00.007+02:00

Update:

Duminică, 11 decembrie 2011, între orele 20 şi 21, la Emisiunea "Retrospectiva Culturală" - Radio Romania - Cluj, urmăriţi un dialog despre poezie şi film.Realizator: Vasile Tomoioagă. Invitat: Elena Dulgheru. Emisiunea poate fi ascultată şi on-line pe situl

http://www.radiocluj.ro/ro/, accesand butonul RAdio Cluj Live (din partea dreapta-sus a paginii).

afiș: Călin Nemeș

Din poșta electronică

2011-12-06T00:14:00.005+02:00

De la un profesor de vocație am primit acest ,,Cântec” de jale:

”Școala altfel”...

De-abia am prididit să fac

Planificări - o droaie,

Că vin, din urmă, la atac,

Ședințe ca o ploaie!

Ieri am avut C.P., iar azi

Ședință cu părinții,

Alaltăieri C.A., C.E.A.C.,

Să mă ferească sfinții!

Peste trei zile voi ave,

C-așa-i acum poruncă,

Prea-minunatul C.C.E.,

Și-alte ședințe încă.

Și ca să-mi fie foarte clar

C-am misie-ntre misii,

Fac parte - ca misionar -

Din treizeci de comisii!

Număr absențe, raportez,

Săptămânal de-acuma.

Excursii - le organizez,

Serbări - una și una!

Sesiunea de comunicări

Și cea de referate,

Concursuri, baluri, adunări

Tot eu le fac pe toate...

Pornesc spre casă șchiopătând

De-atâta aiureală,

Se-aud ectenii de comând

Când plec de lângă școală.

Că rostul ni l-au resetat

Nebunii și cretinii.

Au smuls din holdă grâu curat

Și pun în loc... ciulinii.

E noapte, stelele lucesc
Și bate-un vânt iernatic.
Sunt încă trează şi muncesc,
La un proiect didactic.

Mai fac statistici şi printez,
Scriu zeci de protocoale.
Aşa se vede că lucrez -
În rest, sunt vorbe goale.

Afară-i frig, în casă frig -

Că n-am bani de căldură,

Și-mi vine, uite-așa, să strig,

Să-mi dau drumul la gură!

C-am înțeles: de ani întregi

Reforma-i ca sminteala,

Așa e când promulgă legi

Cine urăște școala.

Mai am de corectat lucrări,

Și zeci de portofolii,

Îmi pun pe umeri, să nu-ngheț,

Un șal mâncat de molii.

Adorm, într-un târziu, frumos,

Cu capul pe o mapă.

Visez cât am ajuns de... jos,

Pentru trei lei drept plată.

Tresar în somn, că am uitat

Să pun în opt dosare

Dovezi de parteneriat

Și de colaborare.

Și mă trezesc în zori de zi,

Ca dintr-un joc de iele,

Înmormântată în hârtii,

Dosare, dosărele...

Și, vai de capul meu, uitai

Să fac o socoteală

Cu note mici și mai dihai

La cea mai cea scorneală:

Îi zice într-un fel măreț -

”Testare inițială” -

Un fel de măr, dar pădureț,

O nouă abureală.

Și plan remedial mai am

Să fac până-n amiază.

Că am și ore până-atunci -

Asta nu mai contează!

Aș vrea să plâng, dar nu e chip,

Nu-i timp de consolare,

Că vine, mâine, ARACIP

Comisia-teroare.

Și o să ia la scotocit

Toată maculatura

Ce tinde către infinit,

Sporind harababura...

Și vin, cu rostul lor ”sublim”,

Iar când or bate-n poartă,

Pe loc ne-or cere să vorbim

Limba română... moartă!

Că-i alta limba, la dosar,

Decât e limba vie.

Școlarul nu mai e școlar,

E... ”educabil”. Fie!

Și ca să fie pe deplin

Reforma - făcătură,

Poruncă nouă mai primim

Spre nouă-nvățătură:

”Când educabilul ți-o da,

Cu sete,-un pumn în gură,

Tu să-i explici, cu glas duios,

Că-i rea apucătură.

N-ai voie să-i vorbești răstit,

Necum să-i tragi o palmă,

Ai dreptul să-i zâmbești, smerit,

Cu fața cât mai calmă!”

Invitație

2011-12-03T18:56:00.005+02:00

De sărbătoarea hramului de iarnă ,,Sfântul Ierarh Nicolae”, Biserica Misionară a Studenților din Campusul studențesc B.P.Hasdeu, va invită marți 6 decembrie (2011), ora 18 după Vecernie care se va oficia de la ora 17, la seară de poezie cu actorul Florin Nan și colinde cântate de grupul corist al studenților basarabeni de la Academia de Muzică ,,Gh. Dima” din Cluj Napoca. Evenimentul va avea loc în sala de la demisolul Bisericii, str. B.P.Hasdeu, nr.45, Cluj Napoca.

Vă așteptăm cu bucurie și mare drag!

Despre icoana bizantină- un documentar sârbesc

2011-12-03T00:01:00.008+02:00

,,Omul aflat în impas din pricina umanismului secularizat reprezintă problema centrală a epocii noastre.

Descompunerea civilizației și seria de revoluții științifico-tehnice pun lumea actuală în fața unei întrebări: cum să păstrăm umanitatea omului? Sau: cum să conservăm specia umană ca atare? Progresul științific și tehnic are ca scop bunăstarea omului-mai ales prin eliberarea lui creatoare-și cunoaște astăzi succese altădată imposibile. Numai că, într-o lume în care tehnica și știința au cunoscut o dezvoltare vertiginoasă, în care ideologiile contemporane sunt și ele orientate către binele și progresul omului, observăm, în mod paradoxal, o irezistibilă tendință către o anume sălbăticie, deopotrivă exterioară și interioară: în loc ca viața animală din om să fie spiritualizată, are loc o bestializare a spiritului.

Omul devine un instrument de producție, valoarea lui esențială ajungînd să constea nu în persoana ci în funcția lui. Viața omului este dominată de fals, de surogat dar și de o fărîmițare care duce la descompunere a tuturor domeniilor. Acest fapt determină pierderea echilibrului spiritual și fizic, căutarea ,,paradisurilor artificiale” pînă și în droguri. ,,Omenirea pe care o observăm și pe care o reprezentăm ni se pare a fi o omenire casată; casată, în primul rînd, în fiecare dintre noi. (...)Iată-ne ,,cu fundu-n sus”și lipsiți de un centru pacificator. Separați noi înșine. Ori, în lumea zilelor noastre tocmai acest om spart și divizat în el însuși trece drept ,,măsură a tuturor lucrurilor”. Această postură înaltă coincide însă paradoxal-după cum notează A. Schmemann-cu o deformare a vocației omului și a planului lui Dumnezeu față de el. Epoca este antropocentrică, dar omul-centrul ei-apare ca fiind neînsemnat și micșorat. Omul autonom din cultura umanismului nostru contemporan a refuzat asemănarea cu prototipul său, neacceptînd chipul slavei pe care trupul smerit al lui Hristos îl revelează. Civilizația noastră a debutat prin refuzul acestui chip al slavei negrăite; ea a început cu ceea ce am putea numi, prin analogie teologică, o ,,a doua cădere”. Mutilându-și natura, omul a denaturat ierarhia ființei, denaturând astfel rolul său în raport cu lumea încojurătoare: în loc să se supună voinței divine, el s-a subordonat naturii materiale pe care era chemat să o domine. Refuzându-L pe Dumnezeu-Creatorul și declarîndu-se el însuși creator, omul își creează alți zei, mai avizi de victime omenești decît erau zeii păgâni.”(Leonid Uspensky, ,,Teologia icoanei”, trad. Teodor Baconski, Ed. Anastasia, 1994, p. 194)

Am dat de acest film ,,The Icon”- un prim episod dintr-o serie de 7- pe blogul unui prieten și la rîndu-mi îl recomand, mai ales că mâine 4 decembrie este zi de sinaxar și de pomenire a marelui teolog și apărător al icoanelor- Sfântul Ioan Damaschinul.

Este un film relevant pentru că oglindește starea lumii actuale progresiste(?!...)- în al cărui malaxor ne aflăm toții, dintre care unii, printre care din cînd în cînd și eu, se mai încumetă să picteze chipuri de sfinți. Iconografia devine o misiune tot mai imposibilă pentru miza ei reală și o grea povară la Judecata de Apoi deoarece iconarul contemporan- sufletul, mintea și ochiul lui- se confruntă mai mult ca niciodată cu un ritm tot mai oprimant al abundenței de informații, de mijloace tehnice, imagini fie profane sau profanatoare, fie cu caracter religios însă falsuri artificializate și descărcate de conținutul abisal sau de mistagogie(din păcate, meșteșugul și tehnica ,,desăvîrșite” atît de vizate și căutate, de cele mai multe ori simulează trăirea duhovnicească autentică în duhul Sfinților Părinți ai Bisericii și a vechilor iconari cu mîini de îngeri). Iar stilul de viață deformat, sub presiunea ,,valorilor” societății contemporane, își lasă puternic amprenta în sufletul iconarului.

Și totuși, de ce ne salvează icoana? De ce să ne întoarcem ochii, mai ales cei lăuntrici, spre ea?

Pentru că a fost, este și rămâne o fereastră deschisă către Cer, ca un semn/răspuns al nevăzutului la geamătul disperat al omului (post)modern la nevoia acestuia de a găsi echilibrul și forma absolutei armonii interioare. Icoana bizantină, imagine sacră și liturgică, mereu actuală și valabilă, se revelează mai mult ca oricînd, acum. Nu e cazul să definesc aici ce este icoana, regăsiți acest lucru în film. El debutează cu acest contrast(și nici că se putea mai bine) dintre lumea decreștinată cu o cultură dezagregată, distructivă și Ortodoxia care îi opune/propune acestei lumi icoana-misiunea Adevărului/Cuvîntului revelat în imagine, cum ar zice Leonid Uspensky.

Vizionare plăcută și cu mult folos!

Fiind post, îndemn să ne aplecăm mai mult atenția spre icoanele autentice, să le privim îndelung și să medităm adînc la ce vedem prin ele, pe acest site, sau în albume, sau oriunde le-am putea afla.

Rezistenţa anticomunistă în munţi: „Povestea familiei Arnăuţoiu“

2011-11-30T19:34:00.006+02:00

O lecție de istorie recentă și de bărbăție feminină

Elena Ion Arnăuțoiu

La târgul de carte de zilele trecute din Bucureşti a avut loc lansarea unui volum-document: Povestea familiei Arnăuţoiu. Cartea cuprinde mărturiile Elenei Ion Arnăuţoiu, sora lui Toma şi Petre Arnăuţoiu din grupul de rezistenţă împotriva comunismului format la Nucşoara, judeţul Muscel, în primăvara anului 1949. E unul dintre cele mai longevive grupuri de partizani anticomunişti din Europa Răsăriteană şi fost condus de Toma Arnăuţoiu, fost ofiţer în garda Regelui Mihai.

Ultimii patru membri ai grupului au fost arestaţi în 1958: între ei, Ioana - un copil de 2 ani, născut în munţi - fiica lui Toma Arnăuţoiu şi a Mariei Plop. Pentru familiile celor din rezistenţă şi pentru cei care i-au sprijinit au urmat ani de teroare în închisorile comuniste.

N-aveai voie să săruţi mâna propriei mame

Elena Ion Arnăuţoiu şi-a văzut ultima dată părinţii şi fraţii în timpul anchetelor de la Securitate. Povestea a început abrupt, cu o amintire din timpul anchetelor. „Şi mă întreabă gardianul: Cine era persoana aceea pe care ai îmbrăţişat-o în celulă şi i-ai sărutat mâna? Era mama mea. Nu ştiai că nu-i voie? Zic: Să trăiţi, vă rog să mă iertaţi (că aşa eram obligaţi să spunem totdeauna), nu am ştiut că nu am voie să sărut mâna mamei mele, care m-a născut şi m-a crescut. Atunci a tunat: N-aveai voie. Pentru asta, te bag la carceră şi acolo ai să putrezeşti“.

Scena s-a petrecut în 1958, la Securitatea Piteşti, după arestarea ultimilor membri ai grupului de rezistenţă de la Nucşoara. Alături de fraţii Arnăuţoiu, au fost închişi părinţii lor, dar şi sora mai mare, Elena. Mama ei fusese adusă întâmplător în aceeaşi celulă. După îmbrăţişarea din arest, cele două au fost despărţite. Astăzi, la aproape 93 de ani, Elena Ion Arnăuţoiu, îşi aminteşte pedeapsa de atunci: un gardian diabolic s-a gândit că suferinţa celor două va fi mai mare dacă la carceră va fi trimisă bătrâna femeie, nu fiica ei. Avea să fie ultima dată când Elena Ion Arnăuţoiu îşi vedea mama.

„Întâmplător, la noi în celulă era o doamnă doctor care făcuse scandal că nu ne hrănesc ca lumea şi că suntem chinuite acolo. Au băgat-o, bineînţeles, la carceră, unde s-a întâlnit cu mama. Prin ea mi-a transmis mama ultimul mesaj: spune-i fiicei mele că nu sunt supărată că sunt la carceră, ci sunt foarte bucuroasă că am văzut-o. Şi într-adevăr, de atunci, eu am fost trimisă la închisoarea cruntă de la Miercurea Ciuc. Acolo a fost adusă şi mama, dar după patru ani. Acolo a murit, când mai avea doar o săptămână până la eliberare. După zece ani de detenţie, a murit la închisoarea Miercurea Ciuc strigând: copiii mei, copiii mei…“

Puşcăria – ultima întâlnire cu tata

Cât despre copii, cei doi din munţi, Toma şi Petre Arnăuţoiu, fuseseră executaţi în 1959, un frate al lor murise pe front, un altul grav rănit, iar singura fiică, autoarea de azi, avea să facă şase ani de închisoare pentru vina de a nu-şi fi denunţat fraţii.

Ultima întâlnire cu tatăl a fost tot în puşcărie. „Pe tatăl meu, la fel, nu-l mai văzusem de foarte multă vreme înainte de arest. L-am auzit la închisoare, când îl aduceau noaptea de la anchete, bătut, la 78 de ani, bătrân şi bolnav. Îl auzeam strigând: Nu mă mai bateţi că nu mai pot, mai bine împuşcaţi-mă. Atunci a fost ultima dată când l-am auzit pe tata.“, mărturiseşte Elena Ion Arnăuţoiu.

Vocea puternică a femeii începe să tremure. Ochii i se umezesc, dar nu pânge. Un cameraman îşi şterge nasul. În liniştea din jurul standului de la Romexpo, boxele răsună. „Le mulţumesc pentru educaţia pe care mi-au dat-o. M-au învăţat ca orice necazuri voi avea în viaţă, să trec peste ele cu cinste şi demnitate. Până mă voi duce la ei, le mulţumesc pentru tot ce au făcut pentru mine. Sunt mândră de familia mea.“

File de istorie

Grupul de la Nucşoara e doar unul din cele câteva zeci de grupuri de rezistenţă împotriva comunismului din Munţii României şi cel mai longeviv. Era format din oamei care s-au opus încă de la început comunismului, mai apoi s-au ascuns în munţi şi sperau să intervină pentru schimbarea regimului, odată cu declanşarea unui eventual război între anglo-americani şi Uniunea Sovietică. Deşi rezistenţa a durat până spre anii ‘60, e puţin cunoscută şi slab prezentată în manualele de istorie.

Ioan Crăciun, directorul editurii Ars Docendi, spune povestea acestui volum. „Cartea reuneşte de fapt transcrieri ale unor relatări ale doamnei Arnăuţoiu, de după 1990. La acest text, am adăugat o selecţie a celor mai relevante mărturisiri ale sale, extrase din convorbirile avute cu mine, între 2009 si 2011. A fost o perioadă în care duminică de duminică o vizitam, în Câmpulung, unde locuieşte. De altfel, dumneaei primeşte cu plăcere pe orice“ – adaugă Ioan Crăciun, emoţionat în prezenţa femeii care i s-a destăinuit de-a lungul ultimilor trei ani.

Prefaţa cărţii e scrisă de Ioana Voicu Arnăuţoiu, fiica lui Toma Arnăuţoiu şi a Mariei Plop – membri ai grupului de rezistenţă. Născută în munţi, arestată odată cu părinţii ei şi apoi dusă la un orfelinat, Ioana Voicu Arnăuţoiu şi-a descoperit familia abia la maturitate şi a petrecut ultimii 20 de ani cercetând dosarele Securităţii. Ioana Arnăuţoiu nu vorbeşte niciodată despre ea sau despre părinţii ei, ci despre „grupul de rezistenţă“ şi „copilul născut în munţi“. Poza acestui copil de doi ani, în arestul Securităţii Piteşti, a făcut la un moment dat înconjurul Europei şi a fost sursă de inspiraţie pentru filme despre ororile comunismului. Spune că, dincolo de valoarea de document istoric, volumul prezintă imaginea unei Românii pe o care o întâlnim tot mai rar:

„Dacă citiţi cartea, şi merită să o faceţi mai ales cei tineri, o să vedeţi cum, la începutul secolului trecut, într-un sat ca Nucşoara se construiau şcoli. O să vedeţi ce tip uman aveau preoţii şi învăţătorii care erau strâns legaţi de viaţa oamenilor. O să vedeţi cum oamenii comunei au devenit din clăcaşi oameni liberi, sfătuiţi şi giraţi de învătătorul Ion Arnăuţoiu să facă împrumut la bănci“.

Stocul de cărţi de la stand se terminase deja, iar o coadă s-a format în jurul doamnei Elena Ion Arnăuţoiu. Deşi îşi uitase ochelarii, a semnat autografe şi a făcut glume cu tinerii care se ascundeau după buchete de flori şi nu prea ştiau ce să-i spună.

“Să nu vă pierdeţi niciodată speranţa”

La final, în faţa unei audienţe înmărmurite, în vânzoleala de la târgul Gaudeamus, femeia de 93 de ani s-a ridicat în picioare refuzând ajutor şi a făcut un apel. „Sunt necăjită că nu le cunosc mormântul, dar sper că mai devreme sau mai târziu – când va vrea Dumnezeu – o să ne întâlnim acolo sus cu toţii şi vom reîntregi familia. Doresc ca în special tinerii să cunoască pe cât e posibil jertfa înaintaşilor lor, să le urmeze exemplul cu cinste şi cu demnitate. Asta ar trebui scris şi în manualele de istorie. Au murit pentru o idee şi nu au regretat. Au preferat să moară decât să accepte comunismul.“ A dat să plece, dar s-a întors: „Să nu vă pierdeţi niciodată speranţa.“ Cu aceste cuvinte, scriitoarea de 93 de ani s-a îndepărtat, la braţul nepoatei născute în munţi, Ioana Voicu Arnăuţoiu – autoarea unui volum de documente despre procesul, ancheta şi detenţia grupului Arnăuţoiu, de la Nucşoara.

Ioana Haşu vă istoriseşte "Povestea familiei Arnăuţoiu"

Sursa materialului și locul unde se poate audia(merită ascultată vocea) aici. Sublinierile boldate îmi aparțin. Mulțumesc Alinei Tomoiagă pentru această semnalare de portret ce aparține unei brave femei aflate încă în viață. Toată cinstea!

Un link despre sfințenia Marelui Voievod Mihai Viteazu aici.

A treia seară duhovnicească din Postul Nașterii Domnului

2011-11-29T20:53:00.004+02:00

Invitat ASCOR Cluj-binecunoscutul Părinte prof. Constantin Necula de la Sibiu.

update: Aici puteți asculta.

,,...Să nu poată plânge urmele de sânge...” cu Tudor Gheorghe

2011-11-28T17:01:00.008+02:00

2011-11-26T17:02:00.009+02:00

Pentru Alexandru I.,

Despre diferența dintre gîndirea teologică speculativă, filosofică, dornică de a arăta o fațetă cît mai subiectivă/originală a Divinității, rod mai degrabă strict al rațiunii și sezitivității umane și revelația ca rod al nevoinței și viețuirii prin exercițiul consecvent al lepădării de sine, curățirii minții de patimi la Sfinții Părinți ai Bisericii. Roadele rațiunii umane: pericolul inevitabil de cădere în înșelare, erezie/ rațiunea iluminată de har-convergență, doxologie.

Citez din Părintele Placide Deseille( cartea scoasă anul acesta-2011 de Editura Doxologia de la Iași, intitulată ,,Mărturia unui călugăr ortodox”, ):

Părintele Placide Deseille

,,Nu puteam să nu admir coerența și armonia sintezei teologiei thomiste, însă evoca pentru mine arhitectura gotică din acea vreme, genială, dar în care rațiunea era prea riguros impregnată de materialele de construcție. Mi se părea că prin însăși natura sa, metoda scolastică tindea să reducă tainele lui Dumnezeu la ceea ce rațiunea umană poate să înțeleagă, încingîndu-le în definiții sau așezîndu-le în silogisme. În schimb, Părinții Bisericii aveau o conștiință atît de vie a transcendenței lui Dumnezeu, încît nu ar fi îndrăznit niciodată să aplice conceptele noastre filosofice umane, precum cele de esență și relație, potrivit unei semnificații personale riguros formulate la nivelul unei transpuneri analogice, în așa fel încît să construiască o teologie de tip scolastic. În opinia lor, chiar și atunci cînd exprimă ceva cu totul adevărat, conceptele noastre aplicate lui Dumnezeu păstrează mereu suplețea și distanțarea metaforei. De aceea scrierile lor sunt străbătute de un simț al sacrului și al tainei, sugerând o întrepătrundere a divinului cu umanul, al cărei corespondent plastic îl găsim în arta romană sau bizantină. Această preferință pentru Părinții Bisericii, mi-a creat de altfel, o serie de probleme.(...)

Părintele Urs von Balthasar, deși bun cunoscător în materie de patristică, considera că ,,scrierile Sfinților Părinți reprezintă jurnalul intim al Bisericii la șaptesprezece ani!

Îmi era cu neputință să ader la acest mod de a privi lucrurile. Sigur, îl admiram pe Thoma de Aquino și mi se părea că interpretîndu-l, nu din prisma comentatorilor târzii, ci al izvoarelor sale patristice, thomismul putea fi apropiat de învățătura Sfinților Părinți. Eram însă pe deplin convins că aceștia erau martorii privilegiați ai unei Tradiții a Bisericii, în deplinătatea ei. În scrierile lor, toate aspectele doctrinare și de viață creștină erau mereu explicate pornind de la tainele fundamentale ale Sfintei Treimi și ale îndumnezeirii omului prin întruparea mântuitoare a lui Hristos. În scrierile lor cunoașterea izvora mereu din plinătatea vieții și a experienței spirituale; sau, cum spune Homiakov sau Kirievsky, pe care îl citez din memorie: ,,Ei nu ne învață pornind de la deducții sau de la conjecturi, ci ne vorbesc despre ceea ce au trăit.”

Bineînțeles, iar în scrierile lor mă interesau în mod deosebit convergențele, mărturiile despre tradiția Bisericii, primită și asumată în mod personal de fiecare dintre ei și nu elementele cele mai individuale sau cele mai originale ale gîndirii fiecăruia. Criteriul Sfântului Vincent de Lerins mi se părea potrivit întru totul: ,,Trebuie să avem mare grijă să considerăm drept adevăr ceea ce este crezut pretutindeni, mereu de către toți”. Deplinătatea adevărului este manifestată de Duhul Sfînt în întreaga Biserică, cu aceeași dragoste, de-a lungul timpului, pretutindeni. Și liturghia îmi plăcea în mod deosebit, deoarece nu reprezenta opera unui individ sau a unui singur grup și nici nu purta amprenta unui loc sau a unei epoci precise: născută în vremea Sfinților Părinți, se dezvoltase și se filtrase prin practica a generații întregi de credincioși și de rugători, iar ceea ce fusese transmis era liturghia autentică a Bisericii. ”

O scurtă punctare și impresii despre vizita Părintelui Gabriel Bunge la Cluj Napoca

2011-11-22T18:22:00.021+02:00

Grație Părintelui Mihai Meseșan-un prieten adevărat al comunității Bisericii Misionare a Studenților din Cluj Napoca- am avut privilegiul, datorită îndelungilor sale intermedieri, să-l avem oaspete la începutul lunii noiembrie(1-5 noi. a.c.) pe binecunoscutul Părinte ieroschimonah și teolog elvețian Gabriel Bunge. Au fost zile în care am trăit momente prețioase, de o bucurie intensă, o emoție rară pe care numai autoritatea necontestată a unui părinte duhovnicesc precum și a unui rafinat teolog, o poate da atunci când se întâmplă să ai șansa(din ce în ce mai rară în zilele noastre) întâlnirii directe cu el. Biserica Studențească din Cluj Napoca îi datorează mult acestui Părinte, care, în urmă cu câțiva ani, într-unul din momentele critice ale construirii locașului de cult, necunoscîndu-ne personal ci numai prin intermediul Pr. Mihai Meseșan, a donat o suma de bani pentru construcția bisericii. Îl considerăm unul dintre ctitorii importanți ai acestei biserici dedicate tinerilor.

Iată, deci, am avut ocazia binecuvântată de a ne vedea ,,față către față”, și, mai mult decât atât, să ne împărtășim puțin din/cu bogata sa experiență duhovnicească de viață și cunoaștere teologică aprofundată.

S-a programat o seară duhovnicească cu tema generică ,,Cele șapte păcate capitale și remediul lor în contextul actual” care a avut loc miercuri 2 noiembrie a.c. în Aula Facultății de Științe Economice și Gestiunea Afacerilor(F.S.E.G.A.) din Cluj Napoca. Sală a fost arhiplină, cu un public divers, avid să întâlnească o mare personalitate creștin-ortodoxă și mai ales să cunoască un părinte duhovnic de o noblețe spirituală aparte, impregnată de rafinamentul culturii patristice autentice. Au fost prezenți în sală Părintele prof. univ. decan al Facultății de Teologie Ortodoxă Ioan Chirilă, preoți ortodocși, unele personalități distinse ale orașului, membri altor confesiuni și biserici creștine, studenți, etc. care au beneficiat din plin de un spațiu deschis al dialogului, au pus întrebări directe la care Pr. Bunge a avut bunăvoința și aplecarea să răspundă timp de două ore și jumătate.

Programul Părintelui G. Bunge în integralitatea lui a fost unul de ,,foc” în cele cinci zile cît a durat popasul său la Cluj Napoca. În primul rînd au avut loc întîlniri în care a fost întîmpinat cu bucurie, deschidere și aleasă considerație de către Înalt Prea Sfințitul Arhiepiscop al Clujului, Mitropolit al Albei Crișanei și Maramureșului Andrei Andreicut, cu Prea Sfințitul Vasile Someșanul, precum și cu conducerea Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj Napoca. Apoi, a vizitat mănăstirile de monahi de la Nicula(jud. Cluj) și Lupsa(jud. Alba), unde au avut loc întâlniri cu obștile acestor mănăstiri cărora Părintele le-a ținut un cuvânt de folos duhovnicesc. O altă vizită a fost la Biserica Parohiei ortodoxe din satul Deuș (jud. Cluj). A acordat interviuri la Radio Renașterea iar joi seara(3 noi.), a participat la slujba Vecerniei de la Biserica Studenților unde a ținut un cuvânt de învățătură despre rugăciune, adresat comunității creștine studențești clujene din Campusul universitar B. P. Hasdeu.

Cu adâncă plecăciune, mulțumim din toată inima Părintelui Gabriel Bunge pentru osteneala, pogorământul și dragostea pe care le-a făcut părăsindu-și isihia schitului său din pustia Occidentului, pentru a adăsta puțin în mijlocul unei comunități de tineri din inima Transilvaniei. Cu nădejdea unei grabnice revederi, îi cerem cu smerenie, să ne poarte în rugăciunile sale.

Corina Negreanu

Inedit din timpul serii duhovnicești

În continuare, cîteva impresii personale despre prezența Părintelui Gabriel Bunge la Cluj Napoca:

,,Am aşteptat cu nerăbdare întâlnirea cu Părintele Gabriel Bunge, fără să ştiu precis de ce anume. Poate fiindcă numele său era direct legat de anii de studenţie, când am luat contact prima oară cu câteva din cărţile sale editate în limba română. Cu siguranţă, nerăbdarea era direct legată şi de recenta sa convertire la ortodoxie. Recunosc, am o afecţiune aparte faţă de convertiţi şi Părintele Gabriel se anunţa a nu fi unul oarecare. Ştiam că era un om de mare cultură teologică, un călugăr în sensul etimologic al cuvântului. Aveam şi aşteptări legate de experienţa sa îndelungă în ale duhovniciei, aşa că îmi doream să fie provocat şi să ofere soluţii punctuale, verificate şi garantate problemelor noastre concrete, uşor de asociat celor şapte (opt) „gânduri ale răutăţii”.

Spre surprinderea mea, discuţia a debutat cu întrebări legate de schisma dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică şi apoi s-a ramificat, parcă mult mai mult decât o îngăduia tema serii. Curând, am avut atâta odihnă sufletească ascultând răspunsurile bine fundamentate teologic şi nepătimaş rostite, încât am simţit, fără exagerare că aş fi putut să ascult, chiar până dimineaţă, ceea ce avea de zis, fără să mai conteze ce era întrebat, deşi ziua aceea fusese pentru mine epuizantă. M-a emoţionat mult mărturia Părintelui cu privire la îmbrăţişarea Ortodoxiei, făcută fără patimă şi fără a blama imperfecţiunile identificate în catolicism, foarte asemănătoare cu a altui nume sonor al ortodoxiei contemporane, Părintele Placide Deseille. Mai mult decât acestă evaluare lipsită de tendenţiozitate şi părtinire, am preţuit modul plin de discernământ în care Părintele Ieroschimonah Gabriel Bunge a reuşit să asimileze, să îşi asume şi să proclame ceea ce a găsit bun şi adevărat atât în Ortodoxia cu care acum se identifică, dar şi în catolicismul în care s-a format şi pe care nu îl reneagă cu suficienţa celui ajuns la înţelegerea superioară şi clară a lucrurilor, ci doar îi semnalează derapajele, delimitându-se de ele cu fineţea şi cu smerenia unui teolog de înaltă clasă. Cosmina Tămaș –profesoară de religie, traducător

"În rugăciune noi căutam chipul lui Dumnezeu", ne-a spus Părintele Gabriel. Aș vrea să rămân cu acest cuvînt.Ni l-a spus pe un ton familiar, părintesc, un călugăr venit de la mii de kilometri depărtare. Era să scriu că e venit dintr-o lume, diferită de a noastră, de parcă Pr. Gabriel ar fi din acea lume care îl înconjoară... Din fericire, nu este din lume și tocmai de aceea am venit atâția să-l vedem și să-l ascultăm.

Aș vrea să mai rămân cu felul de a fi al Părintelui (așa cum l-am văzut eu): prudent, calm, cald, deschis și profund.”Adriana Buiga, conferențiar Fac. de Matematica și Informatică- UBB

"Ca pasionat cercetător al creștinismului răsăritean, ceea ce mi-a rămas din întâlnirea cu Pr. Gabriel Bunge a fost senzația puternică că "tradiția" nu e doar un conținut de credință ci o prezență personală. Realitatea transmiterii spirituale impune cu adevărat și indică faptul că lumea nu e "închisă" în ea însăși, în "epoci". În acest sens îndemnul Pr. Gabriel Bunge de a nu trăi Ortodoxia ca pe o ideologie, e cu adevărat semnificativ și te pune pe gânduri. Faptul că "tradiția" e o prezență personală nu implică, cred, nostalgia unei autorități infailibile ce oferă iluzorii certitudini ci, mai degrabă, deschide spațiul dialogului viu și al întrebărilor despre care știi că într-un fel sau altul își vor primi răspunsul "față către față". Felul în care Pr. Gabriel Bunge s-a ocupat o viață întreagă de viața și opera lui Evagrie Ponticul e evocator în acest sens. Mi-au rămas în minte cîteva dintre temele conferinței: paternitatea spirituală și rolul ucenicului, importanța gesturilor în rugăciune, necesitatea practicii și a experienței. Pr. Gabriel Bunge vorbește despre realitatea eficace a unui creștinism personal și întrupat, cu adevărat practic iar nu pragmatic, deschis către chipul celuilalt...Am plecat cu gândul că interlocutorul există întotdeauna chiar dacă "ideologia" parcă ne șopteste ca sîntem de fapt singuri sau doar ,,între noi”..." Simion Pop, antropolog

,,Întâlnirea cu Părintele Bunge îmi apare învăluită într-o soi de solemnitate, dar o solemnitate caldă, umbrită de duhul blândeţii. Intrând în sala de conferinţă ne-a căutat puţin cu privirea pe toţi, căci eram foarte mulţi. Acele clipe mă duc cu gândul la un cuvânt al Părintelui Arsenie Papacioc spus unui om politic din vremea noastră, ce îl căutase pentru povăţuire: „Mă bucur că s-au întâlnit inimile noastre astăzi”.

Părintele a răspuns cu multă răbdare tuturor nedumeririlor legate de decizia sa de a trece la Ortodoxie sau celor ce implicau aspecte liturgice în Bisericile Ortodoxă şi Catolică. Dar el ştia că esenţială era problema trăirii credinţei. ” Ana Maria Neag, studentă Fac.de Litere UBB

,,Ce aş putea să spun despre venirea Părintelui Gabriel? Nu pot decât să mărturisesc bucuria şi pacea pe care am trăit-o din prima clipă când l-am văzut. Rar se întâmplă să întâlneşti un om care să răspândească atâta linişte şi lumină. Mi-au rămas în minte aceste cuvinte pe care le-a zis Părintele Gabriel vorbind despre sfinţi: „... sunt toţi făcuţi din acelaşi aluat. Atât cei din veacul al IV-lea de la naşterea lui Hristos, cât şi cei din veacul de acum -, nu se osebesc prin nimic”. Şi privindu-l am priceput că aşa este cu adevărat şi că, fără să vrea, fără să-şi dea seama, vorbea chiar despre sine însuşi. Este destul să-l cunoşti pe Părintele Gabriel pentru ca să rămâi cu bucuria de a-i fi văzut pe acei Stareţi bine plăcuţi lui Dumnezeu, care au vieţuit în vechime.

Mă tem că nu i-ar place deloc să audă aceste cuvinte despre sine, pentru că n-ar lepăda nici măcar pentru o clipă de pe umerii sufletului său haina smereniei. Poate că aceste cuvinte i s-ar părea măgulitoare şi linguşitoare. Însă nu fac decât să dau mărturie despre ceea ce mi-a rămas în suflet în urma întâlnirii cu blândeţea luminosului său chip.

Un lucru care m-a uimit a fost faptul că, deşi făcea întru totul ascultare de cei care-i erau „călăuze” (lucrul acestea s-a văzut de cum a intrat în sala cea întesata cu oameni, unde Părintele urma să-şi ţină cuvântul), totuşi puterea unei libertăţi nestăvilite străbătea din fiecare gest al său, din felul de-a vorbi, din ţinuta trupului său smerit, din chipul său pecetluit cu-o linişte nestrămutată, din întreaga sa fiinţă. Dar mai ales acel duh al libertăţii se vădea prin felul în care răspundea la întrebări.

Venirea Părintelui Gabriel la Biserica din Haşdeu a fost iarăşi o binecuvântare. Cred că acel cuvânt scurt şi foarte simplu, pe care ni l-a spus despre rugăciune, s-a făcut mai lucrător în minţile şi inimile noastre, decât dacă ne-ar fi pus dinainte o multime de cuvinte, dintre care ne-am fi tot gândit mai apoi ce să alegem. Acel cuvânt despre întâlnirea cu Dumnezeu faţă către faţă în rugăciune, lăsând la o parte orice mijlocitor, a fost şi rămâne foarte preţios pentru cei care însetează după rugăciunea cea curată.

În încheiere vreau să-i trimit Părintelui Gabriel toată căldura şi mulţumirea săracului meu suflet, rugându-l să se roage pentru noi ca pentru fiii săi duhovniceşti, pentru că l-am îndrăgit cu adevărat ca pe un Părinte. Olga Bersan, masterand Artă Fotografică

,,Discursul Pr. Bunge mi-a redeschis gustul pentru exercițiul cotidian și constant al discernământului spiritual.” Cătălin Bogdan, jurnalist

,,Mărturisesc că nu mă aşteptam să cunosc un om cu un suflet atât de mare şi de bun. Când l-am întâlnit prima oară, a durat mai bine de o oră până să-i spună cineva Părintelui cine sunt eu. Erau cu toţii, preoţi, oameni mari, se cunoşteau, aveau despre ce să vorbească - ce să caute un tânăr printe ei? Părintele Bunge, cu o atenţie deosebită şi cu o smerenie cum rar întâlneşti, parcă mă cunoştea deja. Îmi arunca, din când în când, câte o privire caldă, aproape că mă aşteptam să mă atingă uşor pe umăr când trecea pe lângă mine. Când, până la urmă, i s-a spus cum mă cheamă ce caut eu pe acolo, Părintele, gingas, a exclamat: Atunci să sărbătorim! Am simţit ceva din blândeţea cu care a fost acceptat fiul risipitor de către Tatăl său. În numele tinerilor studenţi ortodocşi clujeni, îi mulţumesc Părintelui pentru că a venit pînă la noi şi ne-a bucurat atât de mult.”Cătălin Bucevschi, student Fac. de Teologie Ortodoxă UBB-președinte ASCOR Cluj(Asociația Studenților Creștini Ortodocși Români –Filiala Cluj Napoca)

Materialul de mai sus este destinat publicației ,,Bollettino Parrocchiale”- Comunita Ortodossa della Svizzera Italiana.

http://corinanegreanu.blogspot.com/2011/11/seara-duhovniceasca-inregistrare-audio.html

A doua seară duhovnicească din acest Post al Nașterii Mîntuitorului

2011-11-22T17:51:00.003+02:00

La seara duhovnicească de joi 24 noiembrie a.c. organizată de ASCOR Cluj la Catedrala Mitropolitană din Cluj Napoca (ora 18), va fi prezent Înalt Prea Sfințitul Mitropolit al Germaniei, Europei Centrale și de Nord-Serafim Joantă.Cuvîntul de învățătură va fi dezbătut după slujba Vecerniei în Amfiteatrul Facultății de Chimie, str. Arany Janos, nr. 11, ora 20.

Update: Conferința se poate asculta aici .

Gîndul zilei, 18 noiembrie 2011

2011-11-18T15:49:00.016+02:00

,,Căci, ne știi doar, suntem oameni, avem un suflet, avem un glas, o să strigăm! Dar dacă vreodată s-o întîmpla să ne iasă din gură o vorbă de prisos, nu te supăra, Doamne! Că oameni suntem, niște făpturi chinuite și zbuciumate; avem prea multe griji și vine o clipă cînd inima nu mai poate rabda și e gata să plesnească; și atunci aruncă acea vorba de prisos și se ușurează. Viața-i aspră, și dacă n-ai exista Tu, Doamne, ne-am prinde de mînă cu toții, barbați și femei și ne-am arunca în prăpastie, ca să scăpăm de aceasta povară. Dar Tu exiști, Doamne, Tu ești bucuria, și mîngîierea, și răzbunarea noastră cea mare!” (Nikos Kazantzakis-Hristos răstignit din nou)

Mihai și sora lui Corina

Mihai e tînărul cu cele două surori ale sale

Fratelui Mihai, care astăzi a trecut zarea:

,,atingeți cu mîinile asfințind

blînd ca mireasma

atingeți”(D.Turcea)

Mihai Popa, prietenul nostru, profesorul de matematici de la Sibiu, cum îl numeam ca să facem distincție,

este viu. N-am putut să spun nici măcar în gînd, nici măcar cînd lacrimile m-au podit după ce am încheiat convorbirea telefonică cu vestea că a plecat vineri, spre ceasul al șaselea: ,,Fie-i țărâna ușoară!” sau ,,Dumnezeu să-l ierte!”. A fost acel cutremurător dar senin: ,,Săvîrșitu-s-a!” . Pentru că, am simțit că pe Mihai l-a luat Dumnezeu la El încă din viață. Am văzut asta mai ales ultima oară, cînd ne-am întâlnit la noi acasă cu câțiva prieteni, în ochii lui mari, albastri si limpezi, tot mai mari și tot mai limpezi. A venit la noi. După Grecia și călătoria la Sf. Nectarie. Parcă știam, de fapt, a spus-o chiar el, ca este pentru ultima oară vederea noastră, fără nicio tragedie... Tragedia era în inima mea și încercam să-i înfrunt ochii și să-mi ascund spaima. Căutam un pretext pentru mine ca să nu-mi trădez o anume crispare, să pun obiecte între noi, pahare, licori, șervețele, fructe, discuții anapoda, etc. pe care el... le refuza cu bună cuviință, fără să facă caz de regimul lui drastic. A luat totuși ceva. O prună. Era prea viu și absent, între două lumi paralele.

Mi-am făcut de lucru pentru că, nu puteam văzîndu-l, să-mi stăpînesc tristețea, prefăcîndu-mă că nu știu cît de grav îl măcina cancerul. Am luat prietenii sus și l-am lăsat, de vorbă cu părintele. Era prea greu. De sentimentalisme, nu era cazul. ,,Părinte, eu știu că voi muri!” i-a mărturisit cu o luciditate la limită, resemnat. Și totuși, a luptat ca un erou. Ca un martir a înfruntat boala pe patul de spital pînă în ultima clipă, din dragoste pentru Vlăduț fiul lui și soție.

Nici nu mai știu cum ne-am luat la revedere. Ca pentru totdeauna si ca pentru fiecare dată.

Nu l-am știut în amănunt, însă parcă ne-am fi știut suficient dintotdeauna. Am cunoscut mulți oameni în viața mea dar la el m-a marcat prezența lui ,,ușoară” din prima clipă, hototul de rîs, umorul tonic și buna dispoziție cu care îți umplea spațiul și casa. Și le risipea... cu chibzuință, atent să nu ne obosească, prin darul inteligenței lui fine.În preajma lui, aveam confortul dat de prezența și felul de a fi al omului bunului simț de clasă superioară-distilat.Respira omenie. Și totuși, din cînd în cînd, mai ales ultima oară, inconștient, îi răzbătea ca un flash în atitudine, trezvia gravă, starea lui de alertă lăuntrică. Un fel de a fi contra cronometru.

Ultimii lui doi ani de viață marcați între un diagnostic necruțător și momentul final cînd, în timpul rugăciunii de ieșire a sufletului și-a dat obștescul sfîrșit(Ce semn superb de seninătate și împăcare a vieții cu moartea în Dumnezeu!...), au fost un continuu suiș spiritual. Fericit cel ce rabdă pînă la capăt cu curaj!Mihai ne–a fost și aici pedagog impecabil. Ne-a învățat cum să murim. O altă lecție predată, de data aceasta nu despre poemele integralelor desfășurate în larg pe hașurul matematic, ci una de viață și de moarte.

Se spune că atît de cutremurătoare și dureroasă este clipa morții, cînd se desparte sufletul de trup, încît, Dumnezeu, din marea lui milostivire pentru om, îi trimite semn mai devreme și în ajutor sufletului agonizat de teamă, pe cei dragi sau apropiați decedați, ca să-i vină în întîmpinare, să nu fie singur(sufletul) și să îl ajute să treacă puntea grea dintre cele două tărâmuri. Pentru cei cu viață virtuoasă pot veni înșiși sfinții, cetele îngerești sau Însuși Mîntuitorul Iisus Hristos. Mihai, cred cu nădejde, ne-ar fi o mare mîngîiere și-o bună călăuză, un prieten credincios, pe care, în clipa părăsirii acestei lumi, cînd voi trece pragul, l-aș dori să vină să-mi ,,îmblînzească” calea și să-mi ușureze puțin impactul trecerii ,,dincolo”.

Ne vom vedea, mai devreme sau mai tîrziu, cum va socoti de folos Pronia Cerească, ne vom re-vedea Mihai!

HRISTOS A ÎNVIAT, BUCURIA NOASTRĂ!

Calde mîngîieri de suflet întregii familii îndoliate și multă putere!

preoteasa Corina Negreanu

Serile duhovnicești din Postul Nașterii Domnului

2011-11-16T11:56:00.006+02:00

Serile duhovnicești organizate de ASCOR-Cluj debutează cu primul invitat, Înaltul Mitropolit al Albei, Crișanei și Maramureșului Andrei Andreicuț, joi 17 noiembrie 2011, ora 18, la Catedrala Mitropolitană unde Înalt Prea Sfinția Sa va rosti cuvîntul de învățătură după slujba Vecerniei. Nu va fi continuare la sală, cum este obișnuit.

Update: Cuvîntul Înaltului Andrei Andreicuț aici .

,,...cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai rațional, mai bărbătesc și mai desăvîrșit decît Hristos”

2011-11-15T09:33:00.011+02:00

foto:Irinel Cîrlănaru

Cel care merge călare nu-i bun tovarăș de drum pentru cel care umblă pe jos.
Cel mai ușor este să denunți un criminal, cel mai greu este să încerci să-l înțelegi.

Da, e foarte greu să cunoști un om, chiar și după ce ai trăit ani și ani de-a rîndul în tovărășia lui!

Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă că totul este permis și dacă totul este permis, înseamnă că suntem pierduți.

Dacă ideea se unește cu o dorință puternică, arzătoare, o iei uneori ca pe ceva ce e imposibil să nu se întîmple. Poate că la mijloc există ceva, o combinație de presentimente, o neobișnuită sforțare a voinței, o intoxicare cu propria-ți fantezie sau încă ceva - nu știu.

Dacă mi s-ar dărui din nou viața, nicio clipă nu aș mai irosi-o în zadar.

Dacă vrei să arunci o privire în interiorul sufletului uman și să ajungi să cunoști un om, nu te obosi să analizezi felul în care tace, în care vorbește, în care plînge, să vezi cît de mult îl mișcă ideile nobile. Vei avea rezultate mult mai bune dacă îl privești rîzînd. Un om care rîde din suflet e un om bun.

Dar omul e în așa fel atașat de sistem și de concluzia logică încît e gata să deformeze cu bună știință adevărul, e gata să se prefacă a fi orb și surd, numai ca să-și justifice logica.

De mi s-ar dovedi în modul cel mai indubitabil, pe patul de moarte fiind, că nu Hristos este adevărul, că adevărul e altul - dacă demonstrația ar fi incantabilă și covîrșitoare - n-aș sta nicio clipă la îndoială: aș alege să rămîn cu Hristos, nu cu adevărul.

Doi ori doi fac patru nu mai e viață, e începutul morții.

Dragostea abstractă pentru umanitate ascunde aproape întotdeauna o iubire egoistă față de tine însuți.

Dragostea îi face pe oameni să se simtă egali.

Dragostea trece și nepotrivirea rămîne.

După insucces, planurile cele mai bine întocmite par absurde.

Existența începe să ființeze abia cînd este amenințată de neant. Viața este frumoasă și trebuie făcut în așa fel ca acest lucru să-l poată confirma oricine pe pămînt.

Femeia e totdeauna numai ceea ce dorim noi să facem din ea.

Femeia se naște aristocrată și, dacă se dovedește demnă moral, este egală cu oricine, este egală cu regii.

Femeile, de pildă, trebuie cînd și cînd să se simtă nenorocite, nedreptățite, chiar dacă n-au îndurat vreo nedreptate și nu li s-a întîmplat nicio nenorocire. Și există destui barbați care seamănă în această privință cu femeile, deși nimeni n-ar putea susține ca fac parte din categoria bărbaților cu firi slabe ori cu o structură psihică feminină.

Fericirea... un episod trecător în marea dramă a durerii.

Frica e blestemul omului.

În lipsa cauzei și a muncii apare veșnic dezordinea.

În nemărginirea propriei tale dureri găsești uneori o plăcere tăioasă.

Isprava cea mai formidabilă a unui om este de a ști să se mulțumească în viață cu rolul de personaj secundar.

Iubește animalele: Dumnezeu le-a dat gîndire rudimentară și bucurie netulburată. Nu le deranja bucuria, nu le hărțui, nu le priva de fericirea lor, nu lucra împotriva intenției lui Dumnezeu. Omule, nu te mîndri cu superioritatea față de animale; ele nu au păcat, dar tu, cu măreția ta, pîngărești pămîntul prin existența ta și iți lași urmele prostiei după tine - aceasta, e adevărată pentru aproape fiecare dintre noi!

Mai curînd pacea, o pace prea lungă, îl face pe om feroce si dur, și nu războiul.

Multă nefericire a intrat în lume din cauza dezordinii și a lucrurilor rămase nespuse.

Munca purifică mintea, formează omul, iar pălăvrăgeala îl descompune.

Niciun om nu poate trăi fără un țel oarecare și toți rîvnesc să-și ajungă țelul. Omul neînsuflețit de niciun țel, de nicio speranță, se preschimbă adesea într-un monstru.

Nimic n-a servit mai mult despotismului ca știintele și talentele.

Nimic nu e mai îngrozitor decît să trăiești într-o lume străină de tine.

Nu credința este aceea care se naște din minune, ci minunea ia naștere din credință.

Nu piroanele L-au răstignit pe Hristos, ci Iubirea!

Nu pot înțelege de ce este mai glorios să bombardezi un oraș decît să asasinezi pe cineva cu securea.

Nu vreau și nu pot să cred că răul reprezintă starea normală a omului.

O fi bine, o fi rău, este uneori foarte plăcut să spargi ceva.

O ființă care se obișnuiește cu toate este, cred, cea mai bună definiție a omului.

O iubire pe care ești nevoit să o păzești cu atîta strășnicie nu reprezintă nimic. Dar tocmai asta n-au să înțeleagă niciodată oamenii cu adevarat geloși.

Oamenii își resping profeții și îi măcelăresc; dar își iubesc martirii și îi iubesc pe cei care i-au măcelărit.

Omul cel mai oropsit, ultimul om, este și el om și se numește fratele meu.

Omul este un mister. Trebuie să aduci acest mister la lumina zilei, și dacă am să-mi dedic toată viața acestui țel, n-am să consider că am pierdut timpul degeaba: eu mă concentrez asupra acestui mister, pentru că vreau să fiu om.

Omul nu există decît dacă există Dumnezeu și nemurirea.

Omul nu se va schimba datorită factorilor externi, ci datorită mutațiilor morale.

Pedeapsa de a te păstra mereu în inima mea o voi ispăși cu drag mereu în amintirea zilei în care te-am cunoscut.

Poate să existe oare un tablou fără lumini și umbre? Despre lumină avem idee numai pentru că există și umbră. Noțiunile de bine și rău au apărut fiindcă în viață binele și răul se află permanent împreună, unul alături de celălalt.

Prin ce chinuri groaznice am trecut, cît m-a costat și cît mă costă încă această sete de a crede, care e cu atît mai puternică în sufletul meu, cu cît se găsesc mai multe argumente potrivnice. Și cu toate acestea, Dumnezeu îmi trimite uneori momente în care sunt cu desăvîrșire liniștit. În aceste momente eu îi iubesc pe alții și găsesc ca și alții mă iubesc pe mine. În asemenea clipe mi-am alcătuit un simbol de credință în care totul pentru mine este limpede și sfînt. Acest simbol este foarte simplu. Iată-l, cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai rațional, mai bărbătesc și mai desăvîrșit decît Hristos. Și nu numai că nu este, ci mi-o spun cu dragoste geloasă, nici nu poate fi. Mai mult: dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afară de sfera adevărului, aș prefera să rămîn mai bine cu Hristos decît cu adevărul.

Răul nu e o consecință necesară, cîtul infinit al unei împărțiri infinite, ci un act liber al omului.

Respectîndu-te pe tine însuți, impui respectul celorlalți.

Să ne mințim pe noi înșine ne este mai adînc înrădăcinat decît să-i mințim pe ceilalți!

Sărăcia nu este un viciu, este un adevăr.

Sunt oameni care n-au omorat niciodată și cu toate acestea sunt mai cruzi decît asasinii.

Umorul este agerimea spiritului.

Un gentleman adevărat, chiar dacă și-ar pierde toată averea, n-are voie să se tulbure.

Feodor Mihailovici Dostoievski

sursa http://www.interferente.ro

(Și)Ucenicul zidește duhovnicul

2011-11-13T18:00:00.016+02:00

,,(Și)Ucenicul zidește duhovnicul” sunt vorbe întîlnite la Părintele Rafail Noica(Un ucenic bun face un duhovnic bun) și la Pr. Gabriel Bunge care ne povestea de un ucenic(trecut la cele veșnice) de care se socotește învrednicit să-l fi avut sub îndrumare duhovnicească. A descoperit la acesta puterea încredințării desăvîrșite că Dumnezeu lucrează prin duhovnicul său. Spunea că într-o zi a deschis ușa chiliei și a surprins momentul cînd ucenicul era aplecat și săruta pragul chiliei lui înainte de a intra să-i să ceară sfatul. Pe moment, cu atentă și spontană discreție, a închis ușa încet încet astfel încît acesta să nu care cumva să vadă că l-a surprins în fapt. Mai tîrziu l-a întrebat de ce făcea aceasta, iar ucenicul a răspuns cu inima curată, că săruta pragul duhovnicului de fiecare dată, pentru că a descoperit în scrierile vechi ale Sfinților Părinți cuvîntul că trebuie să-I mulțumești lui Dumnezeu că ți-a dăruit duhovnic, să-l prețuiești, să-l asculți și în cele din urmă să-l iubești într-atît încît și pragul chiliei sale să-l săruți. Probabil cuvîntul avea înțeles metaforic, dar Pr. R. în curăția sa, îl aplica în sensul cel mai propriu. Un asemenea gest de totală încredințare și de recunoaștere a autorității tatălui duhovnicesc, l-a făcut foarte responsabil și l-a marcat ca duhovnic pe Pr. Gabriel B.

De vorbă cu doi duhovnici zilele trecute. Mă interesează aspectul receptării cuvîntului lui Dumnezeu prin intermediul duhovnicului și modalitatea prin care este asimilat în viața celui care vine la spovedanie, încrederea că Dumnezeu poate și lucrează prin duhovnic spre îndreptare în viața omului.

Amîndoi au aceeași concluzie: primești putere și cuvînt de la Dumnezeu pe măsura întoarcerii sincere și a credinței oneste de care dau dovadă cei care vin la spovedanie. ,,După ce îi spovedești și dezlegi de păcate pe aceștia, sufletul tău de duhovnic e ușor și se umple de bucurie luminoasă.”

Cel ce se spovedește chiar trebuie ,,să creadă că și prin măgarul lui Valaam poate vorbi Dumnezeu; adică și prin ,,amărîtul de mine”” , mi-a spus unul dintre ei. ,,E ceva care vine de dincolo de tine, primești cuvînt de la Dumnezeu atunci cînd simți și vezi că omul chiar se căiește cu adevărat. Caută sincer și primește degrabă cuvîntul în inima lor” .

Altfel, e o povară mare și o durere în suflet.

,,Cel mai greu e cu aceia, și este ceva ce îți creează un imens dezgust pentru că, chiar nu mai ai cuvînt pentru ei, devii blocat pentru că Dumnezeu își retrage cuvîntul din tine, se distanțează, și n-ai ce să le spui atunci cînd oamenii vin la spovedanie și îți vorbesc despre atîtea, caută îndreptățiri, vor să te convingă să le aprobi modalitatea lor greșită de gîndire, nu-și asumă nimic, găsesc mii de argumente, scrupulozități, ceilalți sunt piedici și cauze, vor să așeze căciula ascultării peste faptele și trăirile lor de care se îndoiesc și îi mustră conștiința, nu sunt mulțumiți niciodată de primul cuvînt care îți vine să-l spui pentru ei, a doua sau a treia zi îți revin cu acel `poate n-ați înțeles`, `altceva voiam să vă spun`, `știți, de fapt lucrurile nu stau chiar așa`, `nu cred că Dumnezeu vrea asta pentru mine`. Pentru aceștia, îți ia Dumnezeu cuvîntul( ,,A luat Dumnezeu cuvîntul din gura Părinților pentru că nu mai este cine să-l asculte și să-l împlinească”,cit. din Patericul Egiptean).Pentru că se folosesc de Taina spovedaniei în chip ușuratic. Apoi tot ei vin supărați și nemulțumiți de tine ca duhovnic, pentru că nu ești pe gustul lor, sau pentru ce așteaptă ei de la tine și de la Dumnezeu este cu totul altceva. Pentru că, efectiv, chiar nu le mai poți spune nimic, ești neputincios. Nu se smeresc nu față de tine, ci față de Dumnezeu despre care ei își îmaginează exact cum ar trebui să fie și ce-ar trebui le să facă în viață. Îl condiționează în inima lor. Iar pe tine, duhovnicul, te consideră aghiotantul lor”.

Vă doresc un Post al Nașterii Domnului binecuvîntat, spre un nou început viu al vieții!

http://corinanegreanu.blogspot.com/2009/11/postul-bucuriei.html

Conferință și dezbatere

2011-11-12T07:44:00.002+02:00

Am primit și dau mai departe:

Prislop, 9 noiembrie, 2011

2011-11-09T23:50:00.016+02:00

Ce primăvară, în asfințit de toamnă!...

Mormîntul Părintelui Arsenie Boca

cărarea

foto: Corina si Ciprian Negreanu

http://corinanegreanu.blogspot.com/2011/06/la-prislop-florile-vorbesc.html

Seară duhovnicească (înregistrare audio) cu Părintele ieroschimonah Gabriel Bunge la Cluj Napoca

2011-11-08T17:57:00.006+02:00

Redau aici varianta audio a întîlnirii duhovnicești cu publicul clujean din seara zilei de 2 noiembrie 2011, ce a avut loc în Aula Facultății de Științe Economice și Gestiunea Afacerilor(FSEGA) cu distinsul nostru invitat Părintele Gabriel Bunge. Cel care stă alături de Cuvioșia sa este traducătorul serii, Părintele Mihai Meseșan din Lugano. Sper ca în curînd să obțin varianta video a acestei întîlniri.

Tema serii a fost una amplă care a permis un dialog complex cu un public divers.

Cele 7 pacate capitale si tamaduirea lor in contextul lumii actuale - Pr. Ieroschimonah Gabriel Bunge

Teo-ideologia

2011-11-07T15:16:00.006+02:00

sau despre pericolul imposibilității de a mai crede

Nu întotdeauna poți să-ți dai seama că te-ai îndepărtat de credința pe care te gândeai că o ai. Dacă te cercetezi cu grijă constați că ea este acolo, doar că nu mai „funcționează”: e asemenea unei credințe moarte. Mult mai aproape de tine și infinit mai urgente te atacă problemele zilei, grijile și proiectele de tot felul, diversele activități, lecturile etc. Dacă ai striga către Dumnezeu, El ți-ar răspunde și înghețul inimii s-ar îndepărta, numai că devine tot mai greu ca dintr-o viață atât de bine planificată și explicată să mai poți înălța o rugăciune reală, o recunoaștere a propriei nimicnicii. Cum să-ți mai vezi insuficiența, de vreme ce totul e aproape perfect, desfășurându-se după liniile planurilor bine făcute? Într-un fel, te trezești singur și părăsit, prizonierul propriei perfecțiuni pe care te iluzionezi că o ai. De aceea, la o primă vedere, mai aproape de Dumnezeu par ratații, leneșii, trândavii, cei ce nu fac nimic, cei lipsiți de proiecte și de carieră, cu toate că, la rândul lor, sunt împiedicați de propria distanță până la smerenia salvatoare, o distanță ce seamănă prea adesea cu infinitul pentru a mai putea fi parcursă.

Nu poți să-L iei pur și simplu pe Dumnezeu și să-l transformi în apendicele existenței tale reușite. Dacă faci astfel, Îl ucizi. Dumnezeul mort este metamorfozat eventual într-o ideologie a binelui, dar o ideologie golită de viață. Poți face fapte minunate în numele acestei iluzii a divinului, poți ajuta semeni, poți construi asociații de binefacere și câte altele care se mai pot imagina! Cu toate acestea, chiar atunci când te cuprinde satisfacția ideologică a acordului cu propriile proiecte reușite, Dumnezeul mort rămâne doar o umbră îndepărtată care nu poate da viață. Ești asemeni unui romancier: în timp ce-ți construiești cu minuțiozitate capodopera, viața ți se scurge pe cele mai întunecate făgașuri, în timp ce pe Dumnezeul în care credeai l-ai micșorat, l-ai făcut infim.

Dacă ești teolog, devii teo-ideolog. Adică faci și desfaci proiecte peste proiecte în numele unui Dumnezeu care nu mai este de mult Dumnezeul cel viu, ci mortul din tine însuți. Îmbălsămat, conservat, pus în vitrină, cult, acest cadavru divin devine temei pentru înălțarea de sine: toate realizările sunt ca un deget revelator îndreptat spre magnifica-ți personalitate. Fără să vrei, devii propriul tău zeu, edificându-ți cultul propriei voințe și crezând tot mai mult că ești pe culmile viețuirii și înțelegerii creștine. De mântuire nu mai ai cu adevărat nevoie decât mai târziu, pentru că în afară de moarte lucrurile par a se construi după reguli pe care le controlezi. Ai devenit un prizonier ideologic, fără să știi când și că s-a întâmplat, puținele străfulgerări ale adevărului rămânând de cele mai multe ori în umbră. Orgolios, te întrebi în barbă: de ce să mai postești, dacă gândești la fel de bine și de corect și fără post? De ce să mai mergi la spovedanie, când cel ce te spovedește a dovedit de atâtea ori nu doar că e mai puțin inteligent decât tine, ci chiar că înțelege mai puțin, fiind departe de profunzimea pe care tu, evident, o deții? De ce să mai asculți de cei considerați de mulțime îmbunătățiți și înaintați pe calea credinței, când ei au citit de o sută de ori mai puține cărți fundamentale decât tine? Și, în fond, nu cumva Dumnezeu vrea exact acest tip de credință pe care-l „practici” tu, iar nu cei mai puțin citiți? Dacă la început puținătatea credinței proprii te stânjenea încă, acum ea nu mai pune nicio problemă. Dumnezeu s-a transformat într-un Dumnezeu al cărților, raiul într-o bibliotecă și viața într-o carieră plină de succes. Iar când terifianta moarte te încearcă, luându-ți pe vreunul dintre apropiați, nu mai înțelegi nimic și nu-ți rămâne decât să-L acuzi pe Cel Preaînalt că e nedrept – chiar mai nedrept decât acei mari oameni care construiesc o societate a toleranței și a bunei înțelegeri –, un Dumnezeu de care, în fond, nici nu mai ai nevoie.

Și, într-adevăr, la ce ți-ar trebui un zeu construit cu migală de jos în sus, dinspre om înspre cer, prin cele mai complexe artificii ale rațiunii? Chiar când îți dai seama că Dumnezeu e mort sau cel puțin nefolositor, nu mai ai timp să observi că tu ești acela, că pe tine te-ai ucis, aruncându-te apoi în afara adevărului. Și chiar de ai ști prin ce metode s-ar putea ieși din situația bizară în care ai ajuns, tot nu le vei putea pune în aplicare. Mai întâi de toate fiindcă e aproape imposibil să te tragi singur afară din mlaștină și, în al doilea rând, dacă smerenia totuși te-ar putea salva, ea pare de-a dreptul indecentă: un Dumnezeu care așteaptă să te umilești înaintea Lui, nu este el vetust? În acest timp, proiectele merg mai departe, discursurile în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh pot fi de-a dreptul șic, având multă trecere la pătura cultă și demonstrând că, din punctul de vedere al statutului de teolog oficial, n-ai pierdut nimic. Nu mai vrei să-ți dai seama că ai ajuns, încet, încet un teo-ideolog, unul printre atâția alții, și nici că Dumnezeu te-a vărsat din gura Lui, pentru că nu mai ești nici rece, nici fierbinte, ci doar căldicel. Un căldicel cult. Pe care doar recunoașterea propriei nimicnicii îl mai poate salva, dacă e cerută cu stăruință, în condițiile în care propria credință nu s-a transformat, prin opulența și bogăția duhului propriu, într-un fel de imposibilitate de a mai fi, de a mai crede.

autor Nicolae Turcan

articol apărut în revista Renașterea, nr. 4, 2010

sursa imaginii aici

Pădurea defrișată

2011-11-03T13:25:00.026+02:00

Fotografiile de mai jos au fost făcute de prietenul Alex T., un iubitor de natură și căutător de frumusețe peisagistică naturală. Sunt poze dintr-o pădure din Florești(Cluj) defrișată, tot mai despădurită pe zi ce trece, fără a se ști exact din ce rațiune ,,motivată”. Din cînd în cînd se pot observa căruțe încărcate cu stive de trunchiuri tinere de copaci care, ,,pleacă”... Cert e că e în generozitatea ei complexă față de om, natura are parte numai de barbarie în semn de ,,mulțumire” pentru darul ei din partea acestuia. Adîncirea în liniștea naturii e înlocuită cu ,,simfonia” drujbelor nesățioase. Pînă cînd ?

Să vezi o pădure tăiată neglijent, martirizată sub satîrul nesimțirii și iraționalului, e un spectacol dezolant, apocaliptic, extrem de trist, care te marchează ca o săgeată pătrunsă în inimă.

Nu știu cît pot fi de sugestive aceste fotografii pentru a sesiza dezastrul creat însă e cert că la fața locului, impactul vizual este unul foarte dur.

Au fost odată doi frățiori ce creșteau
unul lîngă altul ca ,,Doi Feți cu Stea în Frunte”, pînă azi...

tîlhărirea pădurii

și totuși, o ultimă pată de culoare dăruită

foto: Alexandru T.Mai multe fotografii aici.

Peisaj de iarnă 2010

Înger fără aripă

2011-10-31T18:21:00.008+02:00

Trecerea. Pe ape, zilele.

Ca apele Stixului ce poartă luntrea lui Caron...

,,Omul nu are casă pe pămînt...”

Pentru Cristina P.

Ελένη Καραΐνδρου -The Weeping Meadow (Film by Theo Angelopoulos) :

Aspazia Oţel Petrescu (n. 1923)

2011-10-31T17:42:00.006+02:00

Născută la 9 decembrie 1923, a crescut în spiritul de jertfă al Mişcării Legionare, al trăirii creştine şi naţionale. Fiică a Bucovinei, colţ de ţară de atâtea ori înstrăinat de străinii, dar izvor nesecat de talente şi caractere româneşti, Aspazia este ardeleancă prin adopţie şi studentă a Clujului universitar când a fost arestată. Era studenta preferată a lui Lucian Blaga. Performanţele intelectuale au fost brutal curmate de arestare.

Dintre amintirile copilăriei sale îşi aminteşte imaginea de apocalipsă a Bucovinei de Nord când au ajuns acolo comuniştii, identificaţi ca hoarde ale satanei:

„Mergeam cu bunicul de mână la biserică, de Paşti, iar pe malul celălalt am văzut cum se aruncau în Nistru, la Mihailovka, crucea, clopotele şi clopotniţa unei biserici. Probabil, biserica din sat. Totul se întâmpla în vuiet de tractoare cu şenile. Atunci, bunicul ne-a spus nouă, copiilor, următoarele cuvinte, pe care le-am considerat – şi le consider încă – testamentul său politic: Priviţi, ţineţi minte şi nu uitaţi niciodată ce înseamnă comunismul!” („Doamne, strigat-am!”, 2008, ediţia II, p.8)

Arestată în 1948 ca „şefă” de lot, va declara demnă la proces în ultimul cuvânt: „Nu-mi recunosc nici o vină. Nu consider că este o vină că iubesc crucea, neamul şi ţara. Consider că este o vrednicie să sufăr pentru ele. Primesc cu seninătate pedeapsa, nu cer nimic pentru mine. Cer clemenţă pentru tinerele care se află pe banca acuzării alături de mine” (p.134). Va primi 10 ani închisoare, dar la 9 iulie 1958 când trebuia să fie eliberată de la Miercurea Ciuc, mai primeşte încă 4 ani de condamnare. Va trece prin închisorile de femei de la Miercurea Ciuc şi Mislea.

Părintele Arsenie Boca, duhovnicul ei, i-a spus de câteva ori în Joia Patimilor, înainte de a fi arestată: „Dumnezeu să-ţi ajute, copilă!” şi i-a dat cuvânt de învăţătură: „Cine caută să scadă la crucea sa, mai mult îşi adaugă!”. De altfel va consemna o minune petrecută cu părintele Arsenie pe când ea se afla deja în închisoare:

„Într-o noapte mi s-a părut că recunosc vocea tatălui meu. Îngrozită, am îngenunchiat pe betonul rece şi l-am rugat fierbinte pe Iisus să-mi mărească mie surghiunul dar să-l scutească pe tata. După ce m-am liniştit m-am gândit că, totuşi, nu poate să fie tata, nu avea nici un rost să-l aducă la Cluj. Şi poate că rugăciunea mea era trufaşă cerând să ispăşesc eu pentru el, poate că n-am făcut bine. Am adormit şi l-am visat pe părintele Arsenie. A fost singura dată când l-am visat, în toată viaţa mea. Era în biserică, în odăjdii albe, în faţa altarului. Avea chipul luminat de o lumină blândă care venea din cupolă, ca o cernere. Eram singură, la distanţă mare de altar şi eram înspăimântată. Părintele mi-a zâmbit încurajator şi mi-a spus:

„- Ai făcut bine! Aceasta mai trebuia să faci!”.

M-am trezit liniştită, împăcată în sine. Voi primi liniştită tot ce avea să fie. Aveam binecuvântarea părintelui meu duhovnic.” (id., p.78)

În închisoare s-a creat o adâncă şi frumoasă legătură între deţinute, o viaţă intens creştină în mijlocul suferinţei, transformând temniţa într-o veritabilă academie duhovnicească şi intelectuală. Memoriile şi le-a adunat în mai multe volume: „Strigat-am către Tine Doamne...” Ed. Axa, Botoşani 2004, reed. Ed. Platytera, 2008; „Adusu-mi-am aminte”, Ed. Rovimed Publishers, Roman, 2007.

De multe ori era încurajată de un glas tainic care-i vorbea în gând sau în inimă: „Bateţi-vă pentru Mine! Veţi primi răni, sigur, nu este luptă fără suferinţă şi nici victorie fără luptă. Dar credeţi în Iubirea Mea, cu Mine veţi învinge, căci Eu am biruit lumea! În lucrarea ce se face în numele lui Dumnezeu nu este înfrângere, ci victorie sigură. Eu nu consimt să pierd nici un suflet pentru că fiecare M-a costat stropi de sânge. Ca să cobor la voi cu tot cerul Meu, nu trebuie decât să Mă chemaţi cu sinceritate”.

Aflată la izolator printre şobolani, în frig şi foame, are revelaţia unei minuni: „Închid strâns ochii şi refuz să constat cine se plimbă peste mine. Să fie şobolani? Să fie şoareci? Mai bine să nu ştiu. Fac un efort imens să mă conving că totul este doar o impresie. E atât de puternică concentrarea că simt o transpiraţie rece pe şira spinării. Decid să nu mă scol întrucât picioarele îmi sunt umflate, mă ustură pielea, atât este de întinsă peste butucii îngheţaţi. Somnul refuză să mă scoată din impas. Încerc să-mi creez un spaţiu mirific, o evadare în sublim prin poarta imaginaţiei, dar gândul sleit refuză să mă asculte. În cele din urmă alerg la picioarele lui Iisus. Îmi imaginez că-l caut şi-L găsesc şi stau de vorbă cu El… Şi, deodată, lumina din izolator a devenit duioasă, mângâietoare. Mi se părea că celula miroase a busuioc şi o căldură plăcută mă învăluia cu gingăşie, cineva îmi vorbea fără cuvinte, n-aş putea să explic cum, dar le auzeam şi în gând şi în inimă”.

În acelaşi izolator cu şobolani, trăieşte iar o minune: „m-am pomenit strigând, cu o voce străină, stranie, strangulată de spaimă: „- Doamne! Nu mă lăsa!”. Şi, în clipa următoare, mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit, nemaitrăit, nemaisperat. Hruba, lucarnele, treptele, jivinele, totul a dispărut. În jurul meu era numai alb. Un alb nelimitat, scânteietor, un alb ca de zăpadă proaspătă sub un soare strălucitor. Eram eu şi totuşi nu-mi percepeam existenţa. Ieşisem parcă din timp şi din spaţiu, nu ştiam, de fapt, ce eram şi unde eram. Eram o vibraţie intensă, aproape de nesuportat. Simţeam o încredere neţărmurită în ceva nespus de binefăcător, în ceva binecuvântat şi totuşi mistuitor ca un rug fără arsură. Este greu să definesc ce se petrecea cu mine, ardeam intens. Am aşteptat o eternitate, în picioare, sprijinită de uşă”.

În închisoare s-a vindecat de TBC la plămânul stâng şi parţial la cel drept, prin minune dumnezeiască: „eu nu m-am vindecat cu medicamente, ci cu rugăciuni şi ce vindecă Mântuitorul, vindecat rămâne”. Alt caz de vindecare este al doamnei Lilica, prin rugăciunile colegelor de celulă care s-au rugat continuu timp de 40 de zile pentru ea.

Mărturii despre o viată profund spiritualizată a sa mai găsim în alte locuri ale cărţilor. „Privind în trecutul nostru de veterane ale temniţelor comuniste constat că, încetul cu încetul, am reuşit să ne însuşim câte ceva din aceste minunate culori ale dragostei. Salvarea noastră a fost descoperirea că numai prin culorile dragostei se poate supravieţui în universul concentraţionar. Acesta este marele miracol al supravieţuirii noastre. Nu ne-a fost uşor, am căzut, dar până la urmă, am izbutit. Toiagul nostru a fost rugăciunea. Ne-am rugat în comun şi ne-am rugat în parte. Ne-am rugat pentru noi şi pentru ai noştri, pentru prieteni şi pentru duşmani şi ne-am rugat mai ales să nu ne părăsească cele trei mari virtuţi: credinţa, speranţa şi iubirea. Mai ales iubirea”.

O iubire şi o dragoste jertfitoare „te împlineşte şi te face desăvârşit”. Cu înţelegere şi cu o oarecare toleranţă îi tratează şi pe anchetatori sau gardieni, pe care îi vede ca pe nişte „roboti programaţi să-şi exercite regimul inuman, la care erau supuşi vechii politicieni români. Înarmaţi cu câteva clase de alfabetizare şi cu câteva lozinci proletare, de o intransigenţă absurdă, aceşti supraveghetori nu erau decât o parodie jalnică al gradului pe care îl purtau”. De altfel se înţelegea bine şi cu directoarea Diri de la Mislea, care de multe ori aprecia munca şi corectitudinea legionarelor deţinute în faţa altor colege invidioase pe el sau informatoare. Simpatia lui Diri a ajuns la urechile mai marilor tartori care o vor înlocui din această funcţie ca pedeapsă pentru umanismul acordat „banditelor” şi „duşmanelor clasei muncitoare”.

Bună înţelegere a aflat şi la unii gardieni buni la suflet, ba chiar la „Musolini”, gardianul rău de la Miercurea Ciuc, care scurta mereu minutele de plimbare. Mişcat că plăpânda fiinţă Aspazia va avea de executat încă 4 ani de temniţă (deci în total 14!), o lasă să se plimbe în voie pentru ultima oară: „Îngândurat, părea ostenit, observam pe chipul lui aspru ars de soare, o urmă de blândeţe. M-a lăsat în boii mei, iar eu m-aş fi învârtit în cerc o mie de ani cu paşi ce păreau a nu fi ai mei… I-am mulţumit frumos pentru plimbarea acordată. I-am mulţumit din inimă, merita. El care nu vorbea decât strict ceea ce îl obliga funcţia lui de miliţian, spre uimirea mea mi-a răspuns: „De la noi măcar atât, de la Dumnezeu mai mult”. Vocea lui, referirea lui la Dumnezeu, în condiţiile unui penitenciar ca cel de la Miercurea Ciuc, m-au înfiorat”.

Mai fermă şi neiertătoare în afirmaţii este Aspazia în cuvântul său la sfinţirea Crucii de laGherla, când a spus: „Un ocean de cuvinte nu ar fi de ajuns să spele de sânge şi de lacrimi această fiară cu ziduri mute şi reci, ce s-a hrănit cu oase şi cu trupuri sfârtecate”.

După 1990 este prezentă la toate comemorările închisorilor de la Miercurea Ciuc şi Mislea – mai ales la parastasele din 8 septembrie de la Mislea. Actualmente trăieşte la Roman.

Prin talentul său oratoric şi în scris, evocă mereu scene din trecutul de suferinţă şi portrete de luptători anticomunişti. Ea scrie astfel despre neînţelegerea jertfei lor de către cei laşi, mulţi şi cuminţi, dar şi îndemnul de a continua lupta lor şi a nu-i uita.

„Să ne rugăm pentru binemeritata odihnă a tuturor victimelor acestui iad, să nu-i uităm niciodată şi să ne trudim să le urmăm exemplul, căci şi acum parcurgem un deşert imens de uitare şi indiferenţă. Cei care sunt indiferenţi, denigratori şi impostori de tot felul, nu încetează să împroaşte cu insulte, multe din adevărurile sfinte pentru care şiruri nesfârşite de morţi stau temelie şi mărturisesc. Confuzia dintre adevăr şi minciună îşi întinde ceaţa groasă în aşa măsură încât tineretul debusolat nu mai ştie cine sunt victimele şi cine sunt călăii. Până la urmă cei care au suferit atât de mult, pentru adevăruri ce se doreau tăgăduite cu neruşinare şi nu s-au plâns niciodată pentru câte li s-au făcut, sunt făcuţi vinovaţi. Vinovaţi pentru ce? Vinovaţi că au existat şi şi-au permis să stea stavilă cu şira spinării neîncovoiată în faţa răului nimicitor de suflete.” (Mislea, 8 sept. 1997)

Fabian Seiche

Sfîntul Andrei Șaguna

2011-10-29T15:25:00.008+03:00

Azi Biserica Ortodoxă Română a canonizat la Sibiu un mare om: Mitropolitul Andrei Șaguna al Ardealului.

foto: Ziarul Lumina

Icoana Sfîntului Andrei Șaguna

sursa foto: aici

Despre Mitropolitul Andrei Șaguna la

http://www.sfant.ro/sfinti-romani/mitropolitul-ardealului-andrei-saguna.html

Invitație

2011-10-26T19:16:00.011+03:00

Update:

foto: Vali Balea

Miercuri 2 noiembrie 2011 va avea loc la Aula Facultății de Științe Economice și Gestiunea Afacerilor din Cluj Napoca, str. Teodor Mihali, nr. 58-60, ora 18,30, o seară duhovnicească-întîlnire- cu Părintele ieroschimonah și teolog renumit Gabriel Bunge. Destăinui aici că Părintele G. Bunge, cu multă smerenie, din dragoste umilă, ne-a rugat să evităm să uzăm cuvîntul conferință.

Despre dînsul am mai scris pe acest blog și este autorul următoarelor cărți traduse în limba română:

Icoana Sfintei Treimi a cuviosului Andrei Rubliov sau «Celălalt Paraclet»

Evagrie Ponticul. O introducere

Mânia şi terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau Vinul dracilor şi pâinea îngerilor

Akedia. Plictiseala şi terapia ei după avva Evagrie Ponticul sau sufletul în luptă cu demonul amiezii”

Practica rugăciunii personale după Tradiţia Sfinţilor Părinţi sau „Comoara în vase de lut”

Vă așteptăm!

afiș: arh. Ruxandra Berinde

25 octombrie 2011. Regele MIHAI I în Parlamentul României

2011-10-25T12:12:00.005+03:00

Mulți ani Majestății Sale- Regele Mihai I de România!

DISCURSUL INTEGRAL

"Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,
Sunt mai bine de şaizeci de ani de când m-am adresat ultima oară naţiunii române de la tribuna Parlamentului. Am primit cu bucurie şi cu speranţă invitaţia reprezentanţilor legitimi ai poporului.
Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toţi cei care au murit pentru independenţa şi libertăţile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem şi în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.
Ultimii douăzeci de ani au adus democraţie, libertăţi şi un început de prosperitate. Oamenii călătoresc, îşi împlinesc visele şi încearcă să-şi consolideze familia şi viaţa, spre binele generaţiilor viitoare. România a evoluat mult în ultimele două decenii.
Mersul României europene de astăzi are ca fundament existenţa Parlamentului. Drumul nostru ireversibil către Uniunea Europeană şi NATO nu ar fi fost posibil fără acţiunea, întru libertate şi democraţie, a Legislativului românesc de după anul 1989.
Dar politica este o sabie cu două tăişuri. Ea garantează democraţia şi libertăţile, dacă este practicată în respectul legii şi al instituţiilor. Politica poate însă aduce prejudicii cetăţeanului, dacă este aplicată în dispreţul eticii, personalizând puterea şi nesocotind rostul primordial al instituţiilor Statului.
Multe domenii din viaţa românească, gospodărite competent şi liber, au reuşit să meargă mai departe, în ciuda crizei economice: micii întreprinzători şi companiile mijlocii, tinerii şi profesorii din universităţi, licee şi şcoli, cei din agricultură.
Încearcă să-şi facă datoria oamenii de artă, militarii, diplomaţii şi funcţionarii publici, deşi sunt puternic încercaţi de lipsa banilor şi descurajaţi instituţional. Îşi fac datoria faţă de ţară instituţii precum Academia Română şi Banca Naţională, deşi vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit faţă de ierarhia valorilor din societatea românescă.
Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democraţie, oamenii bătrâni şi cei bolnavi sunt nevoiţi să treacă prin situaţii înjositoare.
România are nevoie de infrastructură. Autostrăzile, porturile şi aeroporturile moderne sunt parte din forţa noastră, ca stat independent. Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului. Şcoala este şi va fi o piatră de temelie a societăţii.
Regina şi cu mine, alături de Familia noastră, vom continua să facem ceea ce am făcut întotdeauna: vom susţine interesele fundamentale ale României, continuitatea şi tradiţiile ţării noastre.
Nu m-aş putea adresa naţiunii fără a vorbi despre Familia Regală şi despre importanţa ei în viaţa ţării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.
Doamnelor şi domnilor senatori şi deputaţi,
Instituţiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci şi de etică, simţ al datoriei. Iubirea de ţară şi competenţa sunt criteriile principale ale vieţii publice. Aveţi încredere în democraţie, în rostul instituţiilor şi în regulile lor!
Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.
În anul 1989, în ajutorul României s-au ridicat voci cu autoritate, venind de pe toate meridianele globului. Ele s-au adăugat sacrificiului tinerilor de a înlătura o tiranie cu efect distrugător asupra fiinţei naţiunii. A sosit momentul, după douăzeci de ani, să avem un comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile trecutului. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de putere şi bunul plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti ale anului 2011. Ele aduc prea mult aminte de anii dinainte de 1989.
Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregătim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii şi fraţii noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni şi respectaţi.
Am servit naţiunea română de-a lungul unei vieţi lungi şi pline de evenimente, unele fericite şi multe nefericite. După 84 de ani de când am devenit Rege, pot spune fără ezitare naţiunii române: Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere.
Democraţia trebuie să îmbogăţească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca şi toate ţările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectaţi şi pricepuţi.
Nu trebuie niciodată uitaţi românii şi pământurile româneşti care ne-au fost luate, ca urmare a împărţirilor Europei în sfere de influenţă. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în ţara noastră sau dacă vor să rămână separaţi.
Europa de astăzi este un continent în care popoarele şi pământurile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut şi continuă să fie valabil pentru toţi românii. Ei sunt toţi parte a naţiunii noastre şi aşa vor rămâne totdeauna.
Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume.
Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!"
sursa:Ziarul Gîndul

Bakhita

2011-10-23T18:53:00.006+03:00

Un film despre impresionanta viață umilă dar plină de noblețe a unei sclave din Sudan, Bakhita,care a devenit ulterior sfîntă catolică africană.

o emoționantă scenă- descoperirea icoanei Maicii Domnului Hodighitria(Povățuitoarea):

2011-10-22T00:31:00.006+03:00

,,ca o uitare continuă

nu caut. stau în propria-mi minte

ca o spirală îngheţată

ce nu mai caută nici susul nici josul

aparent nu s-a întâmplat nimic

cine să bănuiască auschwitz-ul meu

în care au murit milioane de drumuri

unele mai vii decât altele

merg cu tramvaiul. coapsele femeilor sunt ameţitoare.

Dumnezeul meu stă cu mine

mă însoţeşte ca o uitare continuă

Dumnezeul distanţelor mele

pe care-l ating uneori

deşi în mod cu totul şi cu totul ciudat

eu sunt aici El dincolo

El aici eu dincolo

trece sabia aceasta prin tine

Tu îmi spui: trece sabia aceasta prin tine, despică-te,

apoi gândeşte-te când ai băut ultima dată apa

aşa se ivesc pe lume, ca dintr-o stâncă,

interioarele îngerilor

chiar dacă privitorii vor crede că ai murit

că de două ori corpul tău a rămas în ţărână

tu să nu te temi şi mai ales să nu te întrebi

să nu te arunci în ochiurile închise ale întrebărilor

ci să rămâi pur şi simplu pe loc

aşa, ca neînţelegerea,

până când tot sângele se va izbăvi de tine

până când vei trage peste numele tău acea sfâşiere deplină

şi vei învăţa cu neînvăţaţii

primele cuvinte de piatră”

Nicolae Turcan ,,Poem”

Fără cuvinte

2011-10-19T15:44:00.008+03:00

Greu se naște și se crește omul. Greu se mai face omul om. Greu se vindecă și se recuperează un om.

Ușor e să distrugi, să te reverși, să critici sau să să iei în derîdere, să disprețuiești, să batjocorești, să calci în picioare ce nu e al tău, să te prefaci -că nu știi și că nu vezi, că nu auzi, că nu te interesează, că nu te privește-.Ușor e să iei viața altuia.

Iată un exemplu (cine e sensibil să nu privească) care ar trebui să ne dea de gîndit și poate... și de simțit:

Preluare de la http://church-taxiarchon-kernitsas.blogspot.com/2011/10/blog-post_18.html.

"Iubire. Înţelepciune fără sfârşit."

Fără titlu

31 ianuarie 2012, un an de la mutarea la cele veșnice a I.P.S. Bartolomeu Anania

Eveniment bistrițean închinat Sf. Ioan Gură de Aur

In memoriam Theo Angelopoulos

Din poșta electronică

Simbolică...

Klaus Schulze(muzica) & Lisa Gerrard(vocal) - Liquid Coincidence 5:

Compozitor Klaus Schulze:

Apel umanitar pentru Diaconul Jarko Markovski

Conturi donatii

Falsul idealism și problema pâinii aproapelui

,,Oare chiar m-am întors de la Athos?”

Muzica- lucrarea duhovnicească, W. A. Mozart și Părintele Serafim Rose

Mozart Violin Concerto in G KV 216 - Adagio

Pentru un nou început

La aniversară

Sprijin pentru Părintele Efrem Vatopedinul

Pastorală la Nașterea Domnului 2011 - IPS Andrei Andreicuț

Pastorală la Praznicul Nașterii Domnului 2011 a Prea Sfințitului Daniil Stoenescu

O nouă dilemă

E vremea colindelor

A cincea seară duhovnicească din Postul Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos

Romania - Cinci preludii ale secolului XXI

Recurs la Memorie cu domnul ILIE TUDOR

Conferință Marius Oprea/Cluj Napoca: ,,În căutarea victimelor Comunismului”

,,FII DEMN!" la Cluj Napoca

Dan Puric îşi lansează cartea „Fii demn!“ la Cluj

Jordi Savall- muzica Dimitrie Cantemir

A patra seară duhovnicească din Postul Nașterii Domnului

Serile cultural-creștine clujene cu Elena Dulgheru

Din poșta electronică

Invitație

Despre icoana bizantină- un documentar sârbesc

Rezistenţa anticomunistă în munţi: „Povestea familiei Arnăuţoiu“

A treia seară duhovnicească din Postul Nașterii Domnului

,,...Să nu poată plânge urmele de sânge...” cu Tudor Gheorghe

O scurtă punctare și impresii despre vizita Părintelui Gabriel Bunge la Cluj Napoca

A doua seară duhovnicească din acest Post al Nașterii Mîntuitorului

Gîndul zilei, 18 noiembrie 2011

Serile duhovnicești din Postul Nașterii Domnului

,,...cred că nu e nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai rațional, mai bărbătesc și mai desăvîrșit decît Hristos”

Cel care merge călare nu-i bun tovarăș de drum pentru cel care umblă pe jos.Cel mai ușor este să denunți un criminal, cel mai greu este să încerci să-l înțelegi.

Cel care merge călare nu-i bun tovarăș de drum pentru cel care umblă pe jos.

Cel mai ușor este să denunți un criminal, cel mai greu este să încerci să-l înțelegi.

Da, e foarte greu să cunoști un om, chiar și după ce ai trăit ani și ani de-a rîndul în tovărășia lui!

Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă că totul este permis și dacă totul este permis, înseamnă că suntem pierduți.

Dacă ideea se unește cu o dorință puternică, arzătoare, o iei uneori ca pe ceva ce e imposibil să nu se întîmple. Poate că la mijloc există ceva, o combinație de presentimente, o neobișnuită sforțare a voinței, o intoxicare cu propria-ți fantezie sau încă ceva - nu știu.

Dacă mi s-ar dărui din nou viața, nicio clipă nu aș mai irosi-o în zadar.

Dar omul e în așa fel atașat de sistem și de concluzia logică încît e gata să deformeze cu bună știință adevărul, e gata să se prefacă a fi orb și surd, numai ca să-și justifice logica.

De mi s-ar dovedi în modul cel mai indubitabil, pe patul de moarte fiind, că nu Hristos este adevărul, că adevărul e altul - dacă demonstrația ar fi incantabilă și covîrșitoare - n-aș sta nicio clipă la îndoială: aș alege să rămîn cu Hristos, nu cu adevărul.

Doi ori doi fac patru nu mai e viață, e începutul morții.

Dragostea abstractă pentru umanitate ascunde aproape întotdeauna o iubire egoistă față de tine însuți.

Dragostea îi face pe oameni să se simtă egali.

Dragostea trece și nepotrivirea rămîne.

După insucces, planurile cele mai bine întocmite par absurde.

Existența începe să ființeze abia cînd este amenințată de neant. Viața este frumoasă și trebuie făcut în așa fel ca acest lucru să-l poată confirma oricine pe pămînt.

Femeia e totdeauna numai ceea ce dorim noi să facem din ea.

Femeia se naște aristocrată și, dacă se dovedește demnă moral, este egală cu oricine, este egală cu regii.

Fericirea... un episod trecător în marea dramă a durerii.

Frica e blestemul omului.

În lipsa cauzei și a muncii apare veșnic dezordinea.

În nemărginirea propriei tale dureri găsești uneori o plăcere tăioasă.

Isprava cea mai formidabilă a unui om este de a ști să se mulțumească în viață cu rolul de personaj secundar.

Mai curînd pacea, o pace prea lungă, îl face pe om feroce si dur, și nu războiul.

Multă nefericire a intrat în lume din cauza dezordinii și a lucrurilor rămase nespuse.

Munca purifică mintea, formează omul, iar pălăvrăgeala îl descompune.

Niciun om nu poate trăi fără un țel oarecare și toți rîvnesc să-și ajungă țelul. Omul neînsuflețit de niciun țel, de nicio speranță, se preschimbă adesea într-un monstru.

Nimic n-a servit mai mult despotismului ca știintele și talentele.

Nimic nu e mai îngrozitor decît să trăiești într-o lume străină de tine.

Nu credința este aceea care se naște din minune, ci minunea ia naștere din credință.

Nu piroanele L-au răstignit pe Hristos, ci Iubirea!

Nu pot înțelege de ce este mai glorios să bombardezi un oraș decît să asasinezi pe cineva cu securea.

Nu vreau și nu pot să cred că răul reprezintă starea normală a omului.

O fi bine, o fi rău, este uneori foarte plăcut să spargi ceva.

O ființă care se obișnuiește cu toate este, cred, cea mai bună definiție a omului.

O iubire pe care ești nevoit să o păzești cu atîta strășnicie nu reprezintă nimic. Dar tocmai asta n-au să înțeleagă niciodată oamenii cu adevarat geloși.

Oamenii își resping profeții și îi măcelăresc; dar își iubesc martirii și îi iubesc pe cei care i-au măcelărit.

Omul cel mai oropsit, ultimul om, este și el om și se numește fratele meu.

Omul este un mister. Trebuie să aduci acest mister la lumina zilei, și dacă am să-mi dedic toată viața acestui țel, n-am să consider că am pierdut timpul degeaba: eu mă concentrez asupra acestui mister, pentru că vreau să fiu om.

Cel care merge călare nu-i bun tovarăș de drum pentru cel care umblă pe jos.
Cel mai ușor este să denunți un criminal, cel mai greu este să încerci să-l înțelegi.