cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

B.

B.

...........

Cruce/Corina Negreanu

marți, 27 martie 2018


Scrisori către elevii mei

Prima scrisoare – despre distrugerea identității

Copile, îți scriu fiindcă în tine mi-e și spaima și nădejdea.
Existența noastră a devenit un zgomot ce pătrunde tot mai mult în noi. E o agitație în care căutarea de plăceri este amestecată cu griji mărunte. Nu ne dăm timp să ne dăm seama cine suntem. Și atunci mă întreb ce decizii vei lua dacă nu te cunoști. Dacă nu știi de unde vii, cum îți vei calcula traseul pe apele lumii? Nu ți-e greu să nu știi cine ești? Nu e dureros să nu știi încotro te duci?
Știu că uneori sufletul te doare. Îți cunosc deznădejdea și revolta pentru starea de fapt. Știu că dai vina pe familie, pe politicieni, pe țară, pe Dumnezeu. Sau poate te lași dominat de o durere surdă ce o îndrepți spre tine însuți. Și atunci e mai ușor să te lași ademenit de telefon și să te învălui într-o lumină ce îți pare mai bună și care pentru câteva minute te face să uiți. Însă, nici revolta, nici fuga spre virtulalități și spre plăceri nu dau rezultatele dorite, iar sufletul ți-e tot acolo. Pe moment l-ai amorțit sub lovitură și acum te doare mai mult. Sufletul tău e ca o piatră pe care o tot izbești ca să dispară. Pulberi nesfârșite se ridică și se risipesc în vânt.
Nu putem cu căștile auzi, nu putem cu ochii în ecrane să vedem, nu putem în mall să ne găsim cărarea. Toate acestea devin simboluri pentru închiderea în sine. Dă-le la o parte, iar pe întinderea liniștită ce se va deschide Adevărul va răsări arătându-ți calea ta. Dacă Adevărul nu vine de la cei mai mari ca tine, va veni oricum, fiindcă nu stă în nelucrarea celorlalți. Important e ca tu să fii pregătit să îl primești. Și Adevărul te va ajuta să pui bun început, să te rezidești, să te rânduiești frumos.
Cât de greu e să fii dependent de mic! Să fii legat pe când ar trebui să alergi cu bucurie! Mă uit la blocuri și mașini și văd că nici nu ai pe unde să te joci. Ești ca un brad tăiat și pus în casă, împodobit cu mici ecrane. Apoi dimineața îți pui ghiozdanul greu și pleci ca la fabrică. Acolo te așteaptă profesori buni, dar puțini te iubesc, puțini te vorbesc de bine. Și mai puțini te fac să gândești. Câte unul te ajută pentru o clipă să fii cu adevărat liber. Cum a reușit? Pentru o clipă, pentru o străfulgerare te-a pus față în față cu sufletul tău – nu ca să îl izbești, ci ca să te descoperi și să-ți vezi drumul. Ce frumos și ce vindecător este să îți vezi sensul vieții! După aceea revii în bezna lumii. Iarăși note, iarăși confruntarea cu unele lecții fără sens, fragmentate, nelegate, iarăși gândul să ai o meserie bănoasă, reintrii în cultul plăcerii și în fricile părinților, iarăși jocuri pe telefon, înjurături, ironii, dar mai ales acel plictis care pe an ce trece se tot adâncește.
Existența noastră e un foc puternic, un dor puternic de întoarcere Acasă. Însă rătăcim și flăcările noastre de viață, în loc să ne poarte, sunt purtate de vânt. Nu le mai adunăm în noi. Și începe un dor de ducă. Înainte ajungea un sat din sânul căruia nu am mai fi plecat. Acum nu ne mai încape nici întreaga țară. Cât suntem în țară așteptăm străinii. Nu mai avem limpezimea să credem în lucrarea lui Dumnezeu cu noi. Ne trebuie tot felul de salvatori, care vin, își fac făcutele, iau ce le trebuie, adună profitul și întrețin corupția locală, apoi pleacă spre resurse mai bune sau și le împroprietăresc pe cele care nu se consumă atât de repede. Nu mai avem demnitatea de a exista pentru că nu mai avem demnitatea de a fi. Și atunci cine mai suntem?
Vezi, românul nu poate fi civilizat. Poți să civilizezi românul, dar cu prețul de a nu mai fi român. De ce? Fiindcă civilizația ține de existență și nu de ființializare. Omenia românului, cultura lui adâncă, înțelepciunea lui, credința în Bunul Dumnezeu sunt superioare civilizației occidentale. Aceasta din urmă nici nu înțelege valorile românești, nici nu le-ar suporta dacă le-ar înțelege. Morala vestică nu este transcendentă, este o legiferare umană, nu o împreună cunoaștere a omului cu Creatorul său. Viața de la Apus este o consumare a propriei vieți, o plăcută știință a trăirii timpului scurt al vieții omului, confort sceptic întreținut cu pastile, cu gânduri de superioritate, concedii exotice și vizite la psiholog. Și îmi pare rău dacă prin acestea te fac, copile, să îți aduci aminte de părinții tăi. Viața noastră în care ne-am format identitatea nu era așa. Era o tainică îndreptare spre rosturi adânci, spre sensul adevărat ce străbătea timpul scurt și ne lega de veșnicie. Existența noastră era această cruce binecuvântată și adevărată de a ne jertfi pentru cele înalte. Poate ți-e greu să crezi. Poate cuvintele bune s-au dus prin nerostire, în timp ce cuvintele decăzute ale lumii decăzute ți-au intrat la inimă și sunt duse sanguin în toate țesuturile tale împreună cu otrava adevărurilor relative. Însă cred în lucrarea lui Dumnezeu cu tine. Doream doar să îți arăt că îți sunt alături, oricât sunt de slab și de mărunt. Cred că nu suntem fără însemnătate, căci iubirea lui Dumnezeu ne dă însemnătate, ne ridică și ne înnobilează cu semnificații netrecătoare, pentru care Îi mulțumesc!


 profesor, redactor  initiator al Revistei Arthos- Bogdan Herteg
articol publicat în Foaia Filocalia din Revista Renașterea/ian. 2018