,,Dar iubirea nu este apă de zahăr, nici sirop de zmeură.Iubirea este foc. ”

,,Golătate. Omul, când și-a dat seama că e gol, a fugit din fața lui Dumnezeu și s-a ascuns. Dimpotrivă, când a voit să vină înaintea Lui, s-a îmbrăcat și și-a acoperit goliciunea. Cei ce trăiesc în preajma Domnului își acoperă trupul complet și capul chiar; numai fața rămâne descoperită, uneori și pe aceasta o acoperă.

Omului de azi îi place golătatea, mai ales tinerilor; se descoperă, se dezgolesc în public, le mai rămân abia ,,frunzele lui Adam”, cum zice cineva:

,,Văd trupuri goale cu pestelci,

Adami și Eve în neascultare,

Trupuri goale cu pestelci,

Schilodite de păcate....”(Al. Mironescu)

Ce sens are acest lucru? Omul se repune în starea lui Adam celui căzut, lepădat și izgonit; și mai mult: singur declară că nu are nevoie de Dumnezeu. Fără să vrea, prin golătatea din afară mărturisește golul dinăuntru, pe care și l-a ales singur și în care se complace.

Creștinul când vine înaintea lui Dumnezeu, la biserică nu trebuie să fie gol. A veni gol înseamnă a mărturisi că te-ai lepădat de El, că singur ai ales această lepădare, că n-ai nevoie de El. Dacă-i așa atunci ce mai cauți înaintea Lui?(p. 322)

,,Omul cel nou.

Creștinul trebuie să aibă conștiința nezdruncinată că nu este nimic mai modern decât învățătura lui Hristos și că înțelepciunea Evangheliei este veșnic nouă și unica temelie pe care se poate zidi temeinic omenirea.

Omul Evangheliei este omul iubirii. Dar iubirea nu este apă de zahăr, nici sirop de zmeură. Iubirea este foc. Puterea și mărimea lui se vede în slujire. A răni și a sfâșia poate și o fiară furioasă, dar numai cel ce stă pe temeiul iubirii nu întoarce răul celui ce i-l face. Mântuitorul n-a întors niciodată loviturile și ocările, nu pentru că ar fi fost slab sau laș, ci fiindcă a fost prea mare pentru a face așa ceva.

Evlavia nu-i o manifestare funebră. Omul, care se știe moștenitor și fiu al lui Dumnezeu, care știe că toată lumea cu frumusețile ei pentru dânsul au fost create, are destule motive să se bucure și iar să se bucure, după îndemnul apostolului.

Lumea poveștilor, cu prinți și supraoameni, oglindește totuși un fapt obiectiv. Năzuința, dorul omului după Paradis și originea  împărătească a omului, ca fiu a lui Dumnezeu. Să nu uităm niciodată această noblețe, originea noastră și că suntem răscumpărați, reînfiați de Hristos. Iar ca fii ai lui Dumnezeu, două lucruri trebuie să ne fie cele mai firești: a iubi pe Dumnezeu –Părintele nostru-  și pe frații noștri. Pentru fiii Împăratului Împăraților, o singură lege există: Legea iubirii.

Există multe feluri de mărimi și celebrități în lume. Pentru Hristos însă, adevărata mărime este inima slujitoare.

Piatra de încercare a creștinătății noastre este purtarea noastră față de cei mici.

Poți să te îmbraci cu purpură și să fii calic și poți trăi în calicie având suflet princiar. Poți să te bucuri de cinstea unui om mare: pentru cer, aceasta nu are nici o însemnătate. Ce crede colegul tău de școală, ce crede servitorul, ce crede săracul despre purtarea ta față de el, aceea ești tu ca om și nimic mai mult.

De vrei să se surpe zidurile dintre oameni, străduiește-te să înțelegi pe aproapele tău...Purtați-vă unii altora lipsurile. De vrei să fii creștin: poartă-te ca Hristos...necărturarii, săracii, vameșii, păcătoșii i-au fost prietenii lui declarați.

Legea unui creștin: nu vorbi despre altul decât de bine, nu judeca și nu vei fi judecat. În mâna fiecărui om se află cumpăna propriului său destin. Tăcerea este o virtute rară; împodobește-te cu ea. Vrei să fii nobil? Învață să taci.

De la necuprinsa, îngrozitoarea, sângeroasa întâmplare de pe Golgota, n-ar trebui să rostim cuvântul iubire, fără a ne gândi la Hristos. Iubirea să fie cântecul inimii tale. Cine-și aruncă iubirea în lucruri vulgare, devine vulgar și cu sufletul. Cel mai mare rău ce și-l poate face omul este să-și lase sufletul în paragină. Sufletul devine ce iubește. O iubire degradată degradează sufletul. După iubire poți judeca vrednicia omului. Porunca lui Hristos, să iubești pe Dumnezeu din tot sufletul, este un îndemn spre desăvârșire: vrea să ne facă asemenea Lui.

Poartă-te cu toți degradații societății, cum S-a purtat Hristos, cu delicatețe și prietenie, cinstindu-le demnitatea omenească, și vei contribui la mai binele omenirii.(Emil Fridler, Omul cel nou, Cluj, 1949)”(p. 267)

,,Cel ce aruncă vrajba între frați, nu se mântuieșe, chiar dacă ar muri de moarte martirică.``(Sfântul Ciprian)

,,La clevetire răspunde cu blândețe: murdăria se spală cu apă curată și nu cu murdărie.”

,,Să nu ne temem decât de un singur lucru și anume de a nu pierde prietenia dumnezeiască și de a nu socoti lucrul cel mai cinstit și vrednic de iubire: a ajunge prieten a lui Dumnezeu. (Sf. Grigorie de Nyssa)”

,,Fiule, fără lacrimi să nu te împărtășești niciodată!(Sfântul Simion Noul Bogoslov)”

Extrase din volumul Părintele Petroniu de la Prodromu, Ed. Bizantină, Buc., 2015)
foto: Ilinca Negreanu