cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

icoană Corina Negreanu

..........

REGELE MIHAI I A FOST CHIPUL NEAMULUI NOSTRU ROMÂNESC ÎNTORS SPRE DUMNEZEU. ODATĂ CU MAJESTATEA SA S-A STINS LUMINA UNOR GENERAȚII ÎNTREGI MODELATE DE DEMNITATE, ONOARE, MODESTIE, NOBLEȚE FIREASCĂ ȘI CUVÂNTUL DE CUVÂNT. S-A STINS UN MARE ROMÂN CĂRUIA I-A FOST INTERZISĂ ROMÂNIA. CEL MAI TRIST REGE, ÎN AGONIA EXILULUI SĂU DE PESTE 60 ANI. SPER CA ÎNDURERATUL NOSTRU REGE MIHAI I SĂ NE IERTE ȘI SĂ NE VEGHEZE DE LÂNGĂ TRONUL STĂPÂNULUI RĂSTIGNIT DE OM. CONDOLEANȚE SINCERE FAMILIEI REGALE ÎNDURERATE.


sâmbătă, 27 februarie 2016

Interviu cu Parintele Petru Moga





Lecţia de frumos


- Părintele Arsenie Boca era un om frumos, nu numai sufleteşte, ci şi fizic. Impresiona prin chipul şi alura sa. Era, de asemenea, un iubitor de frumos: picta, se îmbrăca în rasă albă, încinsă cu o curea lată de piele... Pe de altă parte, toţi cei care l-au cu­noscut ni-l descriu ca pe un duhovnic aspru, cu o ex­primare aproape brutală pe alocuri. Dacă este adevărat, cum transmitea el frumosul celor care îl căutau?
- Părintele Arsenie era un preot dur, fără îndoială, dar asta numai pentru a grăbi îndreptarea celor care îi cereau ajutorul şi pentru a pune o distanţă între el şi cei care năvăleau asupră-i. Prezenţa lui era copleşi­toare, şi oamenii care intrau în contact cu el i se supu­neau imediat. Ce relaţie poţi stabili cu oamenii care se agaţă de tine? Dacă îi laşi, se fac ciorchine pe tine şi nu mai poţi avea niciun dialog şi să faci nicio miş­care. Şi-atunci, impunea un spaţiu între el şi cei­lalţi, care să îi oblige pe credincioşi să exprime rapid ce vor şi să-l asculte cu luare aminte. Cu alte cuvinte: nu te lipi de mine ca să încerci să iei, în mod magic, din puterea mea. Ascultă-mă şi vei găsi puterea în tine. De pildă, te întreba, pe un ton ferm, poate chiar răstit: "De ce-ai venit?". E o întrebare care, pusă aşa, pe unii îi intimida, dar pe alţii îi forţa să fie concişi, clari, la obiect, să-şi spună păsul şi să primească povaţa repede. Era o bună metodă, şi pentru că nu s-ar fi putut lungi toată ziua, cu 50-60 de inşi, câţi veneau odată la el. Vedeţi, oamenii, când merg la duhovnic, merg ca la cineva căruia să-i plângă pe umeri, fără să conştien­tizeze că asta nu-i va ajuta prea mult. Or, Părintele Arsenie avea leacul şi te provoca să-i spui ce te doare, numai ca să conştientizezi şi tu unde eşti şi să te hotă­răşti ce vrei. Nu însemna că rămânea la tonul iniţial. Eu cred că felul în care proceda ţinea de o extra­ordinară pedagogie.Odată, m-am dus la Drăgănescu şi sfinţia sa picta la scena "Biserica şi lumea". Era singur şi m-a chemat pe bancă lângă el şi m-a între­bat: "Ştii ce-s alea glan­de endocrine?". Pornind de aici, mi-a făcut o exce­lentă lec­ţie de fiziologie şi, de fapt, o educaţie se­xua­lă, aşa-zicând, poate nu cu un termen foarte potrivit, ca să înţeleg de ce excesele trupeşti provoacă neajunsuri creierului. Am insistat pe acest subiect al durităţii Părin­telui, ca să fie percepută corect. Acum, re­venind la întrebare, Părintele Arsenie trans­mitea frumosul în mod practic, prin muncă fizică, dimpreună cu credincioşii. Veneau oamenii la mânăstire şi el îi pu­nea la treabă, iar rezultatul era mereu un lucru frumos. De exemplu, la Mânăstirea Sâm­băta a muncit cu oamenii ca să amenajeze peisajul. Lacu­rile de acolo le-a săpat cu credincioşii, mai ales cu studenţi. Ţăranii din zonă i-au adus, cu carul cu boi, de la distanţe des­tul de mari, cum era satul Cincu, de pildă, bolo­vani uriaşi, care aveau forme speciale, pen­tru a înfrumu­seţa curtea mânăstirii. Deci, oamenii vedeau cum se naş­te frumosul, firesc, trăiau în ambianţa aceea şi căpătau gust pentru frumos. Cât despre rasa albă pe care o purta, să ştiţi că a fost un mod propriu părin­telui de a re­zolva o problemă. Avea nevoie de stra­ie călugăreşti, dar nu avea nici stofa nece­sară şi nici vreun atelier specia­lizat prin zonă, şi-atunci, a pus de i-a croit cineva o rasă din pânză de in şi de cânepă, care, natural, era albă. Eu am găsit şi la Părin­tele Serafim Po­pescu, cel care i-a fost coleg la Mânăs­tirea Sâmbăta, şi la Părintele Teofil Părăian, în chi­lie, rase albe. Le purtau şi ei odinioară, ca le­gă­tură directă cu tradiţia locului. Erau făcute din pânză ţărănească, aflată la îndemână.

Pr_Petru_Moga3                                                Pr. Petru Moga, sursa foto: Ziarullumina.ro

                                              
- Mare parte din viaţa sfinţiei voastre, dacă nu cumva toată formarea dvs. spiri­tua­lă, a stat sub pecetea personalităţii Părintelui Arsenie Boca...
- Da, cum a fost atunci când m-am dus să-i cer sfatul, dacă să dau examen la Faculta­tea de Teologie. Şi mi-a zis: "Nu, să nu te duci!". Iar după o scurtă pauză, a adăugat: "Ce crezi că vei găsi acolo, jucă­rele? La Teologie intri credin­cios şi ieşi ateu". Nu mi-a explicat nimic mai mult. Şi m-a frământat tare ce mi-a spus. Bine, eram hotărât să fac Teologia, deci nu l-am ascultat, dar m-am gân­dit ce a vrut să spună, de fapt. Târziu, după ce am fă­cut experienţa facultăţii, am înţeles că a încerca să-l predai pe Dumnezeu după metode ştiinţifice este o mare primejdie. Îţi taie orice fel de elan, acolo nu mai încape credinţa. Acu­mulezi cunoştinţe, dar îţi pierzi tot focul. Trebuie să fii tare în credinţă ca să rezişti.
- A fost, prin urmare, un avertisment al Părin­telui Arsenie.
- Da. Poate a vrut să spună că nu sunt pregătit, poate a dorit să mă încerce. Şi de-aici se vede că, pe lângă toate celelalte calităţi ale sale, cultură teologică înaltă, dar oratoric, exce­lent spirit de observaţie psiho­logică, experienţă du­hovnicească, Părintele Arsenie era şi văzător cu duhul. Pentru că eu am mers la el cu o atitudine trufaşă, de om care aşteap­tă să fie lăudat. Şi el mi-a dat peste nas. În timpul comunismului, nu oricine se ducea la Teologie, căci erau multe bariere şi era o dovadă de curaj, pentru care aşteptai aplauze. Poa­te că Părintele a vrut să-mi spună: nu mergi la Teo­logie ca să te obişnuieşti să fii apreciat; drumul preo­ţiei este greu, iar pe el apar încercări mari, când nu te gândeşti. Părintele m-a văzut cât eram de naiv şi cu ce superficialitate copi­lărească porneam la drumul acesta, în care mă anga­jam, de fapt, pentru jertfă.
Un hohot de plâns
- După cum ştim, Părintele Arsenie Boca a fost scos din mânăstire, de la Prislop, în 1959. Atunci i s-a interzis să mai poarte rasă călugărească şi să slujească şi a ajuns pictor la Patriarhie, în Bucu­reşti. A fost urmărit şi şicanat de Securitate, până la capătul vieţii. L-aţi simţit hăituit?
- Nu, dar cu siguranţă îşi lua măsuri de precauţie. Vorbea cu cei care mergeau la el, pe când picta bise­rica Drăgănescu, dar mereu de faţă cu toţi ceilalţi. Omul îşi spunea public necazul, neliniştea sau nedu­merirea, şi părintele îi răspundea tot public. Era destul de greu pentru mulţi, dar în felul acesta îi forţa pe credincioşi să fie precişi şi să re­nun­ţe la detalii lip­site de importanţă. În plus, se foloseau toţi de răspun­su­rile lui, pentru că subiectele sunt ine­vitabil cam ace­leaşi. De ase­me­nea, dăduse con­semn ucenici­lor mai apro­piaţi, să nu arate în lume că îl cunosc. Mie nu mi-a spus asta, pentru că ve­neam mai rar la sfin­ţia sa, dar fratelui meu mai mare îi zisese şi am reţinut de la el. Aşa că, la un moment dat, când l-am întâlnit în tren pe Părin­tele, m-am prefăcut că nu-l cunosc. Mergeam de la mun­te spre Bucureşti. Era seară, iar părintele era însoţit de maica Zamfira Constantinescu, fosta stareţă de la Mânăstirea Prislop. Am stat lângă el tot drumul şi nu am spus nimic. Pentru mine, era destul şi numai prezenţa Părintelui. "L-am văzut!" - asta era totul. După o vreme, a ieşit pe hol la fereastră şi, deodată, a spus celui de lângă el, ingnorându-mă: "Aşa-i şi-n cosmos, întunericul e negru ca cerneala". (Râde) Nu era vreun mesaj criptat, ci pesemne că a vrut să-mi mai risipească stânjeneala, fără să mi se adreseze di­rect, căci evident ştia cine sunt. Pe lângă această dis­creţie a Părintelui Arsenie, a mai existat şi protecţia de care s-a bucurat din partea maicilor, mai ales în ultima parte a vieţii, când s-a mutat la Sinaia. A fost în aşa fel ferit de oameni, încât a devenit extrem de greu de văzut. De exemplu, eu eram preot la Mânăstirea Sinaia, prin 1988, iar măicuţele, care mă cunoşteau, m-au chemat să le împărtăşesc pe nişte surori de-ale lor bolnave, dintre care una era pe moarte. Am fost de vreo două, trei ori, dar nu m-au lăsat să-l văd pe Părin­tele Arsenie, deşi poate că el era dincolo de peretele camerei în care le făceam slujba de dezlegare. Acest mod de a-l apăra s-a perpetuat şi după 1990, când memoria sa a devenit un bun al numai câtorva oameni, care i-au fost foarte apropiaţi. Cred că acum, toate acestea se răzbună prin cultul acesta kitsch care i se face Părintelui Arsenie, un cult primitiv, fără legătură cu nobleţea ştiinţei sale teo­logice, a slujirii sale deose­bite şi cu înălţi­mea lui duhovnicească. Părintele e mai mult al lumii decât s-ar cuveni. Dar e obli­gatoriu să fie apărat împotriva acestui cult, care îi face şi ne face mult rău. Cei care l-am cu­noscut, ca şi cei care, fără să-l cu­noas­că direct, şi l-au luat drept model, avem cea mai mare obligaţie în acest sens.
- Mai simţiţi şi acum puterea Părin­telui Arsenie asupra sfinţiei voastre?
- Părintele Arsenie m-a format, a fost pentru mine duhovnicul prin excelenţă, şi ştiu că frumosul pe care l-am realizat aici, la Câmpina, este după formula lui. În sensul că am lucrat cu enoriaşii pentru a înfru­museţa natura, cum făcea şi el, căci, pentru echilibrul sufletesc, munca fizică este foarte importantă. Asta e o lecţie pe care am adul­mecat-o de la Părintele Arse­nie. Chiar dacă nu am educaţia estetică pe care o avea el, sfătuit de oameni pricepuţi, cred că am reuşit. Asta e puterea Părintelui asupra mea. Dar nu am avut vreo experienţă mistică, vreo vedenie după moartea lui sau altceva.

Totuşi, acum câţiva ani, când am fost ultima oară la Prislop, mi s-a întâmplat un fapt inexplicabil. Am pornit într-acolo foarte lejer, fără griji, să-i duc pe cre­dincioşii din parohie la mormântul Părin­telui Arse­nie. După cum v-am spus, am avut mereu o atitudine dezinvoltă faţă de Părintele, pe care mi-am păstrat-o până azi. Ajunşi la mor­mântul său, ne-am închinat cu toţii. Când mi-a venit rândul în faţa crucii sale, m-a podidit plânsul, fără niciun motiv. Nu venisem cu nicio problemă, cu nicio frământare spe­cială, ba, cum vă spun, eram foarte degajat, că îi duceam pe alţii, după ce eu fusesem de nenu­mărate ori. Atât de tare mi-a izbucnit plânsul, că n-am ştiut cum să mă ascund mai repede în pădure, să nu mă vadă oamenii. A venit dinlăuntrul meu un icnet de plâns care nu era al meu. A fost o zguduire sufletească teribilă. Ca şi când aş fi călcat pe un fir de înaltă tensiune şi nu aveam decât să mă elec­trocutez.

Acesta este fragmentul final de interviu. Articolul integral îl găsiți pe site-ul Fundației Creștine Arsenie Boca 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu