cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

...........

...........
La Nea Makri/ foto Ilinca Negreanu

luni, 23 noiembrie 2015

Icoana e o chemare, o permanentă căutare și descoperire



Interviu cu iconarul Corina Maria Negreanu apărut în Foaia Filocalia(Revista Renașterea) noiembrie 2015


De ce ați ales să deveniți iconar și cum poate fi icoana un mijloc de a vă exprima, ca artistă?
          Artistă e mult spus, pentru că presupune un volum de creație și un aport de autenticitate substanțial în domeniu. Apoi, iconar și artist mi se par termeni care presupun o contradicție. Artistul vânează notorietatea și recunoașterea personală, o anumită ostentație ,,motivată”, pe când iconarul se pierde pe sine în scopul slujirii comunității ecleziale. Nu sunt nici ,,specialistă” în mod formal căci nu sunt licențiată în Arte Sacre sau Plastice, am o cu totul altă licență. Comună cu iconografia e poate dimensiunea antropologică. Deci, sunt un iconar diletant, dar vă asigur că acest diletant e foarte pasionat de ceea ce face și mereu în căutare. Cred că acest statut de diletant deloc comod în ziua de azi când totul este mai lesnicios, îmi oferă o anume umilință și stare de trezvie care mă ferește de vanitatea artistului/iconarului ,,așezat” în rol și statut, mulțumit de sine. Decât varianta posibilă de profesionist blazat și fad prefer ,,amatorismul ” pasionat și arzător. Alexandru Paleologu spunea că ,,un diletant este întotdeauna competent, chiar dacă nu are instrumentația meșteșugărească completă, ca a unui meseriaș. Nu are cum să fie incompetent, pentru că omul devine competent în ceea ce iubește. Faptul că un specialist nu este amator îl destituie ca specialist”.
          În cazul meu așa a fost să fie și sunt conștientă de unele lacune pe care încerc să le depășesc din mers. De când mă știu am fost preocupată de desen, pictură și frumusețe. Nevoia de a picta era ca o respirație în momentele de răgaz, căci copilăria și adolescența mea au fost încărcate și marcate de foarte multă muncă fizică. Am prins și vremurile austere ale comunismului, la țară, unde nu aveam nici cadru, nici ,,om care să mă arunce în scăldătoare”. Când s-a pus problema să dau la Liceul de Arte Plastice, mama mi-a spus clar că nu e de acord să devin ,,pictor muritor de foame”, chiar dacă picturile mele decorau biblioteca școlii, Primăria satului, casele etc. Dar aș prelungi prea mult ca să-mi povestesc istoria personală.
          Icoana bizantină am descoperit-o datorită primei cărți pe care mi-am cumpărat-o la începutul studenției, Arta icoanei a lui Paul Evdochimov. Datorită acestui minunat autor am înțeles Ortodoxia și am înțeles miza mare a existenței, aceea de a fi creștin ortodox. Până atunci nu făceam distincții clare între frumusețea senzitivă a tabloului religios și frumusețea sofianică a icoanei bizantine. Mai mult, credeam că pictura bizantină e stângace, simplistă și executată de oameni dotați cu talent mai puțin rafinat în exprimare. O adevărată răsturnare a valorilor în mintea mea! Dar și o îndrăgostire!
          Au urmat conferințele cu academicianul Sorin Dumitrescu organizate de ASCOR în anii 94-96 și, desigur, cărțile. Am cunoscut pictori minunați de la care am învățat aspecte de meșteșug și tehnică, însă calea mea a fost mai solitară, autodidactă. Bineînțeles, consecințele unei asemenea căi sunt cu soluționări corecte întârziate. Pentru mine icoana e o chemare, o permanentă căutare și o regăsire; un lucru care mă epuizează din cauza neputințelor, dar și care mă încarcă. Mă face să sufăr, dar mă și bucură (cu precauție). Ca fire, am avantajul, dar și povara necruțătoare a nemulțumirii de sine, plus o imensă timiditate în ciuda ,,îndrăznelii” de care par a da dovadă. Dincolo de toate aspectele vieții, respir prin ceea ce fac și-mi ostoiesc un dor anume. Poate părea clișeizat ce spun, dar icoana mă apropie de slujirea bunului meu prieten, care-mi este și soț, de sfinți, de Dumnezeu și de ceilalți semeni.

Pe parcursul anilor, ați organizat mai multe expoziții de icoană la Biserica Studenților din Hașdeu. Ce dimensiune doriți să deschideți către cei care vin?
          Cred că am realizat până acum cel puțin 7-8 expoziții de icoană și nu numai, în care m-am implicat direct, ca organizator. Demisolul bisericuței studențești oferă un spațiu care, dacă ar fi după voia și după dorința mea, ar merita o permanență în acest sens, o continuitate de expoziții de artă creștină și laică, în vederea cultivării vizuale întru frumos și armonie, pentru ca ochii, mintea și inima să fie hrănite cu frumusețea liturghiei de după Liturghie. Pun preț mai ales pe pedagogia implicită ce o oferă o asemenea ambianță artistică; poate așa se schimbă ceva în noi, având posibilitatea să câștigăm un pic de suplețe și de bogăție în viața noastră, dar și în relațiile dintre noi, prin împărtășirea cu artă.
          Din păcate, demisolul este un spațiu multifuncțional, care implică și multe preocupări gospodărești inerente funcționării și bunului curs liturgic al unei biserici dinamice și active cum este Biserica Studenților din Hașdeu. Iar ambianța necesară recepționării mesajului artistic e viciată sau suportă ,,bruiaje” deranjante. În alte situații, cred că o expoziție face simbioză bună cu unele ateliere desfășurate de tinerii studenți. Așa că, încercăm un ,,compromis”. 
          O mobilizare de grup a artiștilor implică din păcate o situație mai dificilă care necesită mult efort pentru un organizator voluntar. Recunosc că nu de puține ori m-am lovit de o anumită inerție, condiționări de tot felul sau de o atitudine rezervată din diverse motive. Cei mai mulți pictori sunt prinși în proiecte personale ce nu le lasă timp necesar pentru lucrări de creație pe o temă de ansamblu  sau, pur și simplu, au diverse sensibilități și dispoziții ale momentului. Nici nu știi cine dă și cine primește într-o expoziție: exponenții sau publicul privitor.
          Dincolo de darul gratuit al oferirii de frumusețe, e important și pentru pictori o astfel de întâlnire în care lucrările fiecăruia și preocupările personale se reflectă și se articulează într-un cadru unitar de exponate. Judecăm, cântărim, ne inspirăm, învățăm unii de la alții. La ultima expoziție, cea organizată pentru deschiderea evenimentului tineresc de la Cluj, Întâlnirea Tinerilor Ortodocși din Europa, am fost foarte bucuroasă că au răspuns afirmativ mulți pictori de mare valoare, deja consacrați, și cu un potențial extraordinar de creație, cum sunt soții Dana și Ciprian Toma, Camelia și Ioan Popa, Niculina și Sorin Albu, Vasile Lefter, Angela Hanc, diaconul Nicolae Bradu Bălan, cărora li s-au alăturat alții, mai mult sau mai puțin cunoscuți, din diverse zone ale țării. Consider că a ieșit un lucru frumos în care a binevoit Dumnezeu și le mulțumesc încă o dată, așa cum am făcut-o și în particular, pentru că am simțit o minunată solidaritate participativă, din care a ieșit cea mai frumoasă expoziție de până acum.
         
Una din icoanele dumneavoastră, cea despre Facere, o cred a fi uimitoare! Ce teologie ne învață? 
          Este mai degrabă un studiu tematic al Zilei a Treia a Creației ce cuprinde conform Hexameronului biblic două momente importante: despărțirea apelor de uscat, cărora Dumnezeu le dă nume și rost de mări și pământ, și apoi apariția vegetației ca rodire a pământului. Recunosc că m-a inspirat o pictură murală de la o mănăstire din insula Rhodos, dar și Facerea, Iov și Psalmii lui David. Este de o frumusețe nesfârșită această simfonie a celor șase Zile ale Creației, în care Dumnezeu pare că separă și creează dihotomii, dar nu este așa. Totul primește o ordine și o rânduială de complementaritate progresivă și germinativă, cu o bună așezare a rostului fiecărei particule, pentru ca în finalul Zilei a Șasea, omul să încununeze și să stăpânească această operă divină covârșitoare. Dar, ,,Omul în cinste fiind pus, n-a priceput!”. Și tot din dragoste, după Cădere, Dumnezeu creează pentru om ipostaza biologică a hainelor de piele și poruncește naturii, care suportă consecințele păcatului strămoșesc, să se supună și să-i slujească omului spre redobândirea paradisului pierdut. De la Cădere, vegetația suferă anomalii, căci apar pălămida și spinii, iar ciclul zilelor e marcat de acum de apariția nopții ce separă dimineața de seară. Timpul și toată creația suportă mutația lor profanată așteptând Eshatonul.
            Orice icoană, de la intenția de a fi pictată și până la finalizarea ei, repetă parcă simbolic (aur, proplasmă etc., până la blicurile de lumină a Zilei a Opta) și în trepte etapele Facerii. Resimt de fiecare dată un dor când văd frumusețea naturii rânduită cu atâta înțelepciune de Dumnezeu în lume și în Univers, când călătoresc în avion, ocazie ce oferă o imagine mai de ansamblu asupra planetei pe care trăim. Pentru mine, întâlnirile uscatului cu apa, granița lor nestereotipă fremătătoare și fermecătoare sunt o continuă uluire. E o iconosofie în aceste priveliști, care te trimite spre începuturi, spre lumina Zilei Întâi din perspectiva inversă a Zilei a Opta, ca în ghicitură.
            Dar parcă pragmatismul și sălbăticia prezentului nu ne mai oferă răgaz ca să recunoaștem mișcarea antropocentrică și geocentrică a dragostei desăvârșit jertfelnice a lui Dumnezeu pentru om și pentru revenirea lui în firea cea bună. Omul pare că e tot mai puțin dispus să recunoască lucrarea și prezența Duhului Sfânt în natură. Știința și utilitarismul transformă mediul înconjurător, universul, în obiect neutru, care-i permite omului captiv unei rațiuni egocentrice și egolatrie în căutarea confortului și a bunului plac o exploatare a resurselor și o iconomie nechibzuită desfătătoare, fără tăgadă catastrofală speciei umane. Să zicem de un război atomic, dar lucrurile merg mai departe în gravitate, până la cucerirea și stăpânirea inimii acestuia.
            Am simțit nevoia unui manifest personal prin această lucrare modestă, nu atât de izbutită cum mi-aș fi dorit. Am vrut să ofer cel puțin un motiv de reflecție pentru grija și pentru păstrarea în armonie a darului peste care odinioară omul a fost pus împărat; mi-am dorit să fac acest lucru mai ales cu prilejul expoziției dedicate Întâlnirii Tinerilor Creștini-Ortodocși din toată Europa (4-7 septembrie 2015). Este și o expresie a antinomiei între lumina creatoare în care s-a arătat rodul mereu germinativ al dragostei Sfintei Treimi și vâscozitatea întunecată și deloc atractivă a haosului neființei din care Dumnezeu le-a chemat la viață pe toate.

De multe ori, creștini fiind, nu suntem suficient de educați asupra a ce este icoana și asupra modului de raportare la ea. Ce ne sfătuiți în această privință?
            E o problemă complexă și foarte delicată ce atinge multe sensibilități și chiar paradoxuri. În viață, am întâlnit două extreme care mi-au adus o mâhnire profundă. Prima, fixația trăitorilor superficiali, conduși de plăcerea sentimentală pe care le-o provoacă o anume imagine fie kitsch, fie o imagine aparent bizantină; a doua extremă se referă la lipsa de tact și de îngăduință ce nu duce decât la învârtoșare și tensiune, prin disprețul pentru cei ,,slabi” încunoștințați din partea cunoscătorilor ce duc un ,,adevărat război sfânt” probizantin. Cred că există o cale împărătească, de mijloc, pe care o păstrează toată trăirea duhovnicească și care definește discernământul în cheia dragostei, Ortodoxia. Se cade ca și cel ce pictează, dar și cel ce privește și cinstește icoana să aibă mai întâi o cunoaștere teologică și o trăire a acestei cunoașteri. În primul rând, făcătorii de icoane, deși, îmi dau seama, că sunt presați de condiționările existenței să recurgă la fel de fel de concesii, se cuvine să opună rezistență atunci când li se cere o comandă cu ,,Maica Domnului blândă și zâmbitoare” și nu o icoană cu demnitatea smerită și sobrietatea caldă, de pildă; adică, să picteze după gustul și capriciul comanditarilor. E preferabil un refuz smeritor. Sigur că măiestria artistică contează în execuția icoanei. Dar nu trebuie insistat în desăvârșita execuție a detaliilor și aprecierea icoanei după acest criteriu. Iconarul este responsabil nu atât de măsura înaltă a măiestriei execuției, pe care suntem de cele mai multe ori captivați să o apreciem, ci de buna așezare în Adevărul de credință.
            Criza icoanei, o spune același Paul Evdochimov, nu constă în lipsa măiestriei tehnice, ci în criza religioasă, de credință. O icoană poate să fie perfectă și desăvârșită în planul desenului anatomic sau cu paleta cromatică echilibrată, în acord cu canoanele Erminiei, dar să fie hipertrofiată în duh, fadă, sau de-o platitudine sterilă tocmai pentru că e sufocată sau prea încărcată de detalieri ce justifică mai degrabă orgoliul ce evidențiază ego-ul artistic. Pe de altă parte, din exces simbolistic și din exces de semnificații se fac excese reprezentative diforme ale trăsăturilor umane, până la denaturarea chipului și trupului sfântului reprezentat, tocmai pretextând libertatea netă a ipostazei eshatologice în icoană. Astfel, alunecăm ușor spre ezoterism și gnosticism atunci când chipurile sunt învăluite într-un abur sau se întrezăresc doar într-o formă vagă, mai degrabă ,,intuitivă”.
            Pe de altă parte, excesivitatea ,,barocizătă” a formelor, sau stridența culorilor saturate și rupte, ori neglijarea perspectivei inverse care definește icoana, ori apariția umbrelor și penumbrelor volumetrice, a naturalismului, toate acestea blochează intenția și înțelesul demersului iconografic la nivelul materialismului senzualist, atât de penetrant evlaviei needucate și nematurizate. Icoana adevărată dislocă adâncurile sufletești și conduce spre Euharistie, inima ființială a Bisericii. De aceea, într-un spațiu secularizat, icoana poate scandaliza și produce opoziție și bulversare.
            Sigur că desenul și buna folosire a culorilor contează. Asceza este și ea un exercițiu și un mijloc de cunoaștere, într-o lume care își dă mai abitir concursul să ne obosească și să ne acapareze psihicul cu fel de fel de imagini parazitare. Am văzut ,,icoane” în care pictorul a renunțat la culoare sau a folosit o cromatică foarte restrânsă. După umila mea părere, cred că e un derapaj (monofizit), deoarece culorile reprezintă rolul materiei în lucrarea mântuitoare a sufletului omului. Uneori se caută obsesiv transparențele, ca un surogat al spiritualizării. Alteori, învechirea voită a icoanei prin patina vernisării sau paloarea căutată a culorilor poate fi o ispită cauzată de o nostalgie și de un ,,romantism” al credinței că tot ce pare vechi e mai spiritualizat.
            Un iconar, dacă se respectă pe sine și cinstește icoana, se cade să caute o bună cunoaștere și înțelegere teologică a icoanei. Să cerceteze și să citească cele mai bune cărți și autori, de la Leonid Uspensky, până la Sorin Dumitrescu. Slavă Domnului că avem și o gamă variată de albume iconografice care ne sunt foarte accesibile chiar prin internet. E valabil acest lucru pentru orice creștin. Astfel, nu ne vom așeza confortabil într-un fel duios de a privi. Ochii noștri nu ne vor mai livra o simplă și plăcută vedere. Trebuie să înțelegem că frumusețea adevărată se dezvăluie, pe măsura limpezirilor succesive privirii luminate de cunoaștere trăită, epurată de balastul cotidian și nu numai. ,,Ceea ce corupe este la vedere” spunea Seneca. Să încercăm să privim dincolo de imediat.

            O modestă intenție în sensul celor spuse mai sus îl pot avea și expozițiile găzduite la demisolul Bisericuței Studenților.

2 comentarii:

  1. Saru-mana!

    Doamne ajuta!

    Bine v-am regasit!

    Am citit cu bucurie si atentie interviul dvs, unde spre smerirea mea insotita de amuzamentul propriu, m-am si regasit in cateva din exemplificarile oferite... spun asta avand in vedere felul cum privesc si eu o icoana, atras ptr inceput indeosebi de frumusete artistica a imaginii. Asta mi-a adus aminte, cat de dezamagit sunt in sinea mea, atunci cand cineva vine la mine dupa o prestatie artistica, si isi marturiseste aprecierea (doar) ptr volumul de text memorat de subsemnatul.
    Am indraznit aceasta usoara asemanare, ptr ca, si eu, de multe ori mi-am catalogat indeletnicirea independent - artistica a fi o alta forma de iconografie, cu diferenta ca, in loc sa astern culorile pe material, incerc sa colorez auzit aerul dintre noi cu versuri, proza si oarecare atitudine scenica.

    ... de la Ploiesti! :)

    Florin...

    RăspundețiȘtergere
  2. Dragul meu Florin, Iți mulțumesc tare mult pentru acest ,,Doamne, ajută!” semnat de la Ploiești . Trebuie să știi că nu te-am uitat și-mi face bucurie această regăsire ! Nădăjduiesc să fii bine și să ne revedem cu ajutorul lui Dumnezeu.

    RăspundețiȘtergere