Dumitrițele/foto Corina Negreanu

Lectura

Eram cufundat în lectură. Citeam demult,
De când ploaia a început să biciuiască geamul,
Și-atât de adânc pătrunsesem în lectură,
Încât nu auzeam ploaia.
Priveam țintă rândurile-ca niște riduri
Ale îngândurării, și ceasuri de-a rândul
Vremea stătea sau se mișca înapoi.
Deodată văd: rândurile culese sunt de culoarea carminului-

În ele este asfințitul soarelui, asfințitul.
Rândurile se rup ca fiarele de colier
Și literele se rostogolesc care încotro.
Știu, părăsind parcul, soarele
Trebuie să mai privească înapoi
De după garduri învăpăiate.
Dar iată că  după toate semnele  parcă e noapte.
Copacii se înghesuie pe margine de drumuri,
Iar oamenii se adună în cercuri
Și discută pe-ndelete,
Și e mai scump ca aurul
Fiecare cuvânt.
Iar dacă îmi voi ridica ochii de pe carte
Și-mi voi aținti privirea în fereastră,
Cât de aproape va deveni totul, se va așeza alături-
Deopotrivă și de-o seamă cu inima mea.
Dar e nevoie să mă înrudesc cu semiîntunericul
Și ochii să mi-i potrivesc cu coloșii nopții,
Și voi vedea că terrei
Ograda nu-i ajunge,
Că a crescut depășindu-se pe sine,
Și devenind mai mare decât bolta cerească;
Iar steaua cea mai depărtată de la marginea satului,
E ca o luminiță din ultimul bordei al așezării.


(R. M. Rilke-traducere de Boris Pasternac/în  românește de Mihai Novicov)