cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

...........

...........
foto Corina Negreanu/Sânziene

marți, 8 aprilie 2014

Pelerinaj la Nicula(I)

Un pelerinaj nu este o simplă deplasare geografică/fizică din punctul A în punctul B. Paradoxal, călătoria are loc pe alt tărâm, cel al inimii. Al autocunoașterii și al descoperirii lăuntrice,  a lui Hristos cel din inima noastră dar și a neputințelor noastre.  Efortul fizic își are el rostul lui. Cu cât e mai jertfelnic, cu atât mai mare bucuria, lărgimea interioară descoperită. Îți verifici limitele răbdării  și ale  îndurării, mai ales dacă credeai că le ai deja dobândite... Sigur, asta pentru cine poate și vrea.
5 aprilie 2014.  O dimineață de primăvară cu cer înnorat. Ne strângem în fața Catedralei  ortodoxe clujene. Ne recunoaștem unii pe alții sau, nu... Unii simt nevoia să-și asorteze călătoriei costumul popular românesc. Mi se pare un efort și o grijă suplimentară, oarecum inconfortabilă față de alții echipați mult mai lejer. Admir puterea acestor nevoitori! Oricum, suntem diverși, și nu doar tineri!... Intrăm în Catedrală. Așteptăm sub presiunea orei de plecare a trenului. În sfârșit, se oficiază o slujbă-rugăciune de călătorie. Înalt Prea Sfințitul Andrei ne acordă binecuvântarea care și-a  avut rostul ei sublim și i-am simțit  ,,efectul” pe parcursul întregii noastre călătorii pedestre. Ne pornim la pas, foarte grăbit, și traversăm orașul spre gară atât de repede încât abia observ cum unii oameni de pe margine ne privesc mirați. Poliția și Jandarmeria ne ajută, flanchează cortegiul extins, ne protejează și ne asigură calea impecabil, așa cum a făcut-o pe parcursul întregii noastre călătorii. Urcăm în tren. Ne așezăm și la foarte puțin timp trenul alunecă. Se oprește. O familie întârziată face semne disperate să fie luată. Au și copilașii cu ei! Reușesc să urce.Pornim de data aceasta. Sunt în compartiment cu prietene basarabence, un ardelean, o moldoveancă, dar și o pereche, el și ea, mai rezervați și tăcuți.  Spre stația Iclod am înțeles că erau studenți filologi. Mă simt atât de bine cu toți! Pe fereastră văd în mers imagini asemenea celor din  filmul lui A. Tarkovski, Călăuza, urmele și marcajele unei civilizații degradante care sufocă natura verde de la periferia marilor orașe. Parcă sunt un țipăt vizual disperat  copacii înfloriți între  gunoaie și deșeuri metalice sau ziduri neîngrijite.Mă doare frumusețea lor în constrast cu urâciunea făcută de om! paradoxul vizibil dintre înnoire/prospețime și uzură/alterare. Ne îndepărtăm tot mai mult... Apar satele cu grădini și acareturi mai mult sau mai puțin plăcute vederii estetice.
În fine, coborâm la Iclod. Ne organizăm. Prezența Prea Sfințitului Vasile e atât de percutantă și ne dă o mare siguranță, plinătate și curaj să purcedem.  Alături, câțiva preoți, Pr. Ciprian Negreanu, Pr. Cătălin Ghiț, Pr. diacon Claudiu Ursu cu copiii săi, Pr. ierom. Natanael Zamfirache, pe parcurs  s-a alăturat  Pr. Călin Popovici și alți câțiva pe care îi cunosc din vedere sau deloc.
Mă bucur pentru început de însoțirea la pas a Mariei și Dorinei,  dar trebuie mereu să-mi adecvez pasul  după șirul de seminariști  în spatele cărora ne aflăm.  Încerc să găsesc subiecte comune cu ei, dar, nu prea am șanse. Constat că nu reușesc să văd natura cum mi-aș fi dorit,  pentru că  trebuie să fiu mereu atentă să nu calc pe cineva din fața mea sau să  creez probleme de ritm pentru cel din spatele meu. Cu toate astea, e imposibil să nu  remarc din mers ramurile înflorite ale pomilor  întinse ca niște brațe deschise  pe-o parte și alta a drumului. Ilinca m-atenționează să văd primele berze! Purpura lalelelor și galbenul curat al narciselor de prin grădini. Verdele mijit peste tot și mirosul de reavăn. Mă emoționează peste poate familiile ieșite la porți, privindu-ne, de la mic la mare.  Pe alături câte-o bătrânică discretă, la o căscioară, ascunsă după un trunchi de copac, privindu-ne îndelung și însemnându-și o cruce în sân, cu buzele  fremătând o scurtă rugăciune și  cu privirea-i rămasă prelungă. Prea Sfințitul Vasile îi salută pe toți, înclinând capul. E o odihnă în această spontană comunicare  tacită, instantanee,  de la inimă la inimă! Amân să mă uit în spate, de emoție și imposibilitate. Se întâmplă cumva, în mers,  la un moment dat. Mă înfior. Suntem mulți...



















foto : Tatiana Onilov

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu