poetul...

DANIEL TURCEA   ( 22 iulie1945- 28 martie1979)

 PUTEREA DE A FI DIN NOU APROAPE

I. Orb

Sămânţă e văzduhul ce vine către tine

aşa ţi-e zămislirea, să poţi trăi văzând

tăcerea care arde, a vieţii subţirime

când simţi apropierea

te naşti

ca şi cum cerul

întunecat al vieţii, o carceră omizii

ca pântecul te poartă şi fără glas

privind

ce n-are încă nume şi nu-i decât o ceaţă

ce naşte (şi grăirea atât ţi-e de străină

de nume şi cuvinte) – te naşte prin durere

în ziua negândită, cum nu ştiai afară

aşa e ce nu credem şi nu ştim

şi e rostul

ascuns al firii noastre şi firea ne-nconjoară

Aşa te naşti şi moarte îţi sunt, ca răstignite

gândurile şi patima vâscoasă

ca sufletul să fie

iar şi iar

un foc adânc, ascuns privirii, menţii

ci numai ca o rază când încă dormi,

pe pleoape,

un foc adânc începe să crească pretutindeni

fiinţei tale spală şi vindecă, arzând

răcoritor, puterea de-a fi…

din nou aproape.

II. Vederea

murind cruzimii, spaimei

murind vâscoasei patimi

şi risipirii, cu toţii am trăit

şi ne-amintim

e ca şi cum, în viaţa ce-nfloreşte lemnul

piroanele ard în mâini, ca pentru-mbrăţişare

deschise larg şi fruntea ce sângeră, lumina

se odihneşte

în ziua ce se frânge

şi numai ea e viaţă şi numai ea va fi

şi-n jur, tot ce-o priveşte murind, cu bucurie

e-nfrânt şi-n întuneric şi-n searbădă beţie

o, de-ar cunoaşte cineva într-adevăr

Cerul şi pământul, ca să putem

Cele Trei, ale Iubirii

de o Fiinţei Feţe, să vedem

III. Sete

Deasupra oricărui gând

deasupra tăcerii

înconjurat de glasurile

ce-l împresoară de pretutindeni

nevăzut de cuvintele

ce-i sânt vase şi se văd

ca sălciile-n apa-n sine

deasupra oricărui „nu”

şi-a oricărui „da”

acolo

începi Tu

cu adevărat

şi neiubind nu ne putem apropia

nici de urma paşilor Tăi

nici de strălucirea veşmântului

nici setea

aceasta

mistuitoare

nu poate naşte în fântânile ei

par, iată

se apropie 

se arată

ca un grâu sfărâmat între pietrele morii 

ca un strugure în teasc

 De nasc în om înţelesuri

De nasc în om înţelesuri

spre o mai mare străfulgerare şi umilinţă

căci nu despre necuprindere

ci despre îngereasca petrecere

nu este departe

nici înafară

ci înăuntru.

– Iar de nu, nu ai nimic.

De părăseşti mrejele,

primeşti cheile bolţii –

Veniţi să stăm în chip netrupesc

în cetatea vieţii!

Toate

întrec frumuseţi cu neputinţă de ajuns

şi lacrimi izvorăsc în chip nesilit

foto: Olga Bersan