cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

...........

...........
La Nea Makri/ foto Ilinca Negreanu

luni, 30 decembrie 2013

O frumoasă prietenie(II)



 O prietenie fraternă  profund iubitoare între  Sf. Benedict de Nursia și Scolastica

Cunoaștem din scrierile hagiografice multe legături de prietenie adevărată, sinceră și plăcută lui Dumnezeu dintre sfinte și sfinți. Prietenii frumoase și pilduitoare de care suntem convinși că au continuat desăvârșindu-se Dincolo, în veșnicie.Nu le enumăr aici...poate altădată.
 Există un episod de o frumusețe rarisimă în acest sens, în care, iubirea revărsată din vuietul Duhului Sfânt acoperă și depășește litera legii  și împlinește  orice rânduială din viață.
Se  știe despre Sfântul Benedict de Nursia că avea o soră ce se numea Scolastica, care se presupune a fi  chiar soră lui geamănă deoarece anii consemnați nașterii și morții  celor doi sunt aceeași 480- 547 d.Hr. Ei au trăit într-o perioadă istorică extrem de tulbure pentru creștinătate.Viața atât de încercată a acestui sfânt este scrisă în detaliu de către Sf. papă Grigore cel Mare.
Despre Sfânta Scolastica cunoaștem doar din cele menționate în viața scrisă a fratelui său. Ambii s-au consacrat vieții monahale încă din tinerețe, nevoindu-se în mănăstiri diferite, totuși, oarecum apropiate. Acești frați aveau  obiceiul ca o dată pe an  să se viziteze, astfel că  Sf. Scolastica venea ea de fiecare dată ca să-l vadă pe Sf. Benedict. Locul de întîlnire era într-o  dependință a mănăstirii de călugări condusă de acesta.  Acolo ,,își petreceau ziua aducând laudă Domnului și în convorbiri duhovnicești, iar când se lăsa seara luau masa împreună”(Sf. Grigorie Dialogul).
La ultima lor întâlnire s-a întâmplat un lucru minunat de o delicatețe impresionabilă  ruptă parcă din Cântarea Cântărilor.
Cuprinși de bucuria întâlnirii, sora își roagă insistent fratele să rămână peste noapte să mai povestească și să petreacă împreună. Dar fratele o refuză și o mustră spunându-i că nu poate încălca regula fixă de a  petrece noaptea înafara mănăstirii. Citez*:
,,Dar ce făceau oare împreună, într-o zi atât de scurtă, o dată pe an, aceste două ființe care se iubeau? Își ofereau desigur bucuria de a trăi câteva momente în comun, dar Grigore aduce precizări în acest sens, indicându-ne un fel de program al acestei zile: ,,Își petreceau ziua aducând laudă Domnului și în alte convorbiri duhovnicești, iar când se lăsa seara luau masa împreună”. Această frază simplă trebuie să ne umple de bucurie! Într-adevăr, nu discutau despre problemele mănăstirii fiecăruia; nu-și petreceau prețioasele clipe văitându-se de nenorocirile vremurilor pe care le trăiau, atât de mari, după câte știm; nu vorbeau despre ei, ci Dumnezeu era subiectul principal al întâlnirii lor întru lauda și dorința insuflată de Sfântul Duh.(…)

Bucuria întru Dumnezeu îi unea și le umplea inima, dincolo de ceea ce bănuiește inima că ar fi obișnuit.

Înțelegem de ce, într-o seară, călugărița i-a spus deodată fratelui ei: ,,Prietene, te rog,  nu mă lăsa în seara asta, ci să rămânem până la ziuă să ne bucurăm de fericirea vieții ce va să vină.” Ea presimțise subit, în lumina pe care ți-o dă Sfântul Duh, că seara aceea avea să fie ultima pe care o trăiau împreună pe pământ!

Dar, de data aceasta, lumina îl părăsise pe Benedict, care nu a văzut în rugămintea ei decât un capriciu de femeie. Și i-a răspuns: ,,Soră, oare nu știi că nu pot să-mi petrec noaptea în afara mănăstirii?”

Benedict își iubea sora; îi plăceau aceste dialoguri care-L slujeau pe Dumnezeu, în primul rând; dar se voia a fi și acela ce veghează la respectarea regulilor monastice pe care  le impunea călugărilor(…).,,Cerul  era atunci foarte senin, fără nici un nor. Dar călugărița, la refuzul fratelui ei, și-a împreunat mâinile pe masă și și-a plecat capul să se roage lui Dumnezeu. Când și-a ridicat privirile, s-a pornit o asemenea urgie de tunete și fulgere, un asemenea potop, încât nici venerabilul  Benedict, și nici frații, veniți cu el, nu au putut ieși. Plecându-și capul, călugărița își revarsase șuvoiul lacrimilor și adusese ploaia cerului. Nu trecuse nici o clipă între rugăciunea ei și ploaia torențială.”(…) 
,,Omul lui Dumnezeu, în mijlocul fulgerelor, al tunetelor și al ploii torențiale, și-a dat seama că nu se putea întoarce la mănăstire și s-a plâns surorii lui: ,,Fie ca Dumnezeu cel Atotputernic să te ierte! Uite ce-ai făcut, sora mea dragă!”

Faptul că un sfânt se plânge altui sfânt de minunea pe care acesta a înfăptuit-o, luându-l drept martor pe ,,Dumnezeu cel Atotputernic”, ține, evident,  de cel mai straniu paradox. Grigore îndrăznește totuși să menționeze  acest lucru până la capăt.

De fapt, călugărița îi poate răspunde fratelui său cu subtilitate și umor(căci el este de aceeași parte cu ea, luminos, vesel, uneori teribil, atât de apropiat de Dumnezeu): ,,Pe tine te-am rugat, frate, dar tu n-ai vrut să-mi răspunzi! L-am rugat pe Stăpânul meu și El m-a ascultat. Acum pleacă,  dacă vrei, întoarce-te la mănăstire!”

N-avea, desigur, rost să încerce să plece; și cel ce nu voise să rămână de bunăvoie a trebuit să accepte până la urmă invitația făcută prin aceste mijloace.(…) Au rămas să vegheze toată noaptea, vorbind pe săturate de cele din Ceruri”.

Victoria era de partea celui mai iubitor, căci, notează Grigore, ,,Dumneze este iubire și deci a putut mai mult cea care a iubit mai mult.”(…)

Recitind acest episod al întâlnirii dintre Benedict și Scolastica, încheiat, seara, cu o cină frățească, în chip de Cină de taină, ne gândim la masa de seară acceptată de Iisus la un notabil fariseu, când, dintr-o dată, își face apariția o prostituată din oraș.

Această femeie nu spunea nimic, nu exprima nici o dorință; nu avea, asemeni Scolaticei, nimic altceva decât lacrimile și imensa ei dragoste.

Și, de aceea, i-a fost dat să audă din gura Domnului: ,,Iertate sunt păcatele ei cele multe, că mult a iubit.”

Fără s-o știe, fără măcar s-o dorească, Benedict și Scolastica rescriau astfel Cântarea Cântărilor:

,,Ca pecete pe sânul tău mă poartă, poartă-mă pe mâna ta ca pe-o brățară! Că iubirea ca moartea e de tare și ca iadul de grozavă e gelozia. Săgețile ei sunt foc și flacăra ei e ca fulgerul din cer.”

Câteva zile mai târziu, Scolastica se stingea din viață departe de fratele ei, dar el, ,,aflându-se în chilia sa, ridicându-și ochii, a văzut afară sufletul surorii lui desprinzându-se de trup și înălțându-se către lăcașul tainic al cerurilor, ca un porumbel”.


,,Viziunea Sf. Benedict" - Arh. Zenon

Se spune că după patruzeci de zile de la moartea Scolasticei, Sfântul Benedict de Nursia avea să o urmeze pe sora lui dragă și iubită, să treacă și el la Domnul  …


*,,Viețile Sfinților Augustin, Benedict, Bernard, Francisc de Assisi, Ioan al Crucii”,aut. Paul Aymard, trad. din fr. de Ileana Busuioc, Ed. Humanitas, Buc., 1996.