cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

icoană Corina Negreanu

..........

REGELE MIHAI I A FOST CHIPUL NEAMULUI NOSTRU ROMÂNESC ÎNTORS SPRE DUMNEZEU. ODATĂ CU MAJESTATEA SA S-A STINS LUMINA UNOR GENERAȚII ÎNTREGI MODELATE DE DEMNITATE, ONOARE, MODESTIE, NOBLEȚE FIREASCĂ ȘI CUVÂNTUL DE CUVÂNT. S-A STINS UN MARE ROMÂN CĂRUIA I-A FOST INTERZISĂ ROMÂNIA. CEL MAI TRIST REGE, ÎN AGONIA EXILULUI SĂU DE PESTE 60 ANI. SPER CA ÎNDURERATUL NOSTRU REGE MIHAI I SĂ NE IERTE ȘI SĂ NE VEGHEZE DE LÂNGĂ TRONUL STĂPÂNULUI RĂSTIGNIT DE OM. CONDOLEANȚE SINCERE FAMILIEI REGALE ÎNDURERATE.


vineri, 29 noiembrie 2013

O întâlnire întâmplată...


cărarea spre Schitul Sf. Cruce

 verdele bambușilor de la poartă


 Alpii Elveției itanienești văzuți din curtea schitului


                                                                         ,,Dinții babei”- vedere de la fereastra trapezei


Pustnicii sunt oamenii care se smulg din curgerea ,,normală” a timpului  ca să-l plinească. Se retrag din spațiul comun, cel eficace nevoilor umane primare și secundare, ca să fie peste tot, cu duhul... Nu au nimic al lor și au totul. Rugăciunea neîncetată, îndreptarea gândului la Dumnezeu în toată vremea, lupta pentru dobândirea curăției inimii,  pentru cunoașterea lui Dumnezeu, e comoara luminoasă agonisită în trupul lor  firav, care emană energia bună ce dăruiește  odihnă sufletească și inspirație celorlalți. Lângă ei, ne găsim în siguranță, ne împăcăm cu noi înșine și simțim cum lucrează dragostea lui Dumnezeu pentru om. Da, dragostea aceea adresată atât de personal, în forme  atât de discrete, neverbalizată,  încât nu ai sentimentul de nivelare, de ins de duzină prins într-un ansamblu de oameni drăguți.Că de multe ori, noi, creștinii,  abuzăm de cuvântul dragoste,  invocăm des iubirea,  dar o resimțim adesea atât de impersonală sau obositoare și nelucrătoare până la capăt, fie din partea noastră, fie din partea celorlalți. Dragostea–dragoste, adevărata dragoste lucrătoare  e un har, care nu poate fi primit și înmulțit decât de o inimă curățită.
Pustnicii sunt  aurul căutat și aflat în inima munților.Merită  osteneala și efortul de a-i întâlni pe viu, chiar dacă acum îi avem lesne  la îndemână în cărți, filmări  și icoane. Cunoaștem teoretic multe despre Dumnezeu,  dar contactul direct cu un trăitor e de necomparat. Grav e că se împuținează numărul lor …Cât sunt nevoitori ca ei...e încă bine...


                                    ,,Dinții babei”

Părintele Gabriel Bunge este un călugăr pustnic, de multe carate, în Alpii cantonului elvețian Ticino. A ales să viețuiască  în micul lui schit asemănător chiliilor atonite, în mijlocul excreștinătății apusene, aflată în degringoladă și puțin prietenoasă credinței, ca un far în mijlocul valurilor puternice ale furtunii, prin care să se salveze cei ce vor să se salveze. Aceasta este misiunea lui, să dea mărturie despre Hristos și adevărata Biserică, acolo; un om punte, o legătură ce reînvie  duhul  perioadei de aur a monahismului egiptean și siriac (pe care l-a cercetat în profunzime zeci de ani) în actuala pustie apuseană postmodernă deconstructivistă.


Ne-am cunoscut în urmă cu doi ani, când,  a venit la noi și nu ne-a uitat, astfel că acum, ne-a chemat Prea Cuvioșia sa  la ,,casa” lui- Schitul Sfânta Cruce. Schitul e un așezământ format din mai multe corpuri de căsuțe, care, inițial, poate nu fără importanță ni s-a precizat, erau niște grajduri pentru animale. Pe rând, le-a transformat, le-a dat o utilitate cât se poate de nobilă...
 Cu gândul la cuvintele Părintelui Arsenie Boca(,,…dacă L-am trăi pe Hristos n-ar mai fi nevoie să vorbim atât despre El…”), sau, la cuvintele patericale(,,Destul îmi este să te văd, Părinte!”), aproape că  ne era suficient doar să îl privim și, să tăcem.






  Da. Să-l observ, să îl ascult atent, ca să înteleg modelul viu din fața ochilor mei a cum înseamnă să cauți o viață să  fii omul lui Dumnezeu. Părinte, avvă,  de un mare rafinament al firescului dobândit, onest și modest, plin de distincție simplă, care știe să se poarte atent cu oricine, fie că e femeie, bărbat, sau copil. Sub aripa sobrietății calde a privirii ochilor săi albaștri-pali, plini de  pătrunsă dragoste și înțelegere pentru neajunsurile noastre, am resimțit ce înseamnă dorul de a fi cu Hristos. Doct, erudit, poliglot, nelipsit de consecvența unui ritm de viață liturgic, iubitor de icoană și cu bun gust în toate, însă fără capcana de a cădea într-un soi de  fundamentalism bizantin,   străpuns la inimă de criza fraților săi catolici pe care îi iubește și primește aidoma samariteanului  milostiv,  îndurerat de neînțelegerile și certurile dintre  Bisericile ortodoxe surori, sau  ,,ortodoxii”, așa l-am aflat, cu discernământ lucid, racordat la problemele actuale și atent la duhurile  care străbat și răzbat peste lume. Ne-a vorbit  îndurerat de situația Bisericii Catolice nevoită să închidă în Occident tot mai multe  biserici și mănăstiri(în vreme ce numărul minaretelor e în creștere), deoarece, nu mai este credință și jertfă creștină, de neglijența crasă și lipsa de evlavie pentru sfintele moaște din aceste locașuri,  de ,,populismul”  și discursul ambiguu al actualului Papă Francisc, de faptul ca întoarcerea la Ortodoxie  e din păcate foarte anevoioasă chiar dacă mulți occidentali creștini,  catolici sau protestanți, au fața întoarsă spre ea, însă nu au voința de a ,,risca” o schimbare radicală în viața lor; de secularizarea subtilă pătrunsă  în inima monahismului ortodox, de iconoclasmul raționalist modern și protestantizarea ortodoxiei prin lipsa de simțire  și cinstire a sfințeniei.
între Pr. Mihai Mezeșan, Părintele Gabriel Bunge și
 minunatul Pr. Giovanni Guaita- italian stabilit în Rusia

ni s-a alăturat și tânărul Mișa
,,E invadat de ruși!” ne avertiza oarecum deranjată, călăuza noastră. Într-adevăr. Așa e mai mereu. Dar e foarte bine că-i recunosc valoarea și îl caută interesați, gândeam eu în sinea mea.
Îl priveam cum caută în sertare aplecat în genunchi ca să ne arate ceva, cum pune mâna sau atinge o carte, sau masa, cum ține mătăniile între degete rostind rugăciunea inimii în timp ce ne vorbea, atât de discret încât la început  am crezut că ținea în mână un mănunchi de floricele albastre,  până m-am dumirit că erau de fapt mătănii, cum vocea lui blajină și totuși  în ton grav îi rămânea constantă și neschimbătoare, aceeași, fie că se ruga, fie că predica,  fie că ne răspundea la întrebări. Nimic prefăcut sau  de oratorie teatrală.
 fereastra simplă a paraclisului
Lucruri simple și de folos strict îl înconjurau în încăperile răcoroase, neîncălzite.  Pe fiecare ușa de intrare într-o cameră era câte o cruce  de lemn  sau din ceramică… Icoane alese, cărți, relicvariu foarte atent îngrijit(culege și păstrează tot ce alții neglijează), o mică moară de piatră  electrică unde-și face pâinea liturgică și cea de toate zilele, două felii de pâine într-o farfurie, câteva fructe pe masă,  printre altele, cinstită, (și) icoana litografie a Maicii Domnului  de la Nicula. Ferestre modeste cu vedere minunată, regală,  deschisă  spre munți…Afară, grădinița, vânt de înălțimi șuierând printre smochini, brazi, bambuși,  castani,  trei sau patru clopote și o toacă mică…


L-am rugat să mă lase să-i fac o fotografie, m-a dojenit blând:
,,Deja ați făcut multe!”

Am stat de vorbă în jurul unei mese simple de brad  până când înserarea a aștenut întunericul între noi, că abia mai întrezăream barba lui albă, fără căutătură dreasă sau pieptănată excesiv, ce se mișca în semiobscur după ritmul rostirii cuvintelor în fraze care, din când în când, se înalțau  după tonul unei întrebări sau uimiri nedumerite. În fond, erau răspunsuri înțelepte grave date în forma inofesivă,  întrebătoare...Simțeam că vrea să se lipsească de  artificial, că nu dorea să apese butonul ce declanșa lumina electrică. Și foarte bine că a fost așa!Lumina soarelui ne-a fost măsura  întrevederii noastre...



A primit și a știut cum să primească, ascet fiind, cu atâta gingășie umilele noastre daruri, copleșindu-ne la rândul lui : ,,Mâna care dăruiește nu  rămâne goală niciodată!”Și,  așa a făcut cu noi!
La final, ne-a binecuvântat și încurajat subtil(mai ales pe mine…), ne-am luat rămas bun cu strângerea de inimă că poate nu o să ne mai  vedem ,,aici”, apoi am plecat voioși pe cărarea acoperită de frunze uscate de castani și zăpadă proaspăt ninsă, ca cei ce au aflat dragoste întrupată îndelung răbdătoare, care binevoiește, care nu pizmuiește, nu se îngâmfă, nu se laudă, nu se mărește, nu se poartă cu necuviință, nu le caută pe ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul, nu se bucură de nedreptate ci de adevăr, le rabdă pe toate, nădăjduiește…


înserarea pe munte


orașul Lugano văzut de sus