cerul
e o pasăre
în Dumnezeu(Daniel Turcea)

...........

...........
La Nea Makri/ foto Ilinca Negreanu

marți, 16 iulie 2013

,,Bobul de grâu se schimbă în tăciune şi se crede grâu nedreptăţit"


din zicerile Pr. Arsenie Boca valabile pentru orice creștin aflat în Biserică


Mulţi vin la călugărie cu o părere bună despre ei înşişi, părere pe care nemărturisit şi-o păstrează şi în mănăstire. Părerea sau iubirea de sine e o formă subţire a mândriei. În mănăstire visează sfinţiri şi litanii şi viaţă fericită, iar când aici dau de severitatea luptelor cu patimile, de tăierile dureroase ale pedepsirii întru toată fapta bună, visul se destramă şi începe dezamăgirea şi nemulţumirea, camuflările mândriei. Dacă cel în cauză îşi închide sufletul de către povăţuirea duhovnicească, pentru că aceasta taie amăgirea de sine din care creşte dezamăgirea, bobul de grâu se schimbă în tăciune şi se crede grâu nedreptăţit. Aceasta este iubirea de sine pe care o menţine mândria şi punctul de vamă al diavolului. 
 Sufletele slăbănogite de mândrie stau totuşi pururea încordate în legitimă apărare de către orice îndregători, gata să-şi apere dreptatea şi să-şi justifice întristarea, să-şi explice ei mai bine cauza şi niciodată nu simt trebuinţă să asculte şi să urmeze, dacă este o cale mai presus de ce pot ei pricepe. Aşa se explică îndepărtările, împuţinările şi chiar întunecările de la rostul luminos al călugăriei.
 Monahul leneş de mântuirea sa începe să uite înţelesul celor ce are de făcut, se mulţumeşte numai cu intrarea în călugărie, ca şi cum cu aceasta şi-ar fi ajuns scopul. Potoleşte râvna de războire cu slăbiciunile firii patimilor, îmbrăcămintea sa de luptător al duhului pierde însemnătatea ei de la început. Sandalele nu mai aleargă pe calea gătirii evangheliei păcii, calea duhului, ci o iau iarăşi pe calea pământului. Nici nu observă monahul molatic de minte când a fost scos din luptă şi redus la un simplu cuier de haine călugăreşti. Cu alte cuvinte nu vede că a ajuns o mizerie căzută între tâlhari, un mincinos al Domnului Hristos.
Dacă monahul se complace într-o călugărie de uniformă şi nu-l doare stingerea luminilor sufletului său – întristarea e chipul unui suflet cu luminile stinse – înseamnă că a dat în micime de suflet şi a ajuns un om de nimic. Potrivit acestei îndreptări el caută altă hrană sufletului său: lauda oamenilor, aprobarea voilor sale. De povătuiţorii săi se desparte sufleteşte, judecându-i şi găsindu-le tot felul de pricini. Aşa se cuibăreşte viclenia în suflet şi îl face pe monah om cu două feţe, morminte văruite pe dinafară, neîngrijit pe dinăuntru, ipocrit. 
Când monahul a realizat făţărnicia, a ajuns pe punctul de a părăsi călugăria. În ochii lui toţi sunt făţarnici, e o victimă nevinovată a nedreptăţilor, de aceea, osândindu-i, iese dintre ei. De aici se vede destul de limpede că mândria singură, chiar sub cea mai subţire formă a sa, cum e părerea de sine, dacă nu e tăiată din rădăcini, e în stare să risipească din suflet toată viaţa după duh. Nu e mândria urâciunea pustiirii? De aceea, când te crezi bun, să ştii că eşti nebun şi să aştepţi ocara ca să te curăţeşti. Întunecarea aceasta însă ne aduce aminte de învinuirile pe care le-a adus Iisus peste capul celor ce făţărniceau virtutea.